Masterchef. Din Culise.

Blogul meu împlinește azi șapte ani. Șapte ani de la această primă postare scrisă doar pentru a marca începutul. Nimic important pentru lume, important doar pentru mine, pentru a-mi aminti locul în care eram, starea pe care o trăiam. Am parcurs un drum destul de lung și de greu, dar nu am a mă plânge de nimic. E bine. Darul meu pentru voi la această aniversare e o poveste adevărată despre experiența mea Masterchef. Fiind Sâmbătă azi, poate veți avea vreme să o citiți. Mulțumesc pentru tot. Să fiți sănătoși.

Masterchef. Din culise.

Masterchef e o organizație ocultă în care intră doar cei aleși și din care nu iese nimeni din proprie inițiativă, și dacă iese, nu poate să spună nimic din ce a văzut acolo. E un fel de Opus Dei al emisiunilor de televiziune. Corect? Nu, cu toate că, dacă stai să citești toate mesajele de pe pagina de Facebook, asta s-ar putea înțelege. Sigur, există contracte care te împiedică să divulgi diverse chestiuni, în general de ordin tehnic și organizatoric, dar astfel de contracte sau, hai să le spunem opreliști, există în orice organizație în care activează oameni. Contractul meu nu mă împiedică să scriu rândurile de mai jos, rânduri din care veți afla lucruri pe care nu le scrie niciun ziar, care nu apar la știri ori pe paginile de Facebook ale foștilor concurenți.

Cum am ajuns acolo?

Am primit un mesaj în care eram întrebat dacă sunt interesat să particip la un casting pentru poziția de jurat Masterchef (televiziunile normale funcționează pe bază de casting, adică de selecție pe baza unor criterii stabilite de formatul emisiunii). Prima mea întrebare s-a referit la aruncarea farfuriilor după candidați și la limbaj, lucruri care m-au deranjat în sezoanele anterioare. Am fost asigurat că nu va fi cazul. M-am prezentat la casting, care a avut mai multe etape. În cele din urmă a venit telefonul care m-a anunțat că am fost ales și că putem discuta și despre condițiile participării mele la emisiune. Am adus în discuție din nou povestea cu farfuriile aruncate. S-a stabilit că nu voi fi nevoit să fac asta, ba mai mult, am fost asigurat că nu voi fi nevoit să fac lucruri împotriva conștiinței mele, împotriva firii mele. Recunosc, mi s-a părut greu de crezut că lucrurile vor sta întocmai, dar am decis să accept acest risc. În fond, casa de producție și televiziunea riscau destul de mult încercând să ducă mai departe un format pe care mulți îl considerau pierdut odată cu plecarea vechiului juriu. S-a dovedit că am făcut bine. A trecut un sezon fără să arunc vreo farfurie, fără să mi se ceară să comit vreun abuz emoțional și implicit verbal asupra cuiva. E posibil ca unii dintre concurenți să simtă altfel, dar asta ține mai degrabă de ei și de felul în care percep presiunea concursului decât de prestația mea.

Juriul

La prima întâlnire după casting am fost întrebat cu cine mă văd funcționând cel mai bine în juriu. Apucasem să văd o parte din candidații la această poziție, îmi făcusem o impresie. Am spus fără ezitare că mă  văd lucrând bine împreună cu Patrizia și Foa, deși pe Patrizia nu o cunoșteam, iar pe Foa îl întâlnisem de două ori în ultimii ani. A fost chimie. Mi s-a confirmat atunci că Patrizia și Foa urmau să fie colegii mei și că ne așteptau câteva zile de team building, mult mai puține decât am fi avut nevoie pentru a deveni o echipă. Era ca și cum ai avea trei zile la dispoziție pentru a deveni un parașutist de elită. De fapt, cele trei zile îți ajung doar pentru a afla unde-i ușa avionului și cum funcționează altimetrul, ceea ce-i mai mult decât nimic. Pentru cădere și aterizare ne-am bazat pe ce știam fiecare de acasă și pe indicațiile turnului de control. Abia după primele două săptămâni de filmare am început să ne bazăm și unul pe celălat, lucru firesc având în vedere faptul că deși vorbeam același limbaj, veneam cu bagaje extrem de diferite și cu personalități suficient de diferite pentru a putea asigura o jurizare neplictisitoare.

