O rețetă de 1 Iunie – Aventurile lui Orezel în Țara de lapte și miere

Ada Demirgian e o doamnă pe care am îndrăgit-o necondiționat, deși nu ne-am întâlnit niciodată. Știți de ce? Pentru că scrie povești. Poveștile au fost avionul care m-a purtat în zbor peste copilărie, mi-aș fi dat toate economiile pentru o carte cu povești (chair am făcut asta de mai multe ori) și m-am gândit mereu ca la niște făpturi fantastice la făcătorii de povești. Ada m-a provocat să scriu o rețetă pentru copii, lucru pe care l-am și făcut. A postat povestea ieri pe blogul ei și a fost suficient de drăguță încât să mă lase să o postez și la mine, pe post de cadou de 1 Iunie pentru copiii ori nepoții cititorilor mei. Iată povestea (căci poveste a ieșit până la urmă).

„Aventurile lui Orezel în lumea asta mare încep chiar în Țara de lapte și miere. Pentru că acolo s-a născut el, Orezel, o față din orez scăldat în lapte și miere, cu ochi din struguri, gură din pepene galben, sprâncene din lămâie, nas din căpșună și păr din mentă verde și proaspătă. De unde toate astea? Din Țara de lapte și miere, normal, care, se știe, e plină de…exact, fructe! Da, de fructe. Deoarece în țara asta nu există bani, toți cei care au nevoie de lapte ori de miere pentru prăjituri, torturi, cozonaci sau pentru micul dejun al Reginei de peste Mări și Țări, lasă în schimb câte un paner cu struguri, o lădiță cu portocale, un coșuleț cu căpșuni pistruiate, un sac mare cu știuleți de porumb în lapte, numai bun de copt sau câte o căruță cu dovleci rotofei care țipă-n gura mare „vrem în cuptor, vrem în cuptor!”. De aceea, dragii mei, Țara de lapte și miere are de toate-de toate, pe de gratis și pe săturate. Acum, să ne întoarcem la cum a apărut Orezel. Ei bineee….

Zâna cu fața de lapte și gura de miere a luat din cămară o cană cu orez cu bob lunguieț adus de niște soli din Țara Chitailor (întrebați-o pe mama cine-s chitaii, să vedeți ce încurcată o să fie) în schimbul unui ciubăr cu miere de care avea nevoie Împărăteasa lor pentru a-și face tradiționalele împachetări cu miere pe care trebuie să le facă orice Împărăteasă care se respectă.

A scos Zâna de pe undeva și niște căpșuni din care-i trebuia doar una, dar aceea una n-a vrut să vină singură. Știți cum e, căpșunile se plictisesc repede iar Zâna n-ar fi vrut să-i facă lui Orezel un nas plictisit.

Struguri pentru ochi se găsesc peste tot (de fapt, aproape toate făpturile din Țara de lapte și miere au ochi din struguri, cu excepția Magistraților, care au ochii din coacăze negre și a Zânelor, care au ochii din mure coaptă bine). Ei, lapte, e lesne de înțeles, curge prin toate văile și pâraiele iar pepenii galbeni se rostogolesc precum niște zăpăciți alături de cei verzi pe dinafară și roșii pe dinăuntru, de fiecare dată când vin solii lui Cucurbătă Vodă să ceară lapte pentru copiii din țara lor (și vin în fiecare dimineață, să știți, că altfel cum ar crește copiii mari și sănătoși dacă nu ar bea lapte?)

Cam bâzâie bondarii pe lângă cascadele de miere din Țara de lapte și miere, dar ăsta nu-i un lucru rău, bâzâitul e de la aripile lor, care bat repede-repede pentru ca stropii de spumă-de-miere care se ridică din cascadă să zboare sub forma unor nori frumoși-pufoși și galbeni spre câmpurile cu flori de caprifoi. De vă întrebați pentru ce una ca asta, aflați acum că din norii aceștia plouă cu nectar în florile de caprifoi. Nectarul e bun pentru că din el fac albinele mierea care se întoarce apoi în cascadele de miere pe un drum puțin mai complicat, așa că nu o să vă rețin azi cu povestea lui. Oricum, rețineți că e bun, ajunge să știți atât deocamdată.

Să vă spun ce a făcut Zâna mai departe: a pus laptele și orezul într-o oală, pe foc. A pus și mierea, trei linguri mari și pline-ochi. A lăsat apoi oala pe foc mic, să fiarbă încet și bine. A amestecat mereu în oală (bine, nu cu lingura, cum aș face eu ci cu bagheta magică pe care a cumpărat-o de la iarmarocul din Negreni anul trecut) până cânt au fiert toate boabele de orez și a apărut în locul lor o cremă cremoasă și bobițoasă (îi zice așa pentru că din loc în loc găsești jumătăți ori sferturi de boabe de orez prin ea), dulce dar nu prea, catifelată unde nu-i bobițoasă și grozav de gustoasă.

După ce s-a răcorit crema cremoasă și bobițoasă, Zâna a întins-o într-o farfurie și i-a făcut lui Orezel o pereche de ochi din boabe de strugure. Orezel a văzut că vede. I-ar fi spus Zânei că o vede și că-i frumoasă tare dar nu avea gură. Asta s-a rezolvat repejor, cu o felie de pepene galben. Nasul, o căpșună deloc plictisită, a apărut la locul lui, adică-n locul în care ar trebui să fie orice nas, iar părul, un smoc de mentă verde și parfumată, l-a făcut pe Orezel să fie mândru de aspectul lui exterior.

Dragii mei, de v-a plăcut prima poveste a lui Orezel, de bună seamă or veni și celelalte. Până atunci, nu uitați să mâncați des fructe și� legume proaspete, că-s pline de vitamine, sănătate și istețime, iar astea-s lucruri de care avem cu toții nevoie.”