Adi Hădean

Mărie, la mulţi ani.

Veţi vedea mai târziu de ce am ales să-mi botez postarea de azi cu numele unui album Guns’n Roses. Până atunci, câteva vorbe despre ieri. Ieri a fost joi, zi care-mi place mai mult decât orice altă zi a săptămânii, mai mult decât îmi plăcea ziua de sâmbătă pe vremea lui Ceauşescu (desene animate, Teleenciclopedia, seriale uneori). Tot ieri a avut conferinţă de presă tovarăşul Traian Băsescu. Am urmărit o bună parte din ea şi am observat următoarele lucruri:

1) Tovarăşul Traian Băsescu are urechi de elf

2) Tovarăşul Traian Băsescu a fost mai drăguţ decât mă aşteptam când i-a pus întrebări Sorina Matei. Bine, un pic mai apăsat în vorbă decât în cazul colegei de la Realitatea. Cine se uită la televizor ştie de ce.

3) Tovarăşul Traian Băsescu face ce făcea Tăriceanu acum doi ani, adică ne informează că economia duduie. Cu alte cuvinte, dar tot asta spune: avem rezervă monetară ţapănă, aur căcălău în trezorerie, creşterea economică se manifestă plenar (raportat la nasolealala globală), datoria externă e muuuuult mai mică decât spun oamenii răi şi în general avem di tăti

4) Tovarăşul Traian Băsescu şi Tăriceanu execută un număr de circ aruncându-şi în mecle declaraţii frişcoase, că altfel se înţeleg destul de bine. Da, nu mai ies ei la şpriţ ca mai ieri dar astea-s trecătoare ca guvernul şi mai mâine s-ar putea să-i vedem pe amândoi uşor chercheliţi, ori pe motocicleta lu’ Anton ori în Golful albastru al SPP-ului.

Destulă vorbă pe azi, să mai vedem şi un pic de faptă:

Cartierul meu, între răsărit…

…şi apus

S-au despărţit apele

Eye in the sky

Dragă Ela, ţi-am spus, fă-ţi email că poştaşul tău e un beţiv şi confundă mereu hidrantul şi cutia poştală. Hai, te pupic din Paris, Franţa.

De aici începe veselia. Dovlecei, ardei şi usturoi în tigaia grill. A fost înainte nişte cărniţă dar nu v-o arăt. Că-i criză.

Toate au avut a date cu o mână de spaghetti din orez.

În tigaie a rămas un soi de sos. L-am acoperit cu suc de roşii de la mătuşa Rodica. Pe care l-am condimentat cu sare, piper şi cimbru, apoi…

…am zdrobit în el o mână de caş de oaie

Ok, m-aţi prins, nu mă mulţumesc cu un pahar de vin, mă simt mai bine dacă văd sticla aproape. Cabernet Sauvignon din Africa de Sud. Bunuţ.

Poate n-am fost destul de explicit mai sus…

O ştire pe care am auzit-o aseară alimentează teoriile delirante (oare) pe care le prezentam ieri. Zice ştirea că în următorii 20 de ani rămânem în pană de resurse. Gata, pa, ciao, mama Terra nu va mai putea face faţă nevoii noastre de papa şi caca (cu tot lanţul de nevoi şi evenimente ce se află între aceste două repere). De vină e tocmai progresul care a încurajat sexul neprotejat. Mă rog, înmulţirea. Progres care deşi ne poartă pe cele mai înalte culmi ale sale, nu-i destul de virgonţ încât să ne scoată în cale o planetă numa’ bună de arat şi semănat. Nu în următorii 20 de ani. Adică s-ar putea, dar dacă mă gândesc că nu-i speranţă să avem o autostradă nouă în România în următoarele decenii, nu încape vorba de excursii la stele şi sere pe Pluto. Ce înseamnă asta? Vă las pe voi să imaginaţi o ieşire din budă fără să trece(m)ţi printr-un război mondial.

Trei persoane au murit în Africa şi alte 100 şi ceva sunt infectate cu o …chestie necunoscută. Una din acelea care-ţi scot sângele prin piele, ochi şi urechi. Nu-i Ebola, nu-i febra spaniolă. Nu-i nimic din ce se cunoaşte. Oare începe cineva să ia măsuri pentru conservarea resurselor ( în curând o să mă ia Vadim în partidul lui, că mă îmbolnăvesc de teoria conspiraţiei)? Adevărul e că Africa e cel mai bun loc pentru tot felu’ de porcării, că nu-i pasă nimănui de oamenii de acolo. Poate doar Angelinei. Ok, şi Andreei Marin.

