Adi Hădean

Dragii mei, vă anunț că sunt bine, ceea ce vă doresc și vouă. Treaba care m-a adus în Slovacia m-a purtat repejor pe lângă Bratislava și m-a depus la Prievidza, cam departe, între dealuri. Pârtiile-s aproape dar n-am venit eu pentru asta ci pentru a găti lucruri de mirare. Nu pot să vă spun despre ce-i vorba pentru că după asta ar trebui să vă omor și nu-mi permit ditamai genocidul. Prievidza e un orășel mic, aproape românesc. Seamănă cu Cavnicul dar și cu Bucureștiul, în sensul că deși e multă zăpadă, nu se deranjează nimeni să scape de ea. Am cercetat puțin centrul orașului în orele libere din seara trecută și am descoperit că-s cam puțin crâșme. E drept, nici biserici n-am prea văzut. În fine, am intrat în localul ce părea cel mai răsărit, Promenada, și am văzut un soi de restaurant post-comunist, spălat dar desenat…asa, în glumă. Criză de personal, barmanul e și ospătar. Înțelege câteva cuvinte în engleză, destule cât să aducă într-un timp destul de scurt mâncarea cerută (l-am rugat să-mi aducă oarece tradițional dar cred că mi-a adus  cea mai comandată mâncare de la ei), piept de pui copt, cu multe legume în jur și cu un sos de smântână. A fost mult mai bun decât mă așteptam. Totuși, a fost mult mai puțin decât mi-ar fi trebuit ca să mă satur. Așa că am mâncat și un păstrăv la grătar. Foarte bun. Am apucat să fac niște poze. Iată-le:

Puiul

Ceaiul

Arta de pe pereți

Azi am cam mult de lucru și nu mă pot întinde la povești. Să fiți sănătoși.

Sunt unul dintre fericiții care au parte de mame care gătesc bine. Sunt unul dintre fericiții care au parte de tați care gătesc bine. Vă puteți imagina că de fiecare dată când îmi vizitez părinții, sunt un fel de musafir tratat regește. Mai gătesc și eu dar rar. Cum n-am vreme să postez rețete (probabil sunt pe drum spre Slovacia la ora asta și mă voi întparce abia Miercuri pe seară), vă arăt ce am mâncat la mama acasă …ca la mama acasă, în week-endul care a trecut:

Plăcinte cu varză, magiun și brânză (și dulce și sărată).

Cartofi copți în cuptor cu moare de varză. Un deliciu moroșenesc.

O ciorbă limpede, cu multe legume, zdrențe de ou și multă carne. Și cu ardei iuți murați. Prea bună.

Versiunea mamei de varză a al Cluj. Foarte bună. Pe lângă ea, multă carne friptă.

Pe asta n-am mâncat-o, a scos-o tata de la fum și am profitat de ocazie. Să fiți sănătoși.

În mintea mea nu-i loc de înţelegere pentru conceptul cină romantică. Dacă aţi avea răbdare să-l căutaţi pe acolo, l-aţi găsi lângă la mare căutare, blondele-s proaste şi unguroaicele sunt mai bune-n…bucătărie decât româncele. Sigur, ultima afirmaţie mai are nevoie de puţin studiu dar primele două formule sunt clar nişte clişee nefericite, la fel ca ideea asta de cină romantică. N-am idee cum de s-a făcut legătura dintre cină şi romantism, cu atât mai mult cu cât majoritatea alimentelor cărora li se atribuie calităţi de afrodisiac (altă prostie) au mirosuri care numai la pupat nu te trimit (vezi usturoiul şi stridiile), asta presupunând că pupatul are totuşi ceva romantic într-însul. Nu văd de ce o cină poate fi mai romantică decât un prânz, în fond, râgâitul (gentil ori ba) poate surveni la orice oră şi, din observaţiile mele atente, pot spune că nu-i chiar un booster de sex appeal.

Cred că responsabilitatea pentru apariţia acestui clişeu le revine proprietarilor de restaurante care au conspirat cumva şi au răspândit ideea că o cină cu lumânări pe masă, cu un individ ce te întreabă dacă mai vrei vin când de fapt tot ce vrei e să ajungi în pat cu persoana de pe celălalt scaun, e musai o treabă care poate pune bazele unei relaţii de durată ori, în cazurile cu adevărat fericite, pune bazele unei aventuri de o noapte fără complicaţii şi urmări (normal că glumesc, eu nu cred în aventuri de o noapte, ba chiar şi sexul după căsătorie mi se pare nepotrivit, cu excepţia cazurilor în care doreşti să ai copii).singura situaţie în care o cină poate fi romantică -şi aici mă refer la gest, nu la meniu- e aceea în care TU ai gătit cu mâinile tale pentru persoana de care eşti îndrăgostit. Şi atunci, doar dacă acesteia i-a plăcut mâncarea ori dacă aceasta e măcar la fel de îndrăgostită de tine.

Poate mă înşel, poate-s doar un moşneag de 30 şi un pic de ani care nu mai vede frumosul din viaţă. Dacă aveţi cum să mă lămuriţi că tot ce-am spus eu e aiurea, vă poftesc să o faceţi. Dacă aţi simţit fiorul în clipa în care înmuiaţi sparanghelul în sos olandez, vă rog să-mi spuneţi (nu, nu-i un eufemism, chiar la sparanghel mă refeream). Dacă friptura medium rare v-a deschis pofta de amor nebun, vă rog să-mi spuneţi.  Între timp, să fiţi sănătoşi.

Nu-i rețeta autentică de meatballs&pasta pe care o vedeam în filmele americane cu gangsteri de origine siciliană dar seamănă pe undeva și, oricum, a ieșit atât de bună mâncarea făcută după rețeta asta încât cu siguranță o să mai fac. Am încercat să mențin lucrurile la cel mai simplu nivel posibil. Dacă am reușit sau nu, o să-mi spuneți voi.

Am adunat pe lângă mine tot ce am crezut că o să-mi trebuiască: paste, ouă, usturoi, pesmet…

Da, pesmet. Ajută la legarea chiftelelor și le să dă o textură aerată, ușor pufoasă.

Miezul unei felii de pâine, înmuiat și apoi stors, ajută pesmetul.Fac o echipă destul de bună. Cât despre sucul de roșii, e esențial.

Aromele le-am luat de la capere, piper roșu și piper verde, dafin și usturoi.

Carnea am luat-o de la măcelarul meu preferat care mi-a făcut un amestec din vită și porc, foarte bun și bine proporționat.

Am pus ouăle, pesmetul, miezul de pâine și puțină sare peste carne. Am adăugat un cățel de usturoi dat prin răzătoare.

Am frământat bine.

Am făcut chiftelele, cu mâna unsă cu ulei, să nu se lipească de mine:). Le-am pipărat și le-am lăsat la rece 20 de minute, să se odihnească și să le dau timp aromelor să se întrepătrundă.

Între timp am pus la fiert sucul de roșii cu mirodeniile (un litru și jumătate de bulion).

Am pus apoi chiftelele în sos și le-am lăsat să fiarbă în clocote mici timp de o oră.

Am fiert pastele, penne de data asta. Am pus chiftele și sos pe ste paste și puțin parmezan.

Apoi am mâncat.

Să fiți sănătoși.