Adi Hădean

Iniţial m-am gândit să-mi intitulez postarea „ La Băgara” dar limba română e atât de plină de posibilităţi încât nu aş fi vrut ca o alăturare nefericită să umbrească imaginea unei zile ca din poveste, o zi care ar fi fost perfectă dacă Raluca n-ar fi trebuit să stea la dispoziţia plantaţiei pe care lucrează, în caz că se întâmplă vreun lucru demn de dat la televizor. Şi perfectă şi mult mai lungă. Buuun. Să vedem partea plină a paharului:

Ieri m-a dus Andrei (că veni vorba, la mulţi ani, prietene) în excursie. Destinaţia: Băgara, aproape de Aghireşu, aproape de Almaş, aproape de Sălaj. Casa lui Marcel şi a Oanei, mai exact. Nu-i cunoaşteţi? Păcat. Ştiţi cu cine ne-am întâlnit noi acolo? Da, cu Marcel şi Oana (cu Marcel mai târziu pentru că era la vânătoare) dar ne-am întâlnit cu însuşi omul fără de a cărui importantă contribuţie nu ar fi existat Jeg şi n-am fi avut noi cui să fim fani. Asta în cazul în care am fi putut fi fanii cuiva. Omul se numeşte Mircea Groza, e tatăl lui Darius (cred că şi al lui Dacian, chiar cred, deşi n-ai zice că-s fraţi ei doi, Darius pontos şi un pic agitat, Dacian liniştit, artist şi , spun unii, mai amuzant decât Darius) şi e o poezie de Topârceanu, ştie orice despre mâncare, a făcut gulaş în faţa Sears Tower (ăla din Chicago, pe dreapta), a bătut toată Rusia şi mare parte din restul Europei, ştie că mâncarea trebuie povestită ca să fie completă şi în plus are o palincă de Sălaj care te poate face să-ţi pară rău că viaţa nu ţine veşnic. Ne-a făcut Mircea un gulaş, un bogracs rustic de la cap la coadă (există şi versiuni mai puţin rustice, destul de elaborate, chiar pretenţioase), aşa cum se face la culesul viei. Da, ştiu că s-a dus vremea culesului dar era păcat să aşteptăm un an până la întâlnirea cu minunăţia la care am „asistat” ieri de ne-am mânjit până la urechi. Nu o să vă dau reţeta, o va face Andrei pe ebucataria.ro după ce termină povestea cu concursul de gătit de pe saitul amintit acum câteva zeci de semne. Eu o să vă spun povestea lui, atât cât am putut (şi m-am priceput) să o pozez:

Înainte de orice, am rupt cornul vacii şi s-a revărsat din el potop de cârnaţi, şunci, pastrame, cepe, morcovi şi brânzeturi, başca nişte cănuţe ca din poveste, pline cu pălincă de Sălaj. Pe care le-am făcut să dispară, că nu-i bine să te apuci de lucrări mari cu stomacul gol şi masa plină.

Cana e mică dar în ea se ţin taine mari. Şi tari.

Da, de culoarea mierii, cu gust de fructe coapte în jurul căruia se învăluie gustul migdalelor amărui, dar nu ca plapuma ci mai degrabă ca voalul mireselor. Eh…

S-a trecut apoi la bogracs (ungurescul ceaun). Slănina ce se încovrigă în el e acolo doar pentru a lăsa grăsimea în care se vor prăji apoi(uşor, nu cu violenţă) nişte lucruri pe care le veţi vedea mai jos.

Despre asta vorbesc: morcovi, ceapă, oarece ardei, tocate mărunt, aşa ca pentru un sofrito de risotto (ca să vezi cum descoperi ţăranul român şi ardelean la cucina italiana acum câteva sute de ani).

Carnea, doar de porc, se opăreşte cât ai gândi, dă i se închidă porii. Asta ţine sucurile cele bune înlăuntrul bucăţicii. Ceea ce-i mai mult decât benefic.

Mai apoi vin şi nişte bucăţele de ciolan şi nişte costiţă. Nu vă uitaţi la grăsime, că-i degresată. E de dietă. Şi, fireşte, marmota…

Cartofii au venit la urmă, chiar după ce gulaşul a căpătat iuţeală şi faţă. Pentru astea două lucruri s-au folosit câţiva căţei de usturoi, suc de roşii din cel grosuţ, piper măcinat proaspăt şi ardei iute. Şi nişte boia de Szeged.

A zis cineva căţel?

Cum era să nu vă arăt artistul?


Se vede că-i obişnuit să mănânce cu lingura mare…

Uite, cam aşa arată la final...

