1. Cine ești și ce faci?
O întrebare cât un interviu; totuși voi fi succint.
Sunt Vladimir și comunic. Fac asta prin diferite moduri, învățând oamenii să comunice mai bine cu clienții lor, scriu rețete culinare și ofer mâncare cât mai multor oameni cu putință.
2. De ce ai ales internship-ul pe adihadean.ro?
Mâncarea este pasiunea mea de când eram adolescent. Mi-am dorit să evoluez an de an și am reușit asta prin a gusta, găti și citi. www.adihadean.ro a fost una din puținele resurse în limba română ce m-a ajutat pe acest drum.
Adi era singurul blogger pe care îl citeam recurent, atât pentru a afla despre rețete, cât și despre proiectele asociației sau evenimentele la care participa, deci oportunitatea de a colabora cu el a fost un fel de „Sfânt Graal” pentru a duce mai departe pasiunea pentru mâncare.
3. Cu ce așteptări ai intrat în echipă?
Fiind destul de ancorat în stilul corporatist nu m-aș fi așteptat ca planurile mele în legătură cu stagiatura să fie confuze și nespecifice, dar așa a fost. Tot ce era cât de cât clar era dorința de a lucra cu Adi Hădean.
Abia pe parcurs, când am văzut ce primesc din această colaborare, am început să îmi conturez o viziune clară asupra modului în care aceasta îmi va servi pe viitor.
4. Cum ți s-a părut experiența până în prezent?
Fascinantă! În momentul aplicării la internship nu am înțeles cu adevărat care vor fi punctele forte ale acestei stagiaturi, câtă responsabilitate voi avea și ce forță de marketing se va afla în spatele imaginii mele. Am obținut un fel de „level up” în personal branding și asta m-a ajutat să bat cu mai multă încredere la ușile bucătarilor experimentați pentru a putea fi primit în bucătăriile lor și a învăța cât mai multe de acolo.
5. Ești ceea ce mănânci?
Ești și ceea ce mănânci; nu aș rezuma întreaga ființă la mâncare, dar este clar că avem o relație foarte strânsă între corp, psihic și alimentație.
Totuși, pe mine mâncarea mă ține pe picioare, atât la propriu, cât și la figurat. E important ce mănânc, dar e esențial cum mănânc.
6. Acasă sau la restaurant?
Ambele, e o simbioză între ele. Dacă vrei să pui pe masă bucate din ce în ce mai bune ai nevoie de experiența de restaurant. În același timp, gătitul și mâncatul în familie este vital pentru mine, masa în familie este cea care îmi dă și combustibil emoțional, nu doar calorii.
Luând lucrurile puțin mai personal, speranța mea este că acasă și la restaurant vor ajunge cândva în viața mea să fie sinonime.
7. Școlit sau auto-educat?
Cred că există oportunitatea de a fi auto-educat fără a fi școlit, dar a fi școlit fără a fi auto-educat este inutil. Opțiunile pe care le-am văzut eu ca fiind posibile m-au dus spre auto-educația culinară.
Nu e un drum ușor, dar am încercat să ajung cât mai aproape de informațiile pe care le au cursanții unor școli de prestigiu. Astfel am ajuns să am ca și sursă de documentare cărțile ce sunt utilizate ca și suport de curs la diferite școli de gastronomie din lume.
Un alt pas important este bătaia pe la ușile bucătăriilor și căutarea tuturor oportunităților posibile de a face stagii culinare pe lângă bucătari experimentați sau de a găti pentru diferite evenimente.
8. Trei bucătari care te inspiră?
E o întrebare dificilă, la care răspunsul e mai complex decât pare. Acesta ar trebui analizat din mai multe perspective și experiențe. Mențiunea ce trebuie să o fac este că aceștia sunt top 3 din acest moment; de-a lungul vremii au fost prea mulți ca să mă pot rezuma la acest număr restrictiv.
Raymond Blanc, deoarece fiecare cuvânt ce îl rostește despre mâncare sună a vers de poezie. Mi-a inspirat dorința de a explora bucătărie tradițională și de a mă bucura de ingredientele cât mai proaspete și de sezon.
Heston Blumenthal e o pasiune mai veche de-a mea, creativitatea bine documentată și argumentată științific este forma de creativitate în care cred eu cel mai mult, iar el pe asta se bazează. Are o înțelegere extrem de bună a fizicii și chimiei din spatele gătitului și folosește această latură matematică pentru a explora gastronomia.
Nico Lontras este o descoperire recentă, am mâncat câteva preparate pe care le-a gătit recent și am avut bucuria de a găti câteva ore sub îndrumarea lui. Deși totul a fost la înălțime, pentru mine această întâlnire a fost importantă datorită gustului, am suferit un reset al papilelor gustative. Experiența asta mi-a dat și următorul obiectiv în evoluția mea culinară și anume stăpânirea balansului gusturilor în farfurie și obținerea unui grad mult mai mare de finețe în ceea ce privește proporția și asezonarea elementelor din preparate.
9. Te influențează părerea cititorilor despre rețetele pe care le postezi?
În adâncul meu aș dori să zic nu, dar ipocrizia nu-și are locul într-un jurnal (blog). Am ajuns la concluzia că blogging-ul este un act cabotin ce are la bază și dorința de a te expune public. Având această dorință este normal să mă intereseze părerea publicului, iar de la interes la influență e o linie foarte subțire pe care încă învăț să o gestionez. În primele săptămâni fiecare rețetă era un carusel emoțional, acum sunt interesat de părerea cititorilor, dar încerc să nu mă las prins în orgoliu sau emoții. Iau fiecare părere așa cum este ea, încercând să o înțeleg și să dau un răspuns ce să aducă un plus de valoare conversației.
10. Ce nu te întreabă nimeni, dar ai vrea să răspunzi?
Nimeni nu mă întreabă ce visez eu pentru viața și familia mea, preferând să se cramponeze în chestiuni mult mai pragmatice. De cele mai multe ori sunt întrebat cu ce mijloacele voi achiziționa ingrediente și nu de tehnica culinară pe care o voi folosi pentru a pune „pită pe masă”.
11. Care e răspunsul?
Dacă în primele luni ale acestui internship vă spuneam că mă visez gestionând un restaurant din ghidul Michelin, astăzi sunt cu un milimetru mai umil și mă văd dând mâncare oamenilor într-un mic bistro care nu cere și nu oferă premii și distincții, doar gust bun și o vorbă prietenească. Nu creează francize și conturi în Cayman, dar ne bucură familia, clienții și 2 – 3 angajați.
Un bistro în care Ana și viitorii noștri copii vor învăța despre mâncare, muncă în familie și relaționare cu oamenii, fără a-i obliga să ducă mai departe afacerea de familie, dar cu speranța că mici învățături se vor transfera ulterior spre modul în care tratează oamenii ce apar în viața lor și că vor păstra bucuria de a mânca împreună cu familia.
Vladimir Marian
