Adi Hădean

Am avut poftă de un desert ieftin şi sănătos şi curat şi cu vitamine şi fără aluat şi fără făină şi fără zahăr. Şi am făcut. Uite aşa:

Am mers la piaţă şi am ales un kilogram de mere, din acelea neceruite, frumoase, sănătoase, cu câte un punct negru pe ici-pe colo.


Am scobit merele şi le-am scos sâmburii, cu tot cu lăcaşurile lor.

Am umplut merele cu ananas din compot şi miere. Am presărat puţină scorţişoară deasupra mierii. Am aşezat merele într-o tavă în care am pus sucul de ananas şi am dat tava la cuptor pentru un sfert de oră la 200 de grade Celsius.

Am ales să păstrez coaja merelor pentru a le proteja şi pentru a nu pierde prea mult din sucul lor. Şi e şi gustoasă.

Am completat aroma desertului cu smântână dulce, un sos de vanilie experimental (de aici trageţi concluzia că nu voi posta reţeta lui prea curând) şi cu gem din fructe de pădure. Şi cu puţină cacao (asta mai mult pentru imagine).


Frunza de busuioc a fost o alegere inspirată. Puteam să pun mentă dar cred că nu s-ar fi potrivit atât de bine cu smântâna dulce şi cu aroma ananasului.

Hai, încă o privire şi gata :-).

Ultima dată când au fost Denisa şi Sebi prin Cluj, i-am făcut lui Sebi o pizza care i-a plăcut. Ieri m-a apucat dorul de ei şi mi-am făcut şi mie aceeaşi pizza, să-mi revin. Pentru că nu eram acasă ci în bucătăria Pub-ului, nu am apucat să-mi revin decât cu o felie, pe restul le-au arestat fetele mele. Care i-au pomenit de bine pe Denisa şi Visurât cu această ocazie, deşi nu i-au văzut niciodată. Iaca despre ce pizza-i vorba, pas cu pas:

Totul porneşte de la un boţ de aluat (simplu, apă+făină+sare+drojdie+ulei).

Am întins boţul de aluat cu degetele…


…presând circular, dinspre mijloc spre margini…


…până când am obţinut blatul, destul de mare, destul de subţire. Unii spun că aşa şi doar aşa trebuie să întinzi blatul de pizza, presiunea din degete fiind numai bună pentru ca aluatul să rămână uşor pufos. Alţii spun că blatul se întinde doar cu sucitorul, să iasă aerul din el şi să obţinem un blat foarte crocant. Eu vă spun că şi într-o situaţie şi în cealaltă putem obţine blat subţire şi crocant ori gros şi pufos, că doar noi suntem la putere, adică noi decidem cât de intens presăm într-o anumită zonă sau cât de apropiate ne sunt degetele când întindem aluatul.

Peste blat am întins sosul de roşii (roşii decojite, mirodenii, ulei, fierte la foc mic preţ de …o vreme). Marginea a rămas albă. Asta face aluatul să crească în mod diferit (la coacere) şi obţinem marginea aceea crocantă şi uşor umflată.


Peste sos am pus mozzarella. Peste mozzarella am pus bacon tăiat în felii subţiri, prosciutto crudo şi puţină, foarte puţină brânză cu mucegai albastru. Apoi am luat pizza pe o lopată şi am pus-o direct pe vatră.


După cinci minute la 230 de grade Celsius am obţinut asta:

Recunosc, în plus faţă de varianta originală, aceasta are roşii şi ardei iute, adăugate după coacere. Mi s-a părut că arată bine aşa.

Blatul a ieşit şi subţire, şi crocant, şi cu marginea umflată.

Atât am prins din pizza asta. Cred că mai fac şi azi una.

Ieri am avut treabă în Oradea. Înainte de a porni spre Cluj (seara, vreau să spun) am trecut pe la prietenii din curtea în care am locuit patru ani bătuţi pe muchie. Am mâncat la Luca şi la Dana. Paste. Atât de simple (după vorbă, după port and stuff) dar incredibil de gustoase. Spaghetti aglio olio, esenţa bucătăriei italieneşti rustice, dacă vreţi. Ingrediente puţine, naturale şi sănătoase. Iată:

Pastele se fierb în apă cu sare. În principiu trebuie să le fierbeţi atât cât scrie pe ambalaj (opt-nouă minute).

