Oamenii lui Dumnezeu au investit serios în imobiliare. Acestea sunt casele LUI din Oradea, într-un cerc cu raza de 500 de metri. În tot oraşul sunt mult mai multe şi încă se mai ridică. Probabil asta explică avântul pieţei construcţiilor. Adică, de bună seamă, unde a investit Providenţa nu poate fi loc de eroare. Nu?
În adâncurile mele sunt bătrân. Şi conservator, ca toţi bătrânii. Sau aproape toţi. Mă las obişnuit cu noul şi schimbarea pentru că altfel învelişul meu cel tânăr nu ar putea supravieţui până să mă ajungă din urmă. La 18 ani mă pregăteam să împlinesc 30. Acum sunt aproape de 65. Am ritualuri pe care le respect. Şi dacă nu le am , îmi pare rău şi jinduiesc după ele. Mi-am dat seama de asta încă o dată azi. Dimineaţă am fost la frizer. Un sfert de oră, pe ceas. Frizură ca în Prison Break. Practic, folositor, rapid. Fac asta o dată pe lună, sâmbăta. Apoi mă duc la piaţă. Pe jos, de dragul plimbării. Sunt doar doi kilometri dus-întors şi nu cumpăr tone, să car ca sclavul. Cartofi noi, ceapă verde, roşii, căpşuni, carne de pui pentru grătar şi flori de câmp pentru draga mea. Dacă nu fac asta într-o săptămână, (mă refer la mersul la piaţă, pe jos, agale şi cu ochii atenţi după schimbările care se produc pe traseu de la o săptămînă la alta) nu mă simt bine. Am senzaţia că am pierdut o ocazie şi aştept cumva nerăbdător sâmbăta următoare.
Duminicile sunt mai simple. Mic dejun în doi (se întîmplă şi sâmbăta şi fără el mi-ar fi greu tare), plimbare prin centru, ieşit la iarbă verde sau plecat acasă, la părinţi. Asta dacă nu suntem consemnaţi în oraş din motive ce ţin de profesia Ralucăi. Apoi o bere sau un pahar de vin cu vecinii, la umbra nucului din curte, cu mierlele forfotind în jur. Momente de care mă bucur ca şi cum ar fi cadourile de Crăciun. Poate nu o arăt de fiecare dată dar nu ştiu ce m-aş face fără ele. Sunt momentele mele de sănătate psihică,momentele în care simt că ancora e grea şi autistul din mine nu poate fi clintit nici un grad spre stânga sau dreapta.
E oficial, mergem în Spania. Pe 13 August. Azi am plătit biletele de avion. L-am anunţat pe fratele meu care mi l-a dat pe Paul (nepoţelul meu) la telefon, să-mi gângurească lucruri de neînţeles dar destul de convingătoare pentru a simţi că luna August e prea departe. Dar două luni şi jumătate trec repede, ştiu asta. La câtă treabă am, nici n-o să bag de seamă. O să vă aduc poze, promit. Sau o să vă trimit. Încă mai încerc să o conving pe Raluca să ne mutăm în Andaluzia cea uscată şi pietroasă dar atât de prietenoasă.
Pe când mă întorceam acasă de la frizer, pe pietonalul orădean, am primit un fluturaş care mă informa despre internetul fără fir de la Vodafone şi beneficiile pe care le aduce el. Cel care mi-a dat fluturaşul arăta ca un EMO. De bună seamă că era un EMO. Mi-a trecut prin cap să-i spun că internetul fără fir de la Vodafone e de rahat şi merge ca porcu’ mereu dar m-am abţinut. Nu mi-aş fi iertat niciodată un gest necugetat al puştiului. Bine, nu ştiu ce gest necugetat ar fi putut face, eventual să se arunce în fântâna arteziană cu becuri sperând la o electrocutare rapidă şi fără suferinţă..
O veste bună, cel puţin pentru orădeni: se redeschide grădina de vară, fosta terasă Oradea. Acum se numeşte Kokoon, are mobilier nou şi la fel de multă umbră ca pe vremuri. A stat închisă 4 ani la rând cred şi asta s-a văzut şi simţit (în mintea mea de bătrîn cu ritualuri). Cred că o voi vizita dar mă îndoiesc că voi găsi acolo ce am pierdut odată cu trecerea vechiului şi venirea noului: serile din prima studenţie, cu beri, cu Gabi Bonaciu şi Alexandru, cu ospătăriţe moştenite din sistemul de stat, respectuoase, glumeţe şi pricepute, cărora le lăsai bacşiş de drag. Şi de dragul lor dar şi pentru că sperai să renunţe la uniformele croite parcă de Elena Ceauşescu însăşi şi la ghetuţele decupate în faţă şi la călcâi.