O veste bună pe ziua de azi ar fi lansarea concursului cu pavilionul. Ce a vrut să spună Copolovici cu chestia asta? Aflaţi de bună seamă cu un click pe linkul de mai sus. În principiu e un concurs. La care nu mă bag din …principiu. Mă mai lipesc de cele culinare de dragul distracţiei. Totuşi, deşi nu particip la concursul cu pavilionul, mă aţâţă provocarea şi voi povesti în câteva cuvinte ce făceam acum 13 ani.
Păi să vedem: prin primăvară am fost cât pe ce să mă omor cu cafea (ness făcut cu cafea naturală în loc de apă) în timp ce mă delectam cu Enigma Otiliei. Mă delectam în sensul că…nici vorbă. Am avut o noapte la dispoziţie să citesc cartea. Înaintea nopţii respective avusesem trei săptămâni dar nu mi s-a legat de degete. Pe la finalul primăverii am început să mă pup cu fetele. Nu cu toate, doar cu cele care-mi plăceau. Nici din acelea cu toate, doar cu cele care mă plăceau.
Prin vară mă obişnuisem deja cu pupatul dar bac-ul mi-a furat destul de mult din timpul pe care l-aş fi dedicat plăcutei îndeletniciri. Nasol, pentru că după bac (de fapt cu câteva zile înainte şi chiar şi în timpul lui) am început să lucrez. La Radio Contact. Mult prea incitant pentru a-mi mai păsa de pupat ori de fete. Prin toamnă mi s-au dat papucii. Pentru prima dată în viaţa mea. Foarte interesantă senzaţie. Am început să mă obişnuiesc cu ea mai târziu, dar asta-i o poveste despre ce a fost acum 13 ani. În iarnă au fost Crăciunul şi Anul nou. După asta ar trebui să vă povestesc ce făceam acum 12 ani. Mult mai multe lucruri palpitante decât acum 13 ani dar dacă asta a fost provocarea…

Probabil din cauza faptului că zilele astea nu am un job full time, mintea mea e mai relaxată decât de obicei şi are vreme să dezvolte diverse teorii despre lume şi viaţă. Partea proastă e că majoritatea sunt nişte tâmpenii. Partea şi mai proastă e că vi le spun şi vouă. Bine, nu pe toate, doar pe cele mai puţin originale şi mai catastrofice (şi catastrofale). De exemplu:

Criza economică mondială a fost inventată pentru a netezi drumul noului guvern mondial care să decidă unde se duc fondurile, cine primeşte mai multă mâncare, cine nu a fost cuminte, unde pleacă armata la război (guvernul mondial nu va stăpâni chiar toată lumea, Islamul nu se va supune, pun pariu), cine, ce, cât produce şi la ce preţ vinde producţia (cam cum face UE acum). Pe ce mă bazez? Pe vorbe, fireşte. Vorbele spuse de bling bling king, Sarkozy care,mai în glumă-mai în serios a spus că el ar vrea să conducă un guvern mondial. Şi ar mai fi vorbele lui Jose Manuel Durao Barroso către marele popor chinez+alte mari popoare din Asia: „înotăm împreună sau ne scufundăm împreună”. Să fie vorba despre cooperare între popoare? Nu, eu cred că e vorba (ca de fiecare dată) despre cooperare între conducătorii popoarelor, între sforari.

Ce soluţie are criza financiară mondială? Păi…nu are. Factorii care justifică existenţa ei (deşi ea e artificială şi ar putea foarte bine să nu existe) sunt prea mulţi. Scurtă enumerare: lăcomia oamenilor, naivitatea, necunoaşterea, lipsa educaţiei economice, lipsa educaţiei în general, predispoziţia oamenilor către panică şi prăpastie, numărul mare de locuitori ai planetei, cantitatea limitată de resurse. Probabil mai sunt dar mintea mea nu-i chiar atât de odihnită. Am stabilit aşadar că nu există soluţie. Ce ne facem? Stăm până moare Pământul (ca orice gazdă infestată cu un virus, şi Pământul ar putea să moară în momentul în care virusul s-a multiplicat peste măsură)? Nu ştiu, să vedem ce s-ar putea face. Menţionez că lucrurile pe care le voi enumera nu sunt soluţii, sunt doar aşa, nişte măsuri disperate pentru a salva ce mai poate fi salvat:

- oamenii mari organizează în cinstea noastră un război mondial „antibiotic” care să ducă la „curăţarea” planetei de „virusuri”. Vor muri cam 2 miliarde şi jumătate de oameni iar supravieţuitorii vor avea de împărţit aceleaşi resurse la un număr mai mic de consumatori. În plus, dezvoltarea tehnologică (ea a dus la creşterea explozivă a populaţiei pe Terra în ultimii 60 de ani) va fi stopată pentru o vreme, ba s-ar putea să se înregistreze un regres din acest punct de vedere, în funcţie de tipul de război şi de regiunile afectate puternic de acesta.

- oamenii mari decid că e momentul să colonizăm Luna şi eventual planeta Marte. În următorii 20 de ani, cel puţin două miliarde şi jumătate de oameni vor popula corpurile cereşti mai sus amintite.

