Adi Hădean

Naria se pregăteşte de război. Armatele se adună în cele două peşteri alăturate şi sforăie nerăbdătoare. Din când în când, câte un recrut din cei tineri, muc nerăbdător şi fără experienţă, se repede afară dar este şters numaidecât de pe faţa omului, care deja s-a apucat să crească pădure la intrarea în peşteri, probabil pentru a bloca ofensiva ce se pregăteşte de trei zile şi trei nopţi.

Aşa ar putea începe o mică epopee, inspirată de febră, sudori reci şi secreţii absolut nedorite. Voi ţine minte începutul şi îl voi folosi în prima carte pentru copii pe care o voi scrie (îmi tot propun asta). Între timp, mă uit la ziua asta de 31 Decembrie a anului 2008 şi parcă nu-mi vine a crede că se termină anul. Mie mi se pare că-i un an neterminat, un an care nu şi-a făcut treaba până la capăt. Dar, ştiţi cum se spune, nu aduce anul cât aduce ceasul, aşa că s-ar putea ca anul 2008 să-mi demonstreze că-i un an complet, cândva, în următoarele ore.
Â
Cum a fost anul 2008 pentru mine? Bun, în general. Acasă a fost cald şi bine, pe ogor am avut parte de mai multe experienţe, am cunoscut oameni frumoşi, generoşi, interesanţi, interesaţi, inteligenţi, imbecili. M-am rugat, am sperat şi am primit tot ce am cerut. Poate nu am dat cât ar fi trebuit, şi ăsta-i singurul lucru pe care mi-l doresc cu adevărat pentru 2009. Iar vouă, dragii mei, vă urez să aveţi ocazii, şi să profitaţi de ele. La mulţi ani!

Cele rele, să se spele. Cele bune au oricum o şansă în plus, chiar dacă-s mai murdărele. Nu ştiu ce am vrut să spun cu asta, mi-a ieşit din tastatură, aşa, pur şi simplu. Treaba stă aşa: sărbători-sărbători, da' excesele nu-s bune şi nici să o ţii doar pe o parte nu-i tocmai bine. De aceea încercăm cu disperare să restabilim un echilibru în univers şi să refuzăm tot mai multă mâncare, respectiv să acceptăm tot mai multă mişcare. În ciuda faptului că mă bântuie o mândră de răceală, aseară am fost la bowling. Azi ne echipăm şi urcăm la zăpadă, la Cavnic. Dacă supravieţuiesc, revin mai pe seară cu detalii.

Update:

Se pare că am supravieţuit zilei şi iată-mă destul de viu pentru a vă povesti şi vouă despre ea. Nu voi insista asupra bowling-ului de aseară, în fond e o activitate de interior şi nu e specifică sezonului. Activitatea de exterior e cea care merită atenţie, mai ales dacă sunteţi prinşi de flama muntelui. Am urcat la Cavnic (cu Raluca, fratele ei, fratele meu cel repatriat temporar şi dornic de o schimbare faşă de ariditatea Andaluziei, sora mea cea mică şi cumnata mea) puţin mai târziu decât intenţionam dar ăsta nu-i neapărat un lucru rău. Pârtia pe care am ales-o (sunt mai multe, cu grade de dificultate diferite) are instalaţie de nocturnă şi se poate schia pe ea şi noaptea (nu ştiu dacă e deschisă non stop dar sincer, nu văd pe nimeni pe schiuri la patru dimineaţa dacă nu-i neapărat nevoie). Dacă nu ai schiuri şi clăpari, le poţi închiria (20 de lei cu totul, pentru o oră) din mai multe locuri. Dacă nu ai nimic în comun cu schiatul, există tubby, un colac din cauciuc, plin cu aer şi dotat cu un cordon. Pentru tubby s-a construit o pârtie specială care seamănă pe undeva cu cele de bob. Închirierea unui tubby e tot 20 de lei pe oră. Pe marginea drumului, la baza pârtiei, găseşti câteva tonete cu grătare, mititei, hamburgeri, ceai, vin fiert şi alte lucruri de înghiţit între două coborâri. Un pahar de vin fiert e 3 lei iar în legătură cu hamburgerii, să mă iertaţi dar n-am fost curios defel. Una peste alta, ieşirea la aer n-a fost rea. Dacă s-ar putea rezolva cumva să facă zăpada caldă, ar fi chiar perfect(eu sunt om de vară, nu-mi place frigul decât rareori şi nicidecum în bocanci, şi deşi am fost echipat adecvat locului şi sezonului, mi-au cam îngheţat copitele). Mă retrag în compania unui bol cu ciorbă fierbinte iar pe voi vă las cu câteva poze de la faţa locului:

Dacă facem media, suntem o familie care găteşte şi schiază binişor.


Gabi (cumnata mea) pe tubby

Dacă era puţin mai cald afară, nu făceam toate pozele albastre.

Îmi place muntele, fie că e vară, fie că e iarnă. Diferenţa e că iarna îmi place să-l văd de la distanţă, apropierea nu mă avantajează prea mult.

