Acum câteva zile am avut treabă în Oradea. Flavius Bunoiu, ghidul meu gastronomic (nu că aş avea nevoie de ghid în Oradea, da’ dacă s-a oferit, de ce nu?) mi-a spus că au apărut lucruri noi în meniul celor de la Scorilo (am mai scris eu despre Scorilo, cândva, în toamnă). Vestea mi-a aprins un beculeţ în minte, mai ales pentru că am auzit despre Scorilo că-i un loc destul de conservator, în care noutăţile îşi fac loc cu greutate. Trebuia să verific informaţia. Ceea ce am şi făcut. În meniu şi-a făcut loc o pagină dedicată preferinţelor culinare ale unor vedete de la Hollywood (l-am ţinut minte pe Robert de Niro), au apărut câteva antreuri foarte interesante şi câteva feluri de bază pe care nu le-am remarcat la ultima vizită. O să vă spun despre ce am mâncat eu (sigur, poate părea uşor…gay faptul că am împărţit cu Flavius un Tiramisu dar nu puteam să mănânc singur o porţie întreagă iar Flavius e însurat*): Am început cu o porţie de vinete texane (le recomand chiar şi pe post de fel principal, deşi sunt un antreu, porţia e îndestulătoare), vinete trase la grill, date prin ou, prăjite delicat şi scăldate într-un râu de caşcaval gratinat. Foarte gustoase. 
Mi s-a recomandat să încerc o tocăniţă de caracatiţă. Sigur, caracatiţa nu-i un animal care creşte pe lângă casa ardeleanului, aşa cum face porcul, de exemplu, iar eu sunt un pic rezistent la stimuli de genul acesta (adică nu mă omor după peşti, moluşte, fructe de mare, mai ales dacă nu-s undeva pe malul mării). Am cedat la presiunea curiozităţii şi am spus „fie”. A venit repede tocăniţa şi odată cu ea, o surpriză extrem de plăcută. Caracatiţa (mică de beci ori mititică de Adriatica, nu am reuşit să identific specia) a fost făcută corespunzător (nu era gumată, cum deseori găseşti prin localurile în care lucrează amatori care se dau profesionişti) iar tocăniţa în care înota mi-a adus aminte de sosul vânătoresc dar şi de tocăniţa de iepure a tatălui meu. Până la urmă, mâncarea-i şi o sursă de amintiri plăcute, aşa că i-am dat tocăniţei de caracatiţă notă bună. 
Ca fel principal am ales frigăruile „Columna”. Pe care nu le cheamă aşa din întâmplare, sunt de-a dreptul monumentale şi-s însoţite de o legiune de varză murată şi călită, cu scuturi din cartofi copţi. O porţie zdravănă, o porţie de potolit foamea lui Gerula, dacă mă întrebaţi pe mine. Senzaţia serii: castraveţii covăsiţi, adică muraţi la soare, verzi ca-n prima lor zi, crocanţi şi acrişori, o nebunie gustativă şi alta nu. Ţepuşele populate cu cărnării potrivit de unse, potrivit de pătrunse, bine parfumate şi de-a dreptul fragede, m-au învins şi am avut nevoie de ajutorul lui Flavius pentru a putea trece de desert. 
Oradea e un oraş cosmopolit, probabil cel mai puţin românesc oraş din România. Italienii vin aici ca la ei acasă de prin 1300 şi din acest motiv e uşor să găseşti mâncare tradiţională italiană făcută cumsecade ori deserturi care să fie pe placul fiilor lupoaicei. La Scorilo am mâncat un tiramisu cam cum îl fac eu acasă, adică foarte bun (modest, ştiu), dulce, fin, cremos şi pufos în acelaşi timp (greu de obţinut echilibrul acesta, îmi scot pălăria în faţa bucătarului). 
Închei scurta mea poveste cu menţiunea că am petrecut trei ore pe terasă la Scorilo, şi nu pentru că serviciile ar fi fost lente (chiar, notă foarte bună pentru servire, nimic de reproşat) ci pentru că am avut cu cine să stau la poveşti şi nici nu mă grăbeam nicăieri, seară fiind. Probabil voi mai trece pe la toamnă, să văd dacă mai apar lucruri interesante în meniu.Şi nu, aceasta nu-i o cronică plătită iar patronii nu-mi sunt rude. E dreptul meu să laud lucrurile care-mi plac şi o să profit de el în continuare.