Filmările

Programul de filmare seamănă destul de mult cu programul de lucru într-o bucătărie activă. Trezirea la 7, plecarea spre platou la 8, echiparea (îmbrăcăminte, machiaj, păr) la 9, ședință cu planul zilei la 10, motor și acțiune la 10.30 -11, pauză de masă la 16, încheirea zilei de filmare la 24.00, uneori la 1. Rareori la 22.30-23. Filmările pentru un episod durează aproximativ o zi și jumătate, cu ruperi de ritm obositoare, cu pauze neașteptate, cu mulți oameni care-ți spun multe lucruri, cu multe glume și mici farse care te ajută să te deconectezi, cu emoții care te ajută să te reconectezi. Zeci de oameni în echipă, zeci de camere, zeci de microfoane, coada lungă de la linia de catering în pauza de masă, straturile de fard menite să ascundă pe cât posibil cele 14 ore de muncă din spate, tona de fixativ din păr, Flori care vine să-ți ia scamele de pe costum, observațiile  producătorilor, observațiile reprezentantului proprietarului licenței (formatul se respectă după manual, diferențele dintre felul în care arată emisunile din US, Australia, Italia sau mai știu eu unde fiind date nu de format ci de adaptarea la specificul local, așadar, comparațiile cu Masterchef Australia sunt potrivite doar în măsura în care comparațiile dintre România și Australia sunt potrivite, cu tot ce implică asta, de la politică, nivel de trai, înțelegere generală a gastronomiei etc) din nou acțiune și un pahar de prosecco la finalul zilei, loțiune demachiantă, moțăială în mașină în drum spre casă, pupat copil și soție prin somn (și al lor, și al meu), sonerie peste 5 ore dacă-s norocos, apoi o nouă zi.

Audițiile

Audițiile vin după marea preselecție națională la care participă mii de bucătari amatori care consideră că gătesc suficient de bine pentru a câștiga 50.000 de euro, recunoașterea publică și, eventual, pentru a începe o carieră de bucătar profesionist folosind o scurtătură sau o trambulină (să fim cinstiți, o carieră de bucătar profesionist se clădește în mulți și grei ani de muncă, un show culinar de la tv te poate ajuta să sari o mulțime de etape – desigur, asta poate fi bine sau foarte rău, în funcție de cât de talentat și de deștept ești). La audițiile pentru acest sezon au participat peste 200 de oameni, fiecare dintre ei dorind să plece din fața noastră cu un șorț, fiecare dintre ei având o poveste de viață suficient de atractivă pentru televiziune. Totuși, povestea de viață e doar un ingredient din rețetă și nu poate să acopere capacitatea omului de a face mâncare. La finalul audițiilor, 70 de candidați s-au ales cu șorțul Masterchef, ceilalți doar cu experiența, eventual cu confirmarea nivelului la care se află. E posibil ca unii dintre cei care nu au primit șorțul să fi putut găti mai bine decât au făcut-o în audiții, dar în acele momente nu s-au descurcat destul de bine. Dacă a fost greu să dăm șorțurile? Da, a fost extrem de greu, toată responsabilitatea pentru acordarea lor revenindu-ne nouă. Ni se amintea mereu să luăm în calcul trei lucruri: avem doar 70 de șorțuri, oamenii din fața noastră sunt niște amatori, premiul cel mare e de 50.000 de euro. Am ales cum am știut mai bine gândindu-ne că urma să lucrăm cu toți oamenii selectați și să-i stimulăm să scoată farfurii cât mai bune în săptămânile următoare. Cele cinci minute de la televizor, care uneori în emisune sunt doar 2, arată altfel în audiții. Adică sunt cele 5 minute acordate pentru finalizarea preparatului și alte 15-20-25 de minute de interviu în care încercăm să scoatem de la candidat cât mai multe lucruri despre pasiunea lui și despre motivele pentru care a ales să vină la Masterchef. Audițiile Masterchef sunt un maraton al resurselor umane. Am pierdut șase kilograme până am dat cele 70 de șorțuri.

