Adi Hădean

Înainte de toate, lucrurile importante: proiectul Habarnam iniţiat de gramo a intrat şi în mintea mea. E pentru copiii necăjiţi şi cred că e un lucru bun. Dacă vreţi să aflaţi mai multe despre el intraţi pe linkurile de mai sus. În ceea ce priveşte contribuţia mea la acest proiect, ea s-a concretizat prin interpretarea inegalabilă şi de neuitat (în limita priceperii şi pe cât m-a ţinut glasul ieri) a două fabule de La Fontaine, Greierele şi Furnica şi Victoria învăţăturii.
Sper să nu traumatizez copiii cu interpretarea mea. Poate sunt handicapat din punct de vedere html, dar nu am reuşit să postez pe adihadean.com cele două fabule deşi am făcut tot ce mi-au spus domnul George şi domnul Vlad. Poate mă ajută domnul George mai târziu. Deocamdată am fost în stare să pun doar linkurile spre trilulilu.
�

Azi e ultima mea zi la acest loc de muncă. Au trecut doi ani (fix doi ani) de acumulări de tot felul. De succesuri, de nervi, bucurii, proiecte reuşite, proiecte blocate de vremuri şi oameni, mâncare proastă la cantina firmei, persiflări din partea celor care cred că fabricile lor pun mai puţine E-uri în sucuri sau în sosuri, contraatacuri pentru atacurile din presă, discursuri pentru BigBoss, veselie, săpători, oameni de ispravă, colegi invidioşi, dobitoci, incapabili şi profesionişti. Cam ca peste tot. Deşi, uneori credeam că dobitocii mei sunt mai bine pregăiţi decât ai celorlalţi. În fine, bine că s-a terminat. Aveam nevoie de o schimbare şi decât să-mi las iar părul lung, să-mi cumpăr motociletă şi să mă apuc din nou de fumat…

Mă tot gândesc la Craiova asta care apare la televizor doar cu poalele-n cap şi cu picioarele-n sus. Nimic bun, nimic frumos. Doar copii de maistraţi care fac ce vor cu cine vor, poliţişti impotenţi din punct de vedere professional, ţigani care se răfuiesc pe stradă, în spitale, la cinema, oriunde li se pune pata, focuri de armă, săbii, golani, interlopi. Orice, numai ordine nu. E drept, e greu să ţii evidenţa persoanelor într-un loc în care nu ştii dacă oamenii se strigă între ei pe nume sau pe nickname. Totuşi, interlopi, clanuri ţigăneşti, curve şi peşti sunt şi în alte oraşe din ţară şi parcă tot nu-i chiar atât de rău. Măcar din când în când se mai aude de câte o razie a mascaţilor care au rupt tot, de dube pline şi de infractori săltaţi din coteţul găinilor la şase dimineaţa. Am impresia că Bănia devine încet dar sigur un fel de Sicilie a României, un loc în care legea face pişu pe ea după uşa cortului.

Paula Seling va cânta mâine cu Florin Salam la Sala Palatului. Eu o ştiu pe Paula de când era mică şi exagerat de timidă. Îmi place glasul ei dar nu pot să spun că mi-au plăcut toate cântecele ei. E normal să fie aşa. Nu vreau să judec ce face ea acum şi nici să iau “la mişto” un demers pe care până la un punct îl înţeleg şi-l îmbrăţişez. Din câte am înţeles, Paula nu va cânta cu Salam cum ar face-o Daniela Gyorfi, adică nu va cânta o manea, va fi aşa, cam cum ar cânta Bono de la U2 cu Puff Daddy, un featuring din ăsta menit să şteragă diferenţele de clasă şi să estompeze rasismul. Înţeleg, rasismul e rău. Dar manelele sunt mai rele decât rasismul şi jegoşii ăştia cu aere de Caruso sunt răi şi pentru ţigani şi pentru români. Dacă Paula ar fi cântat cu Nelu Ploieşteanu ar fi reprezentat mult mai bine cauza, cred eu. Dar, cine-s eu să mă pricep atât?

Cred că e destul pentru azi. Pe mâine.

