Prima mea experiență cu fructul numit durian s-a petrecut într-o dimineață, pe la 3 și jumătate. Mergeam cu un autobuz prăpădit și un șofer care ba râgâia ba scăpa câte un pârț sonor, de la Kuala Lumpur la Kuala Perlis de unde trebuia să luăm feribotul spre Pulau Langkawi. Călătoria a durat toată noaptea iar pe la jumătatea ei, șoferii au făcut o pauză într-un loc plin de tarabe cu fructe, cu un mic food court lângă și cu câteva toalete. Auzisem despre durian dar încă nu mâncasem. Am văzut taraba, m-am apropiat de ea. Mai întâi am întâlnit mirosul. Am crezut că mă urmărește șoferul, cu pârțurile lui cu tot. Mă uit în jur, niciun șofer. Toaletele erau departe deci mirosul trebuie că avea altă origine. Ground zero-grămada de durian.
Fructele arată ca niște buzdugane cu coadă groasă și lemnoasă iar coaja e dură, plină de țepi.
Copilul care vindea fructele (dimineața la 3 și jumătate) mi-a desfăcut un fruct și mi l-a oferit gratis, probabil ca să râdă de mine împreună cu ceilalți trei-patru puști din jurul tarabei. Am văzut sclipirea din ochii lui și mi-am spus că orice ar fi, nu voi da semne de dezgust, și de-ar trebui să-mi înghit limba pentru asta. Ei bine, n-a fost cazul și m-am bucurat să citesc dezamăgire în ochii pruncilor care n-au mai avut motiv să râdă de farang. Durianul e un paradox alimentar, e Frumoasa și Bestia în aceeași persoană simultan, e dr. Jeckyll și Mr. Hyde cu o singură față, e un fruct cu dublă personalitate nedisimulată. Pute ca dracu’ și lasă un gust plăcut pe vălul palatin, o unsoare ușor alcoolică pe esofag. E chiar interesant.
A doua experiență durian, în piața din Trang, Thailanda.
Miezul durianului e ca un soi de cremă alb-gălbuie și foarte densă, strânsă în jurul unui sâmbure. Sâmburele nu se mănâncă.
Oamenii relaționează cu durianul în două feluri: îl urăsc din prima clipă ori îl iubesc din prima clipă. O tanti din Malaezia ne povestea că unii pun cojile de durian sub patul din dormitor pentru că le place mirosul foarte mult. Altcineva spunea că durianul are efect afrodisiac dacă-l miros bărbații (cum ar veni, e un fel de sangre de torro doar că nu se bea ci se miroase) pentru că mirosul lui aduce a…na, că mă rușinez să o spun pe șleau. Oricum ar fi, cred că durianul e asemeni călătoriilor în alte stări și lumi, pe care le fac șamanii, o experiență diferită de la individ la individ.
Trecând peste partea ușor filosofică a poveștii mele, mă întreb ce sărăcia o fi fost în capul primului om care a mâncat durian, cum a realizat că putăciosul din pom e bun de mâncare? Ori poate, primului om care a mâncat durian i s-o fi părut că miroase frumos și probabil deținea destul de multă putere de convingere ca să-i determine și pe alții să mănânce. Ori poate s-a întâmplat cum se întâmplă în cazul meu: cred că Asia îmi schimbă inima și se joacă într-una cu simțurile mele, pentru că, lucru ciudat, de când am adulmecat prima oară durianul, constat că fiecare întâlnire cu acesta e tot mai plăcută, constat că duhoarea s-a dus lăsând loc parfumului. Cine știe, poate până plec, mă convertesc la durianism. Adio Aqua di Gio!
Update:
Am văzut că stârnește poveste istoria cu durianul și m-am interesat pentru voi (mamă ce mai plouă la ora asta îm Bangkok). Am aflat și de ce îmi place mirosul durianului tot mai mult pe zi ce trece. Durianul pe care l-am mirosit și mâncat prima dată în Malaezia era durian malaezian. Adică din cel împuțit. Da, există mai multe specii iar thailandezii nu mănâncă decât arareori din cel malaezian, preferându-l pe cel thailandez, cu miros plăcut (sigur că și noțiunea asta e discutabilă, în fond discutăm despre același dihor, doar că unul e mai spălat), ceva mai fin, asemănător cu mirosul șervețelelor parfumate, acelea de pe vremea lui Ceaușescu (seamănă puțin cu ghimbirul). Un alt detaliu important: durianul necopt nu miroase foarte tare dar are miezul (îmi pare rău că nu știu cum să fiu mai clar, dar miezul e substanța aceea cremoasă din jurul sâmburelui, doar acela se mănâncă) de consistența mărului și nu-i bun de mâncat. Durianul prea copt are miezul aproape pastă și miroase teribil, nici acesta nu-i o distracție dacă ești dotat cu simțul mirosului. Durianul perfect e undeva între cele două stări, e abia copt și deși cremos în mijloc e încă ferm. Cum deosebești durianul malaezian de cel thailandez? Ei bine, trebuie să-l desfaci. Cel malaezian are mai puțin miez cremos și mai mult sâmbure, în vreme ce la cel thailandez situația-i invers. Eh oricum ar fi, îmi susțin teoria cu experiența personală, deci vă doresc măcar un durian în viața asta, altfel n-o să înțelegeți nimic din ce am spus mai sus. Cât despre dulciurile din durian, mă declar fan al înghețatei, am mâncat una în Chatuchak Market. Aș fi mâncat un kilogram odată, atât e de bună. Are gustul durianului dar îi lipsește putoarea. Și mai e și rece, culmea. Combinația perfectă.