Căștile

Conform unei opinii pe care am întâlnit-o pe internet, căștile din urechile noastre sunt niște unelte satanice prin care păpușarii din camera neagră ne controlează și dictează cine rămâne în show și cine pleacă. Și dacă nu vrem să ne supunem înțeapă cu ace lungi și ascuțite păpușile voodoo care au fost făcute după chipurile noastre (Foa e păpușa mai mică, eu sunt păpușa pufoasă cu accent de Cluj, Patrizia e cea îmbrăcată în negru). Nimic mai fals. Căștile sunt dispozitivele prin care producătorii ne spun unde să stăm, spre ce cameră să privim, când să ne apropiem de concurenți, care dintre ei a scăpat lingura pe jos și a pus-o apoi la loc în cratiță (da, ei sunt 24, răspândiți pe o jumătate de hectar, noi suntem doar trei, avem nevoie de ochi suplimentari), cum să intonăm textele din intro-urile probelor (da, suntem tot la televiziune, poveștile se spun cu imagini, dar și cu cuvinte, scenele trebuie să se lege între ele și e nevoie de un fir narativ pe care nu-i treaba mea să-l țin minte, e treaba producătorului, după cum e treaba lui să mi-l amintească atunci când e vremea să spun ceva în sensul acesta). Cam asta-i marea regie acuzată de unii și alții. De fapt, n-ar trebui să fii doctor în științe ca să îți dai seama că emisiunea e un reality show și că pur și simplu nu ai cum să prevezi ce vor face concurenții cu șansele care li se oferă, nu știi cum vor trata o anumită situație, pe cine vor salva, pe cine vor penaliza (au multiple ocazii și pentru una și pentru cealaltă), în ce se vor transforma emoțiile lor. Lucrurile sunt simple: ești pus într-o situație și ești lăsat să te descurci cu ea.

Probele

Probele sunt un amestec între indicațiile și sugestiile formatului, ideile producătorilor și scenariștilor de la Media Factory și ideile noastre, ale juraților. Am fost consultați mereu și consider că am contribuit serios la realizarea echilibrului din emisiune. Anul acesta au fost de trei ori mai multe probe decât în edițiile trecute, la un număr dublu de episoade. Punerea la punct a probelor reprezintă sute de ore de muncă a foarte multor oameni (peste 100) responsabili cu scenariile, logistica, aprovizionarea, scenografia, luminile, sunetul și imaginea. N-a fost ușor.

Eliminările

Să eliminăm oameni din concurs a fost mult mai greu decât să le dăm șorțul care le-a permis accesul. Responsabilitatea a fost de asemenea a noastră în totalitate și am tratat fiecare eliminare cu maximă seriozitate. Am eliminat de fiecare dată concurentul care a gătit mai prost sau a greșit mai mult. Sigur, la televizor poți să vezi o farfurie care arată bine fiind descalificată, în vreme ce una care pare banală trece mai departe. Ce uită telespectatorul e că noi evaluăm mâncarea după mai multe criterii: gust, miros, aspect, grad de dificultate în preparare. Apoi evaluăm concurentul după alte criterii (cât de curat gătește, cât de bine se concentrează, care e atitudinea sa în timp ce gătește, cât e de implicat în concurs). Nu ne intersează discuțiile dintre ei, alianțele dintre ei, simpatiile lor sau simpatiile noastre. Ne interesează doar ca la final să ajungă aceia dintre ei care se descurcă mai bine la cât mai multe dintre criteriile enumerate mai sus. Cât despre revenirea unora dintre concurenți (am văzut că a fost un mare subiect online), e un lucru care se practică și în alte țări. Show-ul acesta e despre mâncare dar e și  despre viață. Uneori viața îți mai acordă o șansă acolo unde ai ratat prima oară. Cum i-am ales pe cei care au revenit? Simplu. Am evaluat din nou criteriile și prestația eliminaților, am luat decizia de a-i readuce pe acei patru oameni care ar fi putut să profite la maximum de șansa aceasta și să le pună probleme serioase celor rămași în concurs. Dintre cei patru puteau să rămână oricare doi. Au rămas cei mai puternici și mai pregătiți, respectiv Lambrino și Ciprian. Mirabela și Silviu au rămas doar cu bucuria unei a doua șanse și, eventual, cu bucuria revederii foștilor colegi. Dovada faptului că nu ne-am înșelat a fost dublă. Pe de o parte, Lambrino aproape că l-a eliminat pe Tudor în semifinală, pe de altă parte, Ciprian a luat marele premiu. Cât despre ideea că un om care a revenit după o pauză e mai odihnit  și are un avantaj, vă reamintesc că nu-i o competiție sportivă și că deși componenta fizică e importantă, e xistă una și mai importantă: experiența dobândită trecând prin toate probele. Dacă privești din perspectiva aceasta, toți cei care au revenit au fost dezavantajați în fața adversarilor lor care apucaseră să acumuleze o doză bună de experiență în concurs.