Bine v-am regăsit, bine că m-am regăsit şi pe mine. Mai puţin bine e că nu-s la ţară (de exemplu), la linişte şi pace, la albine şi câine (mare şi cam puturos dar foarte jucăuş, în ciuda vârstei matusalemice), la păpădii şi cafea cu faţa spre soare. Mă mint puţin şi-mi spun că lucrurile bune vin de bună seamă doar în doze mici. În fine, nu o să vă plictisesc cu cât de bine mi-a fost mie în vacanţa asta de patru zile şi nici nu o să anticipez grătarele de 1 Mai ( oricum Luca şi-a luat familia şi a plecat puţin până în Italia, Raluca lucrează iar eu voi sta probabil la masa de scris). În schimb o să arunc o privire la ştirile zilei:

Opt milioane de cozonaci şi 180 de milioane de ouă s-au vândut în zilele trecute. Hypermarketurile au cam câştigat de pe urma Paştelui. Cu atât mai mult cu cât discuţiile referitoare la politica agresivă pe care o duc în relaţia cu producătorii, au fost amânate pentru “după sărbători”. Vânzările la alimente au crescut aşadar, cam cu 50% faţă de o lună normală. Asta înseamnă că sărăcia nu a reuşit să ne înveţe cumpătarea. Trist, cu atât mai mult cu cât ştiu sigur că foarte mult din ce s-a gătit, vopsit, cumpărat zilele astea, se cam aruncă. Şi uite aşa, belşugul devine risipă. După care ne plângem…

Fiecare sondaj care se face în ţara asta mă apropie tot mai mult de concluzia deloc măgulitoare că ne cam îndobitocim şi o luăm pe urmele Vestului. Dacă “pe vremea mea” (de exemplu), adică pe vremea când mi-am luat eu permisul de conducere ni se spunea că nu avem voie să urcăm la volan după ce am băut, azi am ajuns în halul în care 83% dintre posesorii de permis de conducere nu ştiu asta. Probabil că în sprijinul acestui sondaj stau şi statisticile Poliţiei Rutiere. Şi ştirile PRO TV de la ora 5. Şi accidentul ale cărui urmări le-am văzut ieri puţin înainte de Satu Mare şi care a blocat minunăţia de drum european cu două benzi cam o oră. Propun ca, dacă tot nu avem stemă pe drapel, să aruncăm pe “galben” un boţ de drojdie. Sau o bere la PET.

Din toate judeţele ţării vin veşti despre zecile( / judeţ) de colici biliare şi hepatice, indigestii fără număr, constipaţii şi stări nasoale pe fondul consumului de orice. Şi apoi îi mai auzi (pe ei, loviţii), gângăvind cu voce stinsă, de pe patul spitalului: “ am mâncat doar puţin din fiecare”. Puţin drob, puţin miel umplut, puţină şuncă, puţin ou fiert, puţin vin, puţin cozonac, puţini covrigei, puţină tărie, puţină bericică, puţin dintr-o pulpă de miel la cuptor, puţină ceafă la grătar, puţină ciorbiţă. Adică 4 kile jumate de de toate şi 120 de mii de kilocalorii, toate ingurgitate în trei ore de nemişcare din jurul mesei. Adevărat a-nviat!

E luni (sunt aproape convins de asta). Cu toate astea nu vreau sa vad/aud/citesc/scriu despre stiri. E prea sarbatoare in capul meu. Sper ca e la fel si pentru voi si ca ne vom intalni maine, sanatosi, cu voie buna si cu ceva mai multe vorbe. Azi doar atat: Baia Mare are cel mai frumos cer. Cel mai albastru e la Cavnic, tot in Maramures, dar acolo nu am ajuns de data asta. Poate data viitoare, macar pentru o poza. Am vrut doar sa stiti ca m-am gandit la voi in zilele astea cu acces restrans la internet (e drept, nici nu-i vreme de internet cu atatia oameni dragi in jur) si sa va arat fasia mea de cer baimarean. Pe maine.
� � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �

� � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � Adevarat a inviat!
� � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �

Am cam muncit azi, acesta-i motivul pentru care postez atat de tarziu. Am facut niste poze execrabile (adevarul e ca nu ma pricep defel). Acesta-i motivul pentru care nu va arat ce am muncit azi. Si, ca sa fie toate in buna regula, nu reusesc sa setez „romanian” pe calculatorul asta si scriu fara diacritice. Hai sa zicem ca de data asta ma iertati si pentru lipsa pozelor cu retetele mele si pentru lipsa diacriticelor, si pentru intarziere. Vreau sa va povestesc mai multe lucruri asa ca o iau cu inceputul:

Aseara am ajuns in Baia Mare, la parintii mei. De cum am intrat pe usa mama m-a poftit s-o bat pe Kati. Care nu-i vecina unguroaica si languroasa care abia asteapta o bataita la popou ci o prajitura inspirata de buna seama de o vecina unguroaica si languroasa, usor pufoasa, nici prea dulce, nici prea acra, numai buna de strans intre buze. Prajitura, dar ar putea fi la fel de bine vecina. In fine, m-am executat dupa obligatoriul spalat pe maini si am batut pe aburi spuma pentru Kati. Dar asta e o alta poveste si o voi spune la momentul potrivit. De la miezul noptii la ora 3.30 am avut program de baut vin si schimbat impresii cu Adi, tizul meu si fratele Ralucai. Doar noi doi, ca baietii. Pe la 3.30 am mai fi scos dopul unei sticle de impresii dar mi-am amintit ca pe la prima ora am de aprins cuptoarele in cuhnia mamei. Cu capul un pic greu si cu gandul la cafea am sarit din pat la 6.30 fix si m-am prezentat in scurta vreme la raport pe Muncii 19/A. Unde dormeau toti, inclusiv cainele, exact ca inainte de Craciun, cand cu taiatul porcului la care am fost chemat la ora 5 pentru a ma plictisi singur pana la 7. Eh, o cafea, doua trei ganduri despre planul de bataie, s-a facut 7 si un pic, s-a trezit mama si am impartit sarcinile. Ea, miel umplut + gaina umpluta pentru aceia dintre noi care suntem mai gravizi si nu suportam miel ( Anamaria, sora mea care tocmai a ajuns de la Brasov) sau pentru cei mai milosi, care se gandesc instant la Bambi si ochi mari, umezi, cand aud cuvantul „vanat” (de exemplu…Raluca). Tot in aria de responsabilitati a doamnei Hadean s-a proptit si una bucata tort care sa-i tina companie la racoare mai sus numitei Kati si foilor cu miere care sincer, pare ca s-au cam plictisit de povestile covrigeilor cu cascaval si chimin langa care le-a asezat mama. A mai facut mama si drobul si inca alte lucruri mici si multe despre care nu vreau sa vorbesc acum (mi-am promis sa scriu un volum bazat pe fapte reale, adica pe caietul cu retete al mamei mele, sper sa apuc in viata asta, si sper sa-l si publice cineva). In ceea ce ma priveste, m-am trezit pe cap cu „impresia artistica”, adica pasca, pulpa de miel impanata si cozonacii. Plus inca doua-trei bataite administrate unor albusuri razvratite care in cele din urma au fost infrante si transformate-n spuma alba, ba pentru tort, ba pentru pufosenia umpluturii mielului. Nu ma apuc sa scriu acum reteta cozonacilor pentru ca o puteti gasi intre „retetele mele” la sectiunea deserturi. Pasca se face la fel, cu diferenta ca in loc de nuca punem pasta din branza dulce, stafide inmuiate in putina apa cu rom, oua, zahar si vanilie si se coace intr-o tava pentru tarte. De fapt, pasca asa cum o fac eu (probabil si altii) e doar o banala (savuros de banala, duios de banala, dulcissim de banala) tarta cu branza si stafide, abia dupa ce o sfinteste popa si cunoaste taina Pastilor devina pasca sfanta de pe masa crestinului, din ziua de Pasti.

Ar mai fi de spus despre pulpa de miel, vedeta mesei de maine, felul meu de a ma da artist si priceput, zvacnirea mea de orgoliu, atingerea fusionului culinar pe pielea batucita de munca a gastronomiei primitive romanesti. Hai sa va spun cum am facut: am luat pulpa si am crestat-o din trei in trei centimetri, cam pana aproape de os. Am frecat-o bine cu sare grunjoasa, sa intre peste tot gustul lacrimilor Pamantului apoi am zdrobit cativa catei de usturoi pe care i-am lipit de pulpa cu cateva felii subtiri de slanina afumata (pana la urma porcul de la Craciun si-a intalnit destinul , chiar daca mai tarziu cu doua ore). Am infipt in carnita frageda si cateva ramurele de rozmarin din jardiniera mamei, am asezat pulpa in tava impreuna cu un pachet de unt, o lingura de untura de porc si un sfert de litru de bere blonda. Am dat tava la cuptor, peste jumatate de ceas am mai turant in ea inca un sfert de litru de bere si pret de inca un ceas si jumatate am stropit pulpa cam la 10 minute o data, cu zeama din tava. Ba am mai pus si trei cepe albe sa iasa apa din ele de la caldura si sa imbrace pulpa de miel in parfumul lor dulce-aspriu care se dezvaluie doar la temperatura potrivita si numaidecat la umezeala. Si cam asta a fost. Fug la dus si barbierit apoi spre Baita de sub Codru. Acolo se vor petrece alte intamplari de mirare in jurul mesei (nici mama Ralucai n-a dormit in front zilele astea) si in jurul bisericii din varful dealului unde de buna seama se va petrece slujba
de Inviere.

� � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �

Paste fericit dragii mei, va multumesc tuturor pentru urari si ganduri bune si sa ne citim cu bine data viitoare.