…cremos, bogat în legume dar şi în carne (considerată de mulţi drept cea mai bună între legume)…

…bogat în arome şi plin de poveste, pentru că a fost o mâncare pe cât de făcută, pe atât de vorbită, descusută şi cusută. Afumată nu, afumaţi am fost noi, aşa, uşor, să ne iubească ţigăncile şi să ştim că am destupat sticla cu pălincă de Sălaj.

După cum se vede, iarna amurgul vine mai repede…

…iar eu a trebuit să mă întorc acasă.


Din fericire, Raluca a ţinut două locuri în faţă la spectacolul ăsta.

La bună vedere.

Bărbatul care nu s-a uitat niciodată (măcar) cu curiozitate la fundul unei femei (dacă nu cu poftă, speranţă, dorinţă păcătoasă, grimasă, sprânceană ridicată a admiraţie sau batjocură) e probabil orb din naştere. Sau sfânt din naştere. Deşi pe asta nu prea o cred. Sfinţii devin, nu se nasc, şi pe drumul ăsta al devenirii, precis mai au parte de un fund-două. Cât despre mine, sunt orice dar ipocrit nu, aşa că voi recunoaşte că în zilele mele bune am fost un…atent student al formei şi nici azi nu mă dau în lături de la analiza cuminte, aşezată şi bătrânească. Recunosc de asemenea că nu mi-a trecut niciodată prin cap să fac legături între forma fundului feminin şi caracterul purtătoarei, aşa cum au făcut cercetătorii. Şi mai recunosc ceva: am preferat mereu să mă las înşelat, aprobat, amăgit, dezamăgit, certat şi mângâiat de ochi, nu de fund.

Băse ne-a trimis la vot. Îi transmit pe această cale că hai sictir, şi lui, şi oricui are senzaţia că ştie mai bine decât mine ce vreau să fac şi mai ales de ce. Pe de altă parte, acelaşi Băse ne-a amintit că pe 1 Decembrie e ziua naţională a României şi că ar fi frumos din partea noastră să atârnăm la balcon ori la poartă un drapel tricolor. Aş fi preferat să nu o facă, pentru ca nu cumva să creadă vecinii mei că am scos steagul în balcon pentru că aşa a spus Băse. De ce o să arborez drapelul, totuşi? Pentru că sunt patriot şi sunt topit după România şi caracterul de mămăliciki al neamului (în general)? Nu, ci pentru că dacă Marko Bela spune că îl doare sărbătoarea MEA, eu nu pot să-i răspund decât afişând simbolul ei. Şi pentru că strămoşii mei (în particular) n-au fost nişte găini şi s-au bătut pentru Unire.

Am văzut la ştiri că povestea cu teroriştii din Mumbai a luat sfârşit. Aproape două sute de morţi, trei sau patru sute de răniţi, pagube materiale care nici măcar nu mai contează. În plus, zice la Ştiri, „toţi teroriştii au fost ucişi”. Ciudat de convenabil. Când ai de-a face cu Achmed care s-a aruncat în aer şi nu rămâne din el nici ADN pentru analize,înţeleg să presupui că a fost la mijloc nu ştiu care grupare, dar când ai în faţă nişte oameni care mişcă şi trag cu puşca de parcă ar fi vii, nu eşti curios să afli de ce fac asta şi cine i-a pus? Îi omori pur şi simplu pe toţi şi apoi îţi dai cu presupusul despre ei? Să nu vă închipuiţi că le plâng de milă, nu, sunt doar puţin uimit. Dacă aş fi fost general, aş fi vrut să ştiu precis cine e duşmanul meu şi la ce trebuie să mă aştept în viitor. Dacă aş fi fost politician, i-aş fi ordonat generalului să nu ia prizonieri, ca să pot da vina pe cine vreau eu. Cred.