Speculațiile

Dacă nu ne preocupă, nu înseamnă că nu ajung la noi. Concurenții vorbesc între ei, vorbesc cu reporterii, vorbesc unii despre alții. Unii se descurcă mai bine la a-și ascunde sentimentele, unii mai puțin bine, în vreme ce unii nici măcar nu caută să o facă. După primele probe devine evident faptul că unii sunt mai antrenați, mai bine pregătiți, mai talentați (aropo, egalitate de șanse înseamnă că toți trec prin aceleași probe și sunt judecați cu aceeași măsură, altfel fiecare are exact șansele cu care vine de acasă, ele numindu-se “talent”, “putere de concentrare”, “preocupare”, “atenție” etc). La fel, devine evident faptul că unii sunt interesați strict de cei 50.000 de euro din premiu, în vreme ce alții vor să se vadă la televizor și să facă spectacol. Apoi mai sunt cei pentru care mâncarea e totul, care nu văd camerele din jurul lor, nu au concurenți, nu au prieteni, nu au dușmani, sunt ca trași cu cheița. Aceștia sunt destul de puțini. Cei 24 de oameni care intră în bucătăria Masterchef devin 24 de clanuri, au susținători în rețelele de socializare, postează fotografii, comentarii. Așa apar speculațiile. Până să iasă Siserman din concurs, exista un curent care susținea că jocurile sunt deja făcute și că el e cel care va lua marele premiu. După ce a plecat (și a plecat nu din cauza atitudinii, ci din cauza faptului că atitudinea i-a stricat mâncarea exact când avea nevoie ca aceasta să fie impecabilă), a apărut un alt curent care susținea că jocurile au fost făcute pentru ca Tudor să ia marele premiu. Când Tudor a ieșit în finală, cele două curente s-au reunit și a apărut curentul care susține că jocurile au fost făcute pentru ca premiul să fie luat de Ciprian. Pentru corectitudine, e bine să amintesc că după eliminarea lui Siserman a mai apărut și un curențel care susținea că Odette are pile și va câștiga concursul. Curente create și întreținute oameni triști, prea triști pentru a putea concepe o realitate diferită față de cea în care au crescut ei, părinții lor, bunicii lor. Nu-i nimic, lucrăm la asta.

Finala

Semifinala și finala au fost momentele mele preferate din acest sezon. Mai puțini concurenți, mai multă tensiune, mai multă adrenalină, mâncare mult mai bună decât am văzut în tot sezonul, și trebuie să recunosc, am văzut câteva farfurii foarte bune. Lambrino l-a pus în dificultate pe Tudor, care, chiar dacă e (după mine) cel mai talentat concurent din acest sezon, s-a târât până în finală. Lui îi lipsesc experiența și încrederea în sine, dar cea sănătoasă, bazată pe muncă multă, nu pe valul de simpatie din public. De fapt, cred că asta l-a pierdut în finală, unde a decis să prezinte un preparat complicat, dar a cărui piesă de rezistență, carnea, a fost aleasă neglijent (mușchi de vită argentiniană, decent, nimic spectaculos însă) și gătită aproape bine (în farfuria Patriziei a ajuns o bucată de carne foarte mare, gătită prea puțin, lucru care, alături de cele trei turtițe din cartofi parțial arse justifică perfect nota 6 pe care i-a acordat-o colega mea). Dacă Tudor a socotit că poate să defileze pe lângă colegii săi mai slab cotați, a socotit greșit. Poate n-ați fost atenți, eu l-am văzut la tv spunând că a știut că s-a încheiat în momentul în care a văzut farfuriile celorlalți doi concurenți. Uneori țestoasa învinge iepurele, și asta-i o lecție pe care a mai primit-o în acest concurs. Și da, a fost preferatul meu, din multe motive (e serios, e foarte talentat, e extrem de civilizat și de decent), dar nu-mi favorizez niciodată preferații, rudele sau prietenii (probabil de asta am atât de puțini), pentru că nu-mi pasă decât de obiectivul meu, în cazul acesta obiectivul fiind să jurizez extrem de corect până la sfârșit. Tudor va fi bine și va ajunge mare. Înainte de asta trebuie să devină bărbat.

Odette a învins-o pe Patricia mai greu decât credea ea, lucru care m-a încântat din nou. Patricia a ajuns în semifinală abil, străduindu-se să nu se facă de răs. Cred că i-a ieșit destul de bine ultimul vals.