Înghețata de durian e cea galbenă.
Asteptam cu nerabdare sa povestesti despre experienta Durian. Ma bucur sa aflu ca ti-a placut. Imi amintesc ce privire dezgustata avea Andrew Zimmerman cand l-a gustat :)
Oh, nu! Nu te converti! La mine a fost definitely hate!
Prea putine detalii despre gust, aroma, textura, etc.:(
Interesant tare fructul asta. :) Probabil aveau de ce sa rada copii aia daca ti-l dadeau nedesfacut, te chinuiai putin pana sa-l desfaci cred. :D
Si de fapt ai mancat crema aceea galbuie? Sau si textura din jurul ei?
Oricum, interesanta experienta.
gustul e greu de descris in cuvinte, deoarece nu e nici acru, nici amar si nici dulce, dar este absolut delicios. consistenta e cremoasa, dar si cu putine fibre, ceva de genul unui mix intre o piersica extrem de coapta, o banana si o budinca. cat despre miros, e o combinatie fatala de ciorapi nespalati, ceapa putrezita, butoi de varza murata si branza mucegaita si uitata la soare :)))
uite si ce zic si altii despre durian: Chef Andrew Zimmern compares the taste to „completely rotten, mushy onions.” Anthony Bourdain, a lover of durian, relates his encounter with the fruit as thus: „Its taste can only be described as…indescribable, something you will either love or despise. …Your breath will smell as if you’d been French-kissing your dead grandmother.” Travel and food writer Richard Sterling says:“… its odor is best described as pig-shit, turpentine and onions, garnished with a gym sock. It can be smelled from yards away. Despite its great local popularity, the raw fruit is forbidden from some establishments such as hotels, subways and airports, including public transportation in Southeast Asia.
O fi „ruda” cu ananasul? Seamana la ambalajul exterior in fotografia unde-i disecat!
Trebuie sa recunosc: pana acum nu m-am intalnit cu acest fruct, dar despre copac am aflat de la ferma FB! :D
In tot cazul, imi permit o remarca directa: excursia asta iti prieste din punct de vedere scriitoricesc! Presupun ca va urma un adevarat „Jurnal de calatorie”…
Printre alte comparaţii, durianul mai are gust de ananas cu ceapă verde. Astea două nu ştiu dacă mi-ar plăcea împreună dar altminteri eu + durian = love. Am adus atunci prietenilor bomboane cu lapte şi aromă de durian, dintre care cred că doar vreo două au fost consumate până la capăt :)
Felicitari pentru tot ce faceti. Super calatoria voastra
Cred ca e o poveste asemanatoare, dar putin diferita, celor care gusta / mananca branza frantuzeasca. La inceput mirosul te omoara, ulterior te obisnuiesti cu el deoarece stii ca urmeaza o recompensa gustativa deplina.
Apropos, ia si un Durian din asta in bagaj si promit ca vin pana la Cluj sa-l gust :)
Tu vorbesti despre fructe exotice (am zis bine ?) si eu cautam pe blogul tau ” mare sef” o reteta de zacusca !! N”o fi bun durianul asta si la zacusca mea ? Ce zici ? Oricum ai devenit un povestitor strasnic. Nici n-am vazut si nici nu am gustat durian , dar despre cum miroase , cred ca primii care l-au incercat au fost oamenii primitivi care nu descoperisera inca sapunul si nu au fost deranjati de miros.La mai multe experiente va doresc , sa aveti ce ne povesti.Numai bine!
Calatoresc si eu odata cu voi, imi place ce citesc si va urmaresc . Bafta sa aveti si sa va iasa tot ce intreprindeti. Si sa ajungeti sanatosi acasa.