Mîine vine fratele meu din Spania. Nu, nu vine să-şi caute de lucru în ţară, cum au făcut unii de l-au ascultat pe Băse (i-a chemat el acasă pe românii din străinătate cu ocazia vizitelor de pace şi prietenie în Spania şi Italia) şi acum sunt daţi afară de la Nokia, nu vine să-şi investească banii câştigaţi cu trudă în economia noastră care picură ori ţăşneşte de-a dreptul prin multele-i orificii. Vine cu famila, să-şi vadă familia. Din fericire au găsit un zbor până la Cluj şi nu vor fi nevoiţi să facă din Bucureşti (de exemplu) în Baia Mare de trei ori mai mult decât din Spania în România. Fireşte, lucrul ăsta mă bucură, după cum mă bucură faptul că Maia, micuţa Anei (sora noastră care trăieşte în Braşov) a mai crescut şi suportă deplasarea, aşa că în două săptămâni vom organiza o mică reuninune de familie în casa părinţilor mei. Poate pare mult să aştepţi două săptămâni dar nu-i, credeţi-mă, fratele meu va avea atât de multe neamuri de vizitat, atât de mulţi prieteni de regăsit (nu a mai fost acasă de doi ani) încât două săptămâni vor trece extrem de repede. Pe de altă parte, Maia va creşte încă puţin (cât alţii în trei, cred) şi noi (Raluca şi cu mine) vom reuşi să ne sincronizăm în aşa fel încât să avem acelaşi week-end liber.
De ce vă povestesc eu vouă toate aceste lucruri care precis nu vă interesează? Probabil pentru că sunt atât de plin de emoţii din cele benefice încât simt nevoia unei supape, simt nevoia să dau şi altora din bucuria de care am parte. Nu vă mai plictisesc, vă mai spun doar că a avea o familie atât de mare, care poate să se adune sub acelaşi acoperiş, fie şi o dată la doi ani, e un privilegiu pe care eu unul îl preţuiesc, pentru care sunt recunoscător şi pe care îmi permit să vi-l doresc şi vouă.
Era să uit (nu era, dar n-am găsit altă formulă de a mă întoarce la discuţie), ieri am sunat-o pe Ana să-i cer povaţă despre o prăjitură (ea e cofetarul familiei). Mi-a dat o idee şi nişte explicaţii din care a apărut PRIMUL MEU TORT CU MERE:

Merele se curăţă şi li se scoate săculeţul cu sâmburi.

Cinci gălbenuşuri se separă de albuşurile lor.


Cinci linguri de zahăr se împrietenesc cu albuşurile…

…atât de tare încât din relaţia lor iese o spumă consistentă.

Gălbenuşurile se freacă bine cu cinci linguri de ulei. Iese un fel de maioneză în care se adaugă un vârf de cuţit de praf de copt şi coaja răzuită de pe o lămâie.

Între timp, se unge o tavă cu ulei şi se tapetează cu zahăr.

Se aşează în ea merele, în ale căror scobituri am presărat scorţişoară şi am picurat miere. Se dă apoi la cuptor, să se înmoaie merele şi să se caramelizeze zahărul.

Spuma şi crema din gălbenuşuri se amestecă uşor, cu telul, nu cu mixerul.

După ce se mai adaugă cinci linguri de făină (în ploaie, printr-o sită dacă nu vă iese altfel) şi se omogenizează bine, se toarnă peste merele din tavă. Tava merge iar în cuptor (care-i cald deja). Nu treceţi cu temperatura peste mediu, ba chiar e bine să o ţineţi sub (140 de grade), blatul va creşte frumos şi se va coace uniform.

După 20 de minute, verificăm (verificaţi)cu o scobitoare din lemn introdusă în blat. Dacă rămâne curată când o scoateţi, înseamnă că s-a copt.


După ce se răceşte, se acoperă cu frişcă (recomand să bateţi o cutie mică de smântână dulce cu o lingură de zahăr) şi se pudrează cu cacao.

Cam asta ar fi to(r)t.

Şi ultima poză cu dedicaţie pentru Ana, duminică e ziua ei :-)

Ieri am postat nişte poze în fugă şi am promis că mai pe seară vin cu o poveste. Seară e acum când scriu, noapte de-a binelea în momentul publicării acestei istorisiri, care e inspirată de Leapşa amintirilor postată de Innuenda pe blogul ei. De fiecare dată când mă las prins de amintiri, am tendinţa de a mă lungi la vorbă cu mine însumi. De data asta, pentru că nu vreau să vă pierdeţi viitorul răsfoindu-mi mie trecutul, mă voi încadra între nişte limite rezonabile. Cred. Sper. Cât despre titlu, se referă la istoria personală, nu la cea a lumii întregi, nici măcar eu nu pot fi atât de îngâmfat încât să-mi închipui că aş avea un rol în scrierea istoriei cu I.

Duşmanul
Aveam patru ani şi locuiam cu părinţii mei în Pâncota, Arad. Oraş mic. Foarte mic. Lanuri de porumb şi floarea soarelui într-o parte, coaste domoale populate cu viţă de vie în cealaltă parte. În zare, cetatea de la Şiria, cu ziduri ştirbe şi mereu în soare. Pâncota era pe atunci un orăşel populat de români, unguri, nemţi şi ţigani. Poate şi câţiva evrei, dar nu mulţi. Străzile largi, cu spaţii verzi late de o parte şi de cealaltă a şoselelor, erau populate de armate de gâşte şi raţe. Casele aveau mai toate câte o grădină cu flori în faţă, imediat după gard. Unele dintre ele, cele ale nemţilor, aveau pitici de grădină printre flori. Unii mici şi simpatici, alţii mari şi înfiorători. Cum poate fi un pitic de grădină înfiorător? Habar n-am dar la patru ani ştiam foarte bine lucrul acesta. Piticul care se vedea prin gardul din sârmă împletită, vopsită în verde, era aproape cât mine, avea căciula vişinie, barba albă, obrajii roşii şi o expresie care mă băga în sperieţi de fiecare dată când mă uitam spre el. Şi culmea, deşi mă plasam în dreapta mamei, în aşa fel încât ea să fie mereu între mine şi monstrul dintre flori când treceam pe lângă casa aceea, nu mă puteam abţine şi aruncam de fiecare dată o privire spre el. Cred că mi se părea ridicol să mă tem de un pitic şi verificam dacă mi-a mai trecut, dacă am mai crescut.

Artiştii
Finalul primului an de şcoală. Serbare. Eu şi vărul Lucian, în aceeaşi clasă, talentaţi la recitat şi deci periculoşi. Mai ales pentru noi înşine. Aveam de executat un cuplet în care era vorba despre doi meşteri buni la toate care fac şi dreg diverse. Spectacolul se petrecea în curtea şcolii cu numărul 10 din Baia Mare, sute de elevi şi părinţi aşteptau cu nerăbdare să se termine poeziile şi cântecele şi să poată pleca la mici în parc, la ţară la bunici, la ţară la sapă sau la ştrand. La vremea aceea, Lucian şi cu mine nu ştiam care dintre noi e mai deştept (azi ştim, el e) motiv pentru care ne-am încurcat pe la finalul primei strofe. Se întâmplă, li se întâmplă şi marilor artişti. Dar lor nu li se întâmplă să se ia la harţă pe chestia asta, să se ameninţe cu recuzita (cleşte, ciocan,vinclu şi metru de tâmplărie) şi să se învinuiască reciproc pentru eşecul numărului artistic. Nu conta că toată lumea râdea, nu conta că mamele s-au îmbujorat de s-a făcut lumină-n public, nu conta că învăţătoarea zumzăia pe lângă noi încercând să ne despartă, noi eram ocupaţi cu găsirea vinovatului. E foarte posibil să fi fost eu acela, chiar şi mai târziu, în facultate (actorie), aveam propria viziune asupra interpretării anumitor pasaje pe care oamenii care se pricepeau la asta le vedeau…cum trebuie.

Justiţia oarbă. Şi proastă.
Cred că era ziua mea de naştere. Şase ani. Împărţeam o bicicletă cu Gabi, fata de peste drum. Care la vremea aceea era mai mică decât mine dar acum e mai mare pentru că s-a măritat şi are un copil (eu aşa ştiu, că doar oamenii mari fac copii). După câteva ture până la colţul străzii şi înapoi ne-am retras pe la casele noastre. În scurtă vreme a apărut o babă care târa după ea o babă şi mai bătrână cu un picior pansat. Ambele susţineau că eu sunt mişelul vitezoman care a rănit baba la picior. Versiunea mea nu a contat iar pe Gabi n-a ascultat-o nimeni, doar era mai mică decât mine. Părinţii mei au plătit 300 de lei pentru sănătatea piciorului babei iar eu am fost pedepsit. Baba a circulat pe strada noastră în sus şi în jos, cu mare viteză, pe propriile picioare, până în ziua morţii ei. Niciodată de atunci încoace nu mi-am mai putut închipui că viaţa-i dreaptă. Lucru care m-a scutit de multe dezamăgiri.

Cum spuneam, nu vreau să vă irosesc vremea, că şi aşa-i prea puţină. Poate vă mai povestesc, dar mai pe rând. Să aveţi o zi bună.

Urâtă dimineaţă la Cluj. În zece minute o iau spre vest, am treabă în Oradea. Motiv pentru care nu pot să stau prea mult lângă net. Vă dau acum două poze şi mai pe seară o să vă spun o poveste. Sper.

Echipament de protecţie


Nori. Că precis n-aţi mai văzut :-)

Update:
Asta e dintr-o primarie, nu spun care. Deocamdata. Ma intreb de ce o fi aparut anuntul…

Si cand ii trag o dunga alba…


Miroase a iarna.

Si da, e iarna. Asa se vedea pe marginea drumului, intre Cluj si Oradea. Cat de dus trebuie sa fii ca sa faci poze in timp ce conduci?