Andreea s-a apropiat de finală tiptil, ținând prea mult la rezervele ei de creativitate și inteligență culinară. A rămas cu așii în mânecă, după cum s-a exprimat chiar ea. La fel ca toți aceia care se vedeau în finală, a lăsat pentru la urmă farfuriile spectaculoase. Dacă ar fi dat drumul hățurilor ceva mai devreme, ar fi apucat să urce pe val, să adune suficientă energie pentru a prinde finala. Are potențial, dar are și nevoie de îndrumare. Poate să ajungă un bucătar bun.

Ciprian e genul care tace și face. Nu arată tot ce știe și nu se avântă în ape tulburi. A riscat foarte puțin în concurs și a fost eliminat în urma unei probe care-l dezavantaja clar. Am decis să-l chemăm pentru o nouă șansă cu gândul că ar putea condimenta etapele superioare. Mărturisesc că nu-l vedeam în finală, dar a reușit cumva să recupereze destul de mult pe ultima sută de metri. Preparatele cu care a venit în fața noastră (și pe care le-a gătit în fața a câteva sute de oameni, inclusiv în fața foștilor adversari, care au putut să vadă și să înțeleagă că lucrul ce se petrece în fața lor e real – cu mențiunea că nu au putut să guste) au fost senzaționale. Dacă antreul lui mai avea nevoie de puțin lucru (pentru mine), felul principal a fost executat perfect (a făcut un preparat din cartof dulce gătit cu tehnica folosită la risotto, impecabil, cu scoici Saint Jacques și pancetta) iar desertul, temerea lui cea mai mare, a fost gândit foarte bine. A ales un desert simplu, din ingrediente simple, care să nu necesite abilități tehnice deosebite și pe care să-l poată stăpâni. Acesta a fost marele secret. Ciprian s-ar fi mulțumit să fie în primii zece. În primii cinci. Locul trei i-ar fi fost suficient. Detașarea asta l-a ajutat în finală. A bătut talentul lui Tudor, a bătut-o pe ambițioasa Odette. Tot ce a gătit el a fost extrem de simplu și foarte, foarte bun. Îl felicit din inimă, la fel cum îi felicit și pe ceilalți doi. Și ca să ne liniștim cu parcursul, Ciprian și Tudor au greșit cam la fel și au câștigat cam la fel în concurs. Emisiunile sunt disponibile pe voyo.ro, vă invit să le revedeți. Ar putea fi de folos. În ceea ce privește notele, poate veți vrea să știți că am jurizat și notat fiecare farfurie individual, în scris, fără a ne consulta între noi. Punctajele obținute de concurenți la fiecare probă au fost rezultatul/suma notelor acordate de fiecare dintre noi.

Regrete

Nu s-au înregistrat.

Mulțumiri

Sunt multe. Și înregistrate, și de transmis. Sunt mulțumit de felul în care am reușit să ducem acest sezon de la șanse (spre) zero la lider de audiență constant, ediție de ediție, la un premiu important (cel mai bun show tv în categoria cooking – TV Mania). Sunt mulțumit că am reușit să arătăm că poți face audiență cu decență, că poți face spectacol fără a deveni gregar. Sunt mulțumit și recunoscător că am avut ocazia să exersez răbdarea, atenția, deschiderea și generozitatea. Sunt mulțumit că am lucrat într-o familie mare de la care am învățat multe. Sunt recunoscător că mai am o familie acasă, în ciuda faptului că m-am dedicat aproape în totalitate acestui proiect în ultimele șase luni. Sunt recunoscător că am apucat să-i cunosc pe Foa și pe Patrizia, care-mi sunt dragi. Sunt mulțumit și mulțumesc pentru că am avut concurenți cu care s-a putut lucra și care, de ce să nu o recunoaștem, au fost sarea și piperul acestui show.

PS

În timpul filmărilor la Masterchef România nu am aruncat nicio farfurie și nici un gram de mâncare la gunoi, cu toate că am întâlnit și mizerii îngrozitoare, imposibil de numit “mâncare”. Și ca să închei cu asta, discursul “sunt atât de mulți oameni care n-au ce mânca, mai bine le-ați da lor în loc să aruncați” e unul populist și tembel. Nu poți dona mâncare dintr-un show tv (e ilegal) și oricum, ce ajunge la ghenă nu e comestibil, oricum ar părea la televizor. Donațiile în mâncare le facem în timpul liber și în condițiile legii. Pe de altă parte, dacă fiecare dintre cei care-s îngrijorați de soarta ouălor gătite sub standard ar dona o omletă pe zi unui om al străzii, lucrurile ar sta ceva mai bine în țara asta.