Bunicul din partea tatălui meu (nu mai e, a plecat de câțiva ani) ne aștepta în gara din Pâncota, dimineața la opt și un pic. Noi coboram din automotorul care circula între Arad și Brad, abia așteptând să ne dezmorțim după o noapte petrecută în acceleratul de Timișoara (veneam de la Baia Mare). Bunicul ne ducea acasă și ne dădea să mâncăm niște cârnați groși cât degetul și uscați de nu se poate, clisă, ouă fierte și, după ce am mai crescut puțin, cafea. Și ne mai dădea pită de la Sântana cu miere din mica lui prisacă. Serile treceau repede pentru că ne punea să udăm grădina la răvaș și, ca din joacă, îndată se făcea întuneric. Uneori ne plăcea, alteori nu, pentru că ne lipsea de întâlnirea cu copiii vecinilor. Eram copii și eram suciți, dacă ne puneai în ogreadă ne trebuia afară, dacă ne trimiteai afară ne trebuia în pod, la porumbei. Ei, dar am crescut, vremurile acelea s-au dus și dacă aș ști de ce din ce am eu are trebuință Dumnezeu, i-aș oferi, doar să mă mai ducă o zi pe acolo. Până descopăr, mă mai amăgesc cu amintiri, cum e cea de azi.
Ieri am făcut cucuruz fript (bunicul ne făcea și fiert, câte o căldare întreagă, dar și fript pe jar) pe grătarul din curte, doar așa, ca să-mi aduc aminte. Aș putea mânca până m-ar lua leșinul. Nu o fac, doar nu degeaba mi-am petrecut ultimele luni la Gimmy. Dacă vă întrebați ce-i cu usturoiul acolo, ei bine, are și el rostul lui, o să vedeți.
Bunicul ne punea pe cucuruz doar sare (cine nu știe ce-i cucuruzul, o fi aflat deja din poze, bănuiesc). Eu am ujn amestec de mirodenii care-mi place mult și pe care l-am testat ieri și-n combinația asta. Îl faceți simplu: o lingură de enibahar, una de coriandru boabe, una de piper, una de sare, una de chimen și o linguriță de cuișoare, pisate bine în mojar sau mărunțite cu blenderul.
Despre usturoi am citit că-i românesc. Sigur, nu am naivitatea de a crede tot ce scrie și în acelașitimp, știu că singurul lucru după care-ți poți da seama că-i românesc ori de altp origine e hârtia pe care o afișează negustorul. Restu-s doar povești, prea puțini dintre noi mai au grădini pe care să le ude nepoții.
Am perpelit știuleții pe grătar. Au fost gata-n cinci minute.
Cât erau încă fierbinți, i-am frecat bine cu usturoi.
I-am prăfuit cu praf din cel aromat și am mâncat. Mai puțin decât aș fi putut dar destul cât să-mi fie bine. Ceea ce vă doresc și vouă. Să fiți sănătoși.
Porumbul copt la jar este extraordinar chiar si fara mirodenii. Chiar ieri am vazut la tv o duduie care a facut un amestec de unt si plante verzi aromatice cu care a uns porumbul si la copt pe gratar dupa ce i-a aranjat panusile la forma initiala. Ce a iesit nu mai stiu, pentru ca am pierdut sfarsitul.
ha ha :), nu stiam ca la porumbul este „cucuruzul”, funny word :P
ne place, place, place porumbul
Aoleu ce pofta mi-ai facut :) Mi-am adus aminte de copilarie cand mergeam pe malul Streiului si furam cucuruz din lanul CAP-ului ca sa-l coacem cand terminam cu pescuitul. Ce vremuri dom’le…. :)
eu il mananc asa, fara nimic … doar firt/prajit, DAR, vreau sa il incerc cu aceste mirodenii :D
I remember….
noi mai furam de pe tarina, faceam foc noaptea pe malu’ Begai si-l frigeam. acu’ m-o luat un dor din ala, cam prea de dimineata :)). si cand aparea floarea soarelui, era clar ca ne-ntorceam cu rotile sa ne-ajunga cateva zile :). ar fi tare misto sa mai prind macar o zi de-asta, cumva.
frumos ti-ai amintit si ai povestit…
oh doamneeeeeee, cum imi curg balutele. Imi aduc aminte ca pentru mine, cand eram la bunici cel mai bun desert vara era mamaliga rece :)) asta pe langa toate felurile in care se poate gati porumbul. iubesc porumbul copt, insa din pacate e mai greu de facut la bloc in jar, asa cum scrie la carte.
usturoiul romanesc este mult mai compact decat cel din China (cam de unde importam in toate supermarketurile) are folii movulii si este mult mai puternic la gust; adica daca dintr-un usturoi de magazin poti musca fara sa te obosesti prea tare, din usturoiul de gradina vei simti cu siguranta miscarea asta :)))
pot să-ți trimit câteva kilograme de usturoi chinezesc care-i fix așa cum l-ai descris tu pe cel românesc:).
Buun, buuun de tot. Nu e cu mare supărare dacă pe cucuruzul fierbinte alături de usturoi, îl mângâi cu un pic de unt :)?
. . . mi-ai facut o pofta de zile mari !!!!!!!!!!! asta faceam si eu cand eram copil ,mergem cu prietenii din sat pe ” hanc” locul de unde noi de procuram porumbul, mai precis de unde il furam si dupa , il prajeam si mancam cu totii. erau un adevarat festin si o placere pt noi sa mergem la fript de „tenti”.
. . . din pacate acele zile sau vremuri nicicum nu se mai intorc.:)
ma cuprins nostalgia :)…”si dacă as sti de ce din ce am eu are trebuintă Dumnezeu, i-as oferi, doar să mă mai ducă o zi pe acