Sunt bucătar și mă mândresc cu asta

Scriu acest articol stimulat cumva de cel postat azi de Cristi Roman, în care vorbește despre bucătarii profesioniști și despre bloggerii culinari ca făcând parte din două tabere opuse. Înțeleg ce scrie Cristi, știu și de unde vine ideea că aceste două tabere asemănătoare , dar atât de diferite, ar fi în conflict. Sincer, nu văd categoriile în ansamblul lor ca fiind în conflict, văd doar că și într-o parte și în cealaltă, există niște oameni cu prea mult timp liber și prea multă grijă pentru ograda altuia. Să vă spun drept, ei nu mă interesează defel, nu-mi afectează viața și existența lor mă lasă rece. Mai importanți și de luat în seamă mi se par bucătarii care vor să împingă România culinară înainte și bloggerii culinari care susțin acest efort, văzându-și fiecare de felia lui de tort. Acest așa-zis conflict nu mă îngrijorează. Ce mă pune pe gânduri e felul în care-s percepute cele două ocupații de către publicul larg. O să vă dau un exemplu recent, o atitudine de care m-am lovit destul de des în ultimii ani.

Zilele trecute am gătit pentru un eveniment privat la care au participat oameni educați, bine poziționați social, cu stare financiară bună. Mâncarea ne-a ieșit bine, zâmbetele și veselia au decorat frumos seara, dar într-un moment al evenimentului m-am simțit suficient de prost încât să vreau să dau o replică acidă. Faptul că omul care a comis gafa era un client, m-a făut să vreau să-mi cizelez replica. Faptul că evenimentul era găzduit de casa unui prieten comun, m-a făcut s-o înghit. Nu pot însă să o reprim la nesfârșit, așa că, iată: doi domni se bucură de un pahar de vin și o tartină cu roast beef și dulceață de ardei iute. Unul dintre ei vrea să știe cum am făcut dulceața și-și exprimă dorința de a-l întreba pe bucătar. Celălalt îi atrage atenția: „nu-l numi bucătar, că-l jignești, spune-i blogger culinar”. Ups!

In primul moment, mi-am spus că dacă omul îmi desconsideră meseria, mă desconsideră și pe mine. Apoi mi-am spus că-i imposibil să mă desconsidere și în același timp, să se bucure atât de mult de rezultatul muncii mele (cel puțin teoretic, doar s-au văzut cazuri de oameni care merg la prostituate, se bucură dar n-au pic de repsect pentru ele și pentru munca lor – iertată-mi fie comparația, simțeam nevoia unui exemplu grafic). După ce mi s-a risipit vălul roșu din fața ochilor, am început să mă întreb dacă nu cumva sunt mai vinovat decât el pentru felul în care gândește despre mine. E posibil să fiu vinovat și chiar sunt, însă nu sunt singurul. Omenii s-au obișnuit să mă vadă pe blog, pe Facebook, uneori pe la televizor, locuri în care m-am ferit să folosesc prea des și prea mult vestonul de bucătar, asta pentru că a fost o vreme în care o haină, nobilă, dacă mă întrebați pe mine, punea bariere greu de trecut în calea mesajului plecat de la cel ce gătește spre cei care trebuie să primească mesajul. Singura idee din spatele activității mele publice e aceea că oricine poate să gătească decent pentru sine și familia sa, lucru pe care (am sesizat în ani) nu-l puteam transmite bine din spatele vestonului și șorțului. Deci da, sunt vinovat pentru că am lăsat să se înțeleagă că aș fi altceva decât un bucătar.

Motivul pentru care am început să port tot mai mult vestonul și șorțul în public, în ultimii doi ani, e acela că vreau să-i încurajez pe cititorii mei să respecte ținuta aceasta și ce simbolizează ea, acum că i-am convins că nu-i atât de rău să faci mâncare:). Dacă scriu pe un blog, nu înseamnă că-s mai puțin bucătar, cu toate că statutul meu de bucătar profesionist a venit la ceva vreme după apariția blogului (asta în ciuda faptului că primul meu contact cu bucătăria de restaurant s-a petrecut când avam 19 ani, în ciuda faptului că în toți anii care au trecut de atunci încoace, am ucenicit într-o veselie, într-o mulțime de bucătării, de la cantină la restaurant).

Apoi mai e și vina noastră ca breaslă. Refuzăm să învățăm o dată pentru totdeauna că succesul în bucătărie ține în primul rând de echipă, și că tot ca o echipă ar trebui să funcționeze breasla. Asta nu exclude concurența, nu trebuie să elimine orgoliul profesional ci doar să-l șlefuiască până devine din săpăligă, cuțit de filetat, flexibil, iute, ascuțit. Sigur că suntem în stadii de dezvoltare profesională diferite, sigur că vrem să demonstrăm mereu cât suntem de cocoși, sigur că vrem salarii mai mari, vrem să fim luați în seamă, vrem să ni se accepte toanele și pasiunea, vrem să fim înțeleși de soții/soți și iubiți de patroni și că din toată avalanșa de bune și rele din viețile noastre, contruim platoșe cu țepi care-i zgârie pe cei din jur și-i țin departe de noi. Poate ar fi mai bine să facem fiecare câte un pas în afara noastră, să vedem cum arătăm cu platoșa în cârcă și, cine știe, poate constatăm că-i mai bine să renunțăm la ea. Poate o să ne simțim mai liberi fără țepi de jur împrejur, poate o să ne uităm mai atent la colegi și o să începem să le respectăm munca, să învățăm de la ei, să-i ajutăm să urce o treaptă, cu tact și zâmbet. Consider că în felul ăsta vom urca ușor cu toții, și oamenii nu vor mai gândi că-l înjosesc pe vreunul dintre noi numindu-l bucătar. Ca să ajungem meseriași mai buni, e musai să încercăm să fim oameni mai buni. Veți vedea, lucrurile se vor așeza la locul lor singure și fără edureri, dacă veți fi dispuși să faceți asta. Nu știu cum e în cazul vostru, dar eu sunt bucătar și-s grozav de mândru de asta. Să fiți sănătoși.