Sună ca numele unei firme de avocaţi. Ar putea fi, dar nu e. E doar un titlu inspirat de cel mai recent cutremur, cel din Islanda. 6.1 pe scara Richter, 10 km adâncime. Adică a fost un cutremur puternic. Cel mai puternic ar fi unul de 9 grade Richter dar frumuseţea sistemului de gradare a intensităţii mai sus numit e că de la 6.1 la 6.2 creşterea e atât de mare încât îţi doreşti să nu afli niciodată cum e un cutremur de 6.3. Da, oamenii din ţările civilizate sau des vizitate de cutremure nu se emoţionează prea tare la gândul că ar putea da peste ei un cutremur sub 7 grade dar eu mă gândesc acum la cetăţenii din ţările necivilizate, mai exact la România cea plină de clădiri vechi şi neconsolidate, la România cea plină de blocuri din prefabricate aşezate unele peste celelalte precum cărţile de joc dintr-un castel făcut după ce te-ai săturat de „solitaire”. Văd că anul ăsta sunt la modă cutremurele. Să sperăm totuşi că nu strănută ţestoasa pe spinarea căreia se sprijină România. Cum adică…nu stă pe ţestoasă? Şi atunci, de ce se mişcă atât de încet?
Am citit despre Tokes Laszlo şi despre frustrările sale izvorâte din faptul că peste 40 de preoţi reformaţi au ales să candideze pe listele UDMR, adică pe listele duşmanului. El, Tokes, spune că UDMR a mituit preoţii. Foarte tare! Să fiu sincer, mă doare-n…nu, nici acolo nu mă doare de frustrările sau trădările lui Tokes si ale popilor, indiferent de felul în care-l slujesc pe Dumnezeu (spun ei, că eu nu-i cred). În schimb îmi pare bine cumva pentru faptul că ungurii din România au de ales între mai multe tabere. Alcătuite pe criterii etnice dar oricum, mai multe. Pentru că mie mi-e clar: concurenţa duce la performanţă. În cazul ungurilor, care chiar şi depresivi şi predispuşi la suicid (o spun studiile, nu eu) sunt destul de înclinaţi spre performanţă şi civilizaţie. În cazul românilor mai am rezerve, la noi concurenţa încă mai înseamnă „ să moară mă-ta şi capra ta, bre vecine”.
Prietenul nostru Traian Băsescu ne îndeamnă să mergem la vot. Că dacă nu, cică nu mai avem dreptul să ne plângem. Ba eu cred că atât vreme cât plătesc impozite, taxe, contribuţii mii şi stele făclii, pot să mă plâng indiferent de numărul ştampilelor pe care le pun pe buletinele de vot, indiferent de opţiunile mele politice. Mai spune preşedintele (pe un ton de avertizare) că persoanele alese duminică vor administra 20 de miliarde de euro. Asta e cu adevărat vestea proastă. Pentru că oricine va fi ales, va administra prost porţia sa de euro din cei 20 de miliarde. Prost pentru noi, bine pentru el şi prietenii lui. Nu mai am nicio îndoială. Nici una, cât de mică. Această campanie electorală a avut şi un efect pozitiv: m-a convins! Nu vreau să înţelegeţi că vă propun să evitaţi secţiile de votare. Nici vorbă. Poate voi l-aţi găsit pe Neo.