Usturoiul se taie în solzi fini, foarte subţiri.


Pastele se amestecă apoi cu usturoiul. El e Luca. Pare preocupat. De fapt Dana a pregătit pastele astea. A învăţat-o bine (şi e talentată şi ea, recunosc), au fost perfecte.


Pentru a fi picante, e obligatoriu uleiul de măsline (extravirgin) în care zac de ceva vreme câţiva ardei iuţi. Puteţi folosi ulei de măsline fără ardei, e la fel de bun dar nu-i picant (dooh).


Pe deasupra-parmezan din belşug.

Apoi am mâncat.


E probabil cel mai rapid şi mai ieftin mod de a prepara pastele. Vi-l recomand cu drag.

Îmi place să mă las purtat de val şi imaginaţie pe atât de mult pe cât îmi plac tradiţiile noastre. De aceea nu îmi refuz mici escapade culinare care să mă poarte măcar gustativ prin colţurile cele multe şi îndepărtate ale lumii ăsteia mici. Azi vă ofer şi vouă un pas din excursia pe care am făcut-i ieri în Asia. Şi înainte de asta, vă reamintesc proverbul care spune că o călătorie în jurul lumii începe cu un pas (cred că-i de la chinezi).

Am luat o jumătate de piept de pui şi am tăiat-o în bucăţele. Am stropit apoi carnea cu zeamă de lămâie (pentru aromă dar şi pentru frăgezime).

Am condimentat carnea cu chimen şi curry (Asia nu-i doar China, e şi India).

Am pregătit legumele: un dovlecel proaspăt şi gras, o roşie, trei fire de ceapă verde şi două ciuperci. Le-am tăiat pe toate în bucăţi nu foarte mici.

Am rumenit puiul în wok, la foc iute, cu ajutorul a două linguri de ulei.

Am adăugat ceapa, dovlecelul şi roşia.


După trei minute am adăugat ciupercile.

Pentru finalizare am adăugat trei linguri de sos de soia din cel subţire şi destul de sărat (nu am pus sare în mâncare).

Pentru că simţeam nevoia unei completări, am stors zeama unei lămâi într-un vas…

…am turnat două linguri de ulei de măsline extravirgin şi am amestecat bine cu o furculiţă.


A rezultat un sos galben, acrişor, parfumat, perfect pentru mâncarea mea.

Două porţii au costat şase lei.


Mi-a luat zece minute să pregătesc prânzul de ieri. A meritat. Cu vârf.

V-am mai spus, îmi place să mă trezesc dimineaţa şi să merg în pieţe, să simt mirosul de frunze zdrobite, de ceapă şi ridichi, de pâine proaspăt adusă de la brutărie. Îmi place să mă uit atent la oamenii care cumpără legume, fructe ori te miri ce altceva şi să-mi închipui ce vor să gătească. Am făcut la fel şi azi, chiar dacă-i duminică (ori poate cu atât mai mult).

Am cumpărat ridichi, roşii, ceapă verde, urdă proaspătă şi dulce, telemea la fel de proaspătă dar sărată. Untură albă şi aromată aveam în frigider (am făcut jumări pentru Pub şi untură din aceea din care avem în meniu, cu pâine, boia şi ceapă roşie), slană de la părinţii Ralucăi şi ouă absolut organice de la găinile mamei.


Am prăjit pâinea puţin. Asta a făcut ca untura să se topească şi să intre în pîine.

Am pus urdă şi telemea pe felia de pâine unsă şi am condimentat cu boia.

Sigur, după untură şi slană mergem la coasă.

Dacă de roşii m-aş fi putut lipsi (nu că ar fi fost rele, nici vorbă), de ceapa verde şi de ridichi nu m-ar fi putut despărţi nici mascaţii. Iar oul fiert…mmm.

Aş putea mânca asta de trei ori pe zi. Din fericire nu o fac (am şi eu un dram de înţelepciune şi ştiu că excesele nu-s bune) şi întâlnirile rare cu un asemenea festin mă fac să-l apreciez la justa lui valoare, de fiecare dată.

Să aveţi o zi bună.