Simona Ionescu a gătit de Crăciun o minunăţie, sarmale în dovleac, la cuptor. O mâncare genială prin simplitatea ei, rafinată de la sine, rustică în esenţă dar burgheză datorită manierei de realizare. Mâncarea Simonei (nu, nu am mâncat din ea, mi-a fost dat, şi de ajuns, să o văd în poze şi să citesc despre modul de preparare) a avut un efect dublu asupra minţii mele: am început să salivez instantaneu, atomii mei şi-au amintit gusturile şi au început să le combine, făcându-mă să-mi imaginez că mut sarmalele cu lingura de lemn, din stracina improvizată şi fierbinte, în farfuria mea. Aproape că le-am simţit mirosul, îmbinat cu cel al dovleacului, din care eu unul aş face parfum.
Acesta a fost primul efect. Cel de-al doilea m-a întristat puţin, dar aşa-i viaţa asta, cu noi prin ea, balansând între tristeţe şi bucurie. Mi s-a făcut dor de Radu Anton Roman, de felul în care a ştiut să pună greutatea celor 140 de kilograme ale trupului său şi tonele de minte pe care i le-a dat Dumnezeu, în slujba sfintei îmbucături. Vă spuneam acum câteva zile că România liberă a făcut un lucru bun publicând reţetele româneşti culese de Radu din spaţiul locuit de urmaşii lui Decebal şi Traian. Am citit cu nesaţ cele şapte volume apărute la tarabele cu presă, am absorbit poveştile care învăluie fiecare reţetă şi mi-a părut bine că au rămas scrise. Apoi mi-a părut rău că nu mai pot auzi vorba domoală şi plină de miez a lui Radu, că nu mai pot intra în bucătăria lui, aşa cum făceam când avea emisiunea la Pro Tv.
Bucătăria lui Radu a fost singura emisiune (neînlocuită de alta până acum) pentru care îmi făceam timp, emisiunea după care îmi făceam programul în week-end. Da, e adevărat, mi-au plăcut mult şi emisiunile lui Jamie Oliver dar nu simţeam că pierd ceva dacă nu văd una dintre ele. Mă consolez cu gândul că am acasă emisiunea filmată de Radu Anton Roman la vie, în Bihor, emisiune pe care mi-a dăruit-o domnul Gheorghe Lazăr, fostul şef al Protocolului la Universitatea Oradea, om care a participat la realizarea acelei emisiuni, bun cunoscător al gastronomiei româneşti, autor de cărţi culinare, om cu a cărui prietenie mă mândresc.
Încă nu văd pe nimeni care să se apropie de felul lui Radu, nu îmi pare că s-ar preocupa cineva să ducă mai departe munca sa şi asta mă sperie puţin. Mă tem că într-o generaţie, două, vom fi învinşi de Burger King, şaorma şi condimente gata amestecate, ba pentru vin fiert, ba pentru pui, ba pentru cârnaţi, mă tem că vom fi învinşi de alienare şi lene. Şi asta mă face să-mi fie şi mai dor de Radu Anton Roman.

Aseară am participat la un …hai să-i spunem…schimb de cărÅ£i. Un mic cenaclu literar în doi (domnul George et moi), în care am dezbătut pe marginea unor lecturi atente dintr-un clasic francez ÅŸi unul scoÅ£ian. Numele lor nu-s importante, important e că datorită profunzimii ideilor desprinse din aceste lecturi, am plecat acasă puÅ£in bulversat. Asta se întâmpla în preajma miezului nopÅ£ii. Mi-a fost milă (frică) să o sun pe Raluca să vină după mine, taxiuri în staÅ£ie nu se găseau aÅŸa că am făcut o plimbare extrem de matinală ÅŸi de răcoroasă (gradele erau cu minus în faţă la acea oră) în compania clasicilor din capul meu. Ce am făcut după ce am ajuns acasă? ÃŽn primul rând, am făcut faţă valurilor de râs care s-au revărsat asupra mea (probabil lectura m-a transformat într-un personaj amuzant) apoi am încercat să dorm. Mi-a ieÅŸit din prima. Pe la două m-am trezit cu poftă de apă. Am băut aproape un litru. M-am culcat iar ÅŸi m-am trezit în două ceasuri pentru a mai bea ceva. S-a nimerit să fie ceai. Un litru ÅŸi jumătate în zece minute.
M-am trezit devinitiv pe la nouă dimineaţa. Igienizarea corporală a durat o veşnicie. Apa curgea din duş cu zgomotul a trei Niagare, lamele aparatului de bărbierit treceau peste obrazul meu ca şi cum ar fi fost lamele plugului în plină campanie agricolă de toamnă, fiecare clic al unghierei producea ecouri până-n stomacul meu lipsit de apărare în faţa magmei dintr-însul. Ce am învăţat eu din toate astea:
1) Raluca e o femeie destul de înţeleaptă pentru vârsta ei.
2) Cititul intens deshidratează.
3) Pământul e un loc prea zgomotos.
4) Azi nu o să fac pagubă în alcoolul neamurilor (remember botezul la care participăm) dar ciorba nu-i deloc în siguranţă.
La revedere.

Vă promiteam mai devreme că vă voi arăta pentru ce mă voi retrage la mânăstire după data de cinci Ianuarie. Se cade să mă ţin de cuvânt chiar dacă apa minerală promisă lui George s-a transformat în brandy, şi nu puţin. Iată, aşadar:

Au fost sarmale în diverse versiuni, iepure la cuptor cu haină de morcovi, ţelină şi vin roşu, fabuloasa supă de pui (organic) a mamei, fripturi felurite, pui la cuptor, cozonacii (încă nu ştiu dacă mama Ralucăi sau mama au învins în concursul inventat de mine, deci mai încerc) cu nucă şi nişte prăjituri despre care nu voi vorbi acum, căci vă preţuiesc. Pe mâine.