- oamenii mari ne vor învăţa ce-i cumpătarea şi vor decide o împărţire echitabilă a resurselor în aşa fel încât populaţia actuală a lumii să supravieţuiască până în momentul în care colonizarea sistemului solar va veni ca o consecinţă firească a dezvoltării tehnologice şi prosperităţii.

Fireşte, ultimele două posibilităţi sunt la fel de probabile ca existenţa lui Moş Crăciun aşa că nu ne mai rămâne să sperăm că vom supravieţui Marelui Război. Poate ar trebui să schimbăm adrese şi semne de recunoaştere, că bloguri n-o să mai avem precis. O vreme.

Ziua de ieri există. E pe undeva printre pozele mele. E o zi bună.

Tigru tărcat-pitic. De grădină


Aaaaa, câtă treabă am…

Nu, serios, dacă-ţi spun!

Ea e “Bestia”. Ne-am pupat, m-a cam umplut de respect. Şi de bale.

Aici am băut o cafea

Da, chiar lângă…

Păsărica. O fi cea nesătulă?


Se poartă gulerul ridicat. Iar.

…zisă Bubu.

Gata şi toamna asta imediat.

Băăăăăăăă!!!! S-a însurat Manuel Uribeeee, băăăăăăăă!!!! Manuel, omu’ cel mai greucel. A slăbit un pic în ultima vreme, de la 5 sute şi ceva de kile la 3 sute şi ceva. Încă nu poate să meargă singur şi au fost nevoiţi să-l ducă într-o camionetă la însurătoare. Mireasa? O drăguţă de fo’ 62 de kilograme care de bună seamă îl iubeşte sincer, platonic şi dezinteresat. Că despre sex nu cred că poate fi vorba (free Willy, vezi apoi de poţi face sex cu orca, dooh), bogat am înţeles că nu prea e iar Cartea Recordurilor nu dă bani pentru recorduri, mai ales pentru astea pentru care n-ai făcut altceva decât să zaci şi să papi tot. Ajutaţi-mă să o înţeleg pe femeia asta. Dacă puteţi.

Alb: romanţă, dragoste, nu sex. Negru: dacă nu e sado-maso e pentru că încă nu ştie asta. Gri: indecis, dacă n-ar fi partenerul nu s-ar osteni cu sexul. Maro: tandru, calm, lumânări, bla bla. Albastru: loial, iubitor, sexul e o artă. Verde: amantul inocent şi plin de viaţă. Galben: se pune mereu pe locul 2, nu face propuneri indecente dar nici nu le refuză. Portocaliu: preferă satisfacţia personală, îl cam doare la patină de restul lumii. Roz: imatur, promite mai mult decât poate da. Serios? Nu m-aş fi gândit. Roşu: evident, întruchiparea pasiunii. Mov: pune preţ pe frumuseţea fizică, nu te baza pe el dacă vrei satisfacţii maxima. Bine, nu se supără dacă ţi se întâmplă şi ţie lucruri bune dar nici nu se întristează dacă nu ţi se întâmplă. Evident, toate cele de mai sus sunt rezultatul a zeci de ore de cercetări pe brânci. Poate chiar sute de ore. Prostii. Da’ dacă tot veni vorba, ţie ce culoare îţi place? Şi să nu mă iei cu „fucsia” şi alte mistere de nepătruns.

Asta e cea mai tare ever: peste 30 la sută dintre femeile americane sunt dependente de sex iar numărul lor e în creştere. Ok, cu asta pot să trăiesc, greu de suportat mi se pare felul în care s-a descoperit asta. Nu, nu au năvălit americancele prin munţii noştri căutând ciobani vânjoşi, ele, săracele, s-au dus la nenea doctoru’ să se trateze de diferite adicţii, ba de ţigări, ba de alcool, ba de droguri. Nenea doctoru’ a descoperit că ele sunt de fapt dependente de sex, dependenţa lor fiind o consecinţă a fricii de relaţii stabile. Ori e doctoru’ ăsta un pervers care profită de minţile slăbite de alcool, tutun şi marijuana ale bietelor dependente ori e adevărat că drogurile au şi efecte secundare pozitive. Bine, pozitive dacă acceptăm că pofta de sex a femeilor le poate prii bărbaţilor. Ştiţi ce spun psihologii? Că terapia (psihologică, normal) se face ca în cazul dependenţei de alte năpaste. În grup adică? Mă rog, aşa am văzut eu în filme, că americanilor le cam place în grup. „Salut, sunt Mary Jane şi mi-o trag cu cine apuc, de-mi sar fl..” hmm hmmm. Hmmm.

� Până la urmă „scurtele” mele de azi nu sunt chiar atât de scurte. Mă opresc aici înainte să mai descopăr pe net cine ştie ce grozăvie. Să aveţi o zi bună.