Mă răsfăţ. După o zi de alergătură prind un răgaz şi mă aşez în faţa PC-ului. Un pahar cu vin roşu, un amestec de Cabernet Sauvignon şi Merlot, îmi mângâie ochii obosiţi iar conţinutul lui îmi va mângâia în curând paiplele gustative. Alături de tastatură, pe o farfurioară mică şi albă se odihnesc două pătrăţele subţiri de ciocolată neagră cu 85% conţinut de cacao. Bună. Amară şi neagră ca noaptea din urechea unui african din Massai Mara. Balansul fragil dintre gustul dulce-amar al vinului şi gustul amar-dulce al ciocolatei se situează pe scara valorilor mele gastronomice undeva în buza perfecţiunii. Fireşte, nu aş putea trăi în fiecare zi cu asta, nici nu îmi doresc, răsfăţul zilnic se scutură de valoare, devine banal, n’est pas? Şi pentru ca ziua să se încheie bine, Femeia mă atinge cu un compliment referitor la o combinaţie de căpşuni, ananas şi grappa care mi-a ieşit acum câteva zile din minte. Orgoliul meu e mulţumit şi grozav de împăcat cu „amoarea” cu care e obligat să-mi împartă sufletul. Uneori, orgoliul meu se înfoaie ca un arici şi vrea să alunge porumbelul dar se vede treaba că se înfoaie degeaba. În ciuda vinului cu ciocolată, nu voi insista cu dulcegăriile. Femeia ştie de ce şi asta e de ajuns.
De două, aproape trei săptămâni, nu mai reuşesc să stau pe blog (şi bloguri vecine şi prietene sau mai puţin prietene) în timpul zilei mai mult de un minut pe oră. Nici seara nu prea pot să recuperez. Nu intru în fibrilaţie dacă nu deschid blogul dar parcă mă obişnuisem să trec pe la oameni, să mai las câte un comentariu, să mai schimb o părere. Mă obişnuisem să postez dimineaţa pe la 9, după ce făceam o scurtă revistă a presei. Cum „orice învăţ are şi dezvăţ”, îmi schimb obiceiurile legate de blog. Scriu pe la ora 23 şi postez pe la miezul nopţii. De aceea mai pedalez în gol şi uit de diferenţa dintre „azi” şi „mîine”. Dar mă bazez pe faptul că înţelegeţi din prima ce vreau să spun, şi nu pentru că aş fi eu foarte elocvent ci pentru că (am observat eu în timp) sunteţi deschişi şi deştepţi. Cu mici excepţii, dar nici acelea nu sunt reprezentate de oameni proşti ci de nebuni. Dar, ce să-i faci, Dumnezeu a făcut d’alde noi cam din toate felurile şi mărimile, cumva-cumva ne protejăm, cumva-cumva îi respingem pe cei care vor să ne mănânce sufletul şi minţile.
Ştirile lumii noastre mici sunt dominate de cutremurul din China şi campania electorală din România. Nu îmi dau seama care dintre cele două dezastre e mai mare. Cel care a curmat într-o singură scuturătură a scoarţei aproape 70 de mii de vieţi sau cel care în urma a 30 de zile de convulsii va afecta pentru patru ani vieţile a câteva milioane de oameni. Şi nu în bine, nu cred că în bine. Dacă mă duc la vot? Pentru ce? Ca să schimb ceva? Nu cred că pot schimba nimic. De aceea nu mă duc. Atâta vreme cât am de ales între „prost” şi „mai prost”, refuz să mai particip la mascaradă. Las 1 Iunie pentru copii şi lipsa lor de vină.
Citesc pe hotnews.ro că un grup ce poate fi găsit pe grassfire.org organizează o zi a risipei mondiale a energiei, pentru a balansa cumva ziua Pământului şi toată povestea asta cu încălzirea globală, efctul de seră şi emisiile de gaze nocive în atmosferă. Cică scopul declarat al iniţiativei e acela de a-i ajuta pe americani să scape de „vina emisiilor de carbon indusă de alarmiştii climatici”. Vină zici? La un neam caracterizat prin indolenţă, incultură, proaste maniere şi violenţă rasială? Mă laşi? Nu, serios, mă laşi? Care ar putea fi argumentul pentru o zi a risipei mondiale? „Hai să-i dăm în blană că oricum murim?” Probabil. I-am categorisit prea dur şi prea lipsit de argumente pe americani? Poate, dar nici cu ei nu mi-e ruşine când e vorba de poreclit lumea. Cred că e destul pe azi, mai arunc o privire pe câteva bloguri, să văd ce mai zic prietenii mei pe care nu-i cunosc. Şi o să mă uit şi la prietenii mei pe care îi cunosc. Şi la cei pe care îi cunosc dar ei cred că nu-i cunosc. Bună dimineaţa.
Sunt în plină sesiune şi studiez (azi) la disciplina „Introducere în marketing”. Ca mai toate celelalte discipline de la facultatea de marketing şi afaceri economice internaţionale (literele mici din numele facultăţii indică lipsa respectului), şi aceasta e o tâmpenie creată pentru ca nişte băşiţi să poată lua bani grămadă. Cred că persoanele care au scris cursurile nu au auzit în viaţa lor de Kotler, nu au văzut nici de la distanţă o carte de Trout şi Ries. Ba chiar îi suspectez că nu trăiesc pe lumea asta. Conceptele pe care sunt obligat să le memorez sunt atât de depăşite, situaţiile prezentate ca fireşti sunt atât de nenaturale încât mi se face rău şi sincer, am ajuns la concluzia că nu o să ne revenim niciodată, că sistemul se perpetuează prin minţile a mii de tineri care nu au avut ocazia să lucreze în mediile în care am lucrat eu (curată şansă) şi care sunt forţaţi să înveţe pe de rost tone de imbecilităţi. Pentru că dacă nu ştii literă cu literă cursul (agramat şi greoi în exprimare, pe lângă faptul că e plin de prostii) nu ai cum să scoţi un cinci care să te ducă mai aproape de licenţă, ce să mai vorbesc de un zece care să-ţi umple părinţii de mândrie. Mă tot întreb: n-ar fi mişto (Iri, Iri) să poţi obţine o diplomă pe baza experienţei reale pe care o ai în loc să o obţii pe baza memorării lipsei de experienţă a altora? Ba încă una şi mai tare: n-ar fi mişto (băă Iri, ieşi din mintea mea) să nu intereseze pe nimeni diploma ta dacă eşti în stare să faci treaba? Şi dacă îmi veniţi cu „ţi-ar plăcea să fii operat de un chirurg fără şcoală?”, mai bine nu veniţi. Aş prefera să nu fiu operat niciodată, de niciun chirurg. Pentru că aşa cum un certificat de căsătorie nu te face fidel, o diplomă universitară nu te face învăţat. Studiul da. Evaluarea corectă a cunoştinţelor, da. Corectitudinea materialelor din care te pregăteşti, da. Să nu mă înţelegeţi greşit, nu cred că oamenii care au acasă o diplomă, două sau patru mii sunt nişte tăntălăi. Vreau să spun doar că văzând prin ce trec acum, în anul 2008, an în care mă asteptam să fie mai bine, mai multă lumină decât în 1995 când am terminat liceul, ce scrie pe diplome sau numărul lor, mă lasă rece. Foarte rece.
Nişte oameni lipeau afişe electorale. Poate că nu le lipeau unde era voie, poate că nu foloseau lipiciul corespunzător, poate lipeau prea multe şi poate făceau zgomot în timpul acesta. Dar lipeau afişe, nu dădeau în cap, nu înjurau, nu scuipau, nu jefuiau, nu tîlhăreau. Cu toate astea, organul a simţit nevoia să le pună cătuşe. Poate că aşa e la regulament, habar n-am. Poate tot la regulament scrie că dacă infractorul nu stă să-i pui cătuşele, trebuie să-l rupi cu bătaia până îl aduci în starea în care trebuie să-l ia ambulanţa. Primul meu gând a fost „ păi de ce nu au stat şi ăia să le pună cătuşele, să-i ducă la secţie şi să rezolve acolo problema?”. Apoi mi-am venit în fire şi mi-am spus:” pentru că, boule care eşti, nici tu nu ai fi stat să te ia un pulifrici în uniformă şi să te strângă cu fierul aşa, de-a moaca, nici tu nu ai fi stat să te înjure sau să ragă la tine aşa cum nici tată-to care te-a făcut nu a îndrăznit, nici tu nu ai fi întins mâna cuminte, să te ducă la secţie şi să te bată cu cartea în timp ce dobitocii lui de colegi ar fi râs de tine, nici tu nu te-ai fi lăsat umilit de unu’ pe care îl plăteşti pentru ca tu să fii în siguranţă. Şi tu i-ai fi fracturat piramida nazală dobitocului şi l-ai fi legat cu propriile cătuşe de roata maşinii lui cu girofar şi sirenă cu care s-a oprit azi în mijlocul intersecţiei ca şi cum pentru el nu ar exista Codul Rutier, chiar dacă asta te-ar fi făcut anarhist şi cremenal. Ce spuneam mai sus? Că diploma nu te face învăţat? Nici uniforma nu te face drept, bun, civilizat sau profesionist. Zic iar: mult mai avem până departe. Între timp, noi „taci şi sapă”. Dar până când?