Grozave experiente !Abia astept sa ajung in Australia sa caut durian thailandez.
Drum bun in continuare,Adi !
Tocmai ce m-am intors din Asia unde am gustat si eu durian (in Singapore de data asta). daca reusesti sa treci de mirosul infiorator chiar si in timp ce il maninci e ok, foarte dulce chiar. nu pot spune ca-s fan, dar a fost experienta interesanta. prietenii nostri erau foarte aproape de a lesina si au stat la citiva metri pentru a supravietui…
Ma bucur ca mai exista europeni carora le place durianul. Noi suntem de 1 an in singapore si pot spune ca sunt cel mai mare fan al acestui fruct din toata lumea asta. Nu, nu e adevarat ca pute groaznic, e doar o chestiune de perspectiva, e sublim de la miros la gust (si da, in singapore se gaseste aproape numai durian de malaysia).
Durianul mi l-au prezentat niste colegi de serviciu cand am venit aici prima data. Mi-au spus „Te ducem sa mirosi ceva ce ii face pe europeni sa pice din picioare”. Si m-au dus intr-o piata de durian. M-am indragostit pe loc. E ca si cum ai mirosi o apa de lac de campie statuta in care a dat mazga si pe alocuri flori de nuferi.
Acum sunt si insarcinata, si traditia malayesiana spune sa manaci mult durian in timpul sarcinii sa fie copilul sanatos. Asa ca bucuria mea. Bebe are deja 2.2 kg deci ii prieste si ei. Acum s-a terminat sezonul, asa ca asteptam cu nerabdare decembrie pentru noua recolta (decembrie-ianuarie si mai-august, in rest e „contrafacut” in sera).
Mai mult decat orice, in tara asta de departe, durianul e unul dintre primele lucruri ce mi-au deschis usile catre societatea asiatica, spre acceptare si prietenie. Sunt o mica mamica singaporeza, chiar daca nu am dreptul decat la jumatate din concediul de maternitate pe care orice asiatic il poate lua…
Si in incheiere, bogdan, chiar daca am vrea nu am putea aduce durian in romania pentru ca este interzis pe orice mijloc de trasport (amenda 500 euro). Si crede-ma, nu poti sa tii un durian in rucsac si sa te prefaci ca nu ai nimic acolo. :D
Am reusit sa iau doar o muscatura de Durian in Thailanda si n-a reusit sa ma cucereasca, cu toate ca are textura aceea umeda si relativ tare. In schimb Mangosteen, mucii cu aroma dulce acrisoara mi-au placut mult. Sper ca i-ai incercat si tu si ai sa le povestesti cititorilor cu niste cuvinte mai frumoase :)
Am mancat si eu tot in Langkawi, si pot sa spun convins ca nu m-a speriat mirosul ( mai degraba aducea a Brie lasata la cald vreo 2 zile ) iar gustul a fost chiar o surpriza placuta. Ce nu mi-a placut insa a fost experienta de peste noapte cand aciditatea crescuta a fructului mi-a ars efectiv gatlejul…Aveam sa aflu a doua zi de la gazda noastra ca ideal ar fi fost sa fi baut niste apa cu sare dupa…Oricum, as mai incerca.
Va recomand si Jackfruit, dar sa fie desfacut de bastinasi exact cand trebuie caci altfel e cam rau cu acel latex.
O experienta culinara interesanta mi s-a parut si savurarea unui cempedak, care cred ca e cel mai ciudat fruct pe care l-am incercat pana acum. Am avut curajul o singura data. durian, de vreo 4 ori. Ultima oara chiar mi-a placut :)). Sotul meu e de-a dreptul indragostit de durian. Ati incercat vreodata inghetata din red beans? Nu credeam ca poate exista inghetata de fasole … In Kota Kinabalu exista o piata care se deschide pe la ora 17:30 si unde gasesti toate aceste fructe pe care le poti servi la masa, chiar acolo (cu manusi, apa si servetele oferite de vanzator), precum si alte bunataturi gatite pe loc. Jack fruit e delicios. Ar mai fi fost marang dar nu am reusit sa il incercam. Malaezia e de-a dreptul uimitoare!
Vorbind cu prietenii mei din Asia despre subiectele noastre preferate, din vorba in vorba am ajuns si la fructe, iar cineva a pomenit de durian si despre cat de indraznet trebuie sa fii ca sa-l degusti. Asadar, multumesc fructului durian pentru ca in acest fel am descoperit blogul tau, Adi Hadean. Am sa-l vizitez cat de des am sa pot, pentru ca, pe langa idei si sfaturi utile aici gasesc si buna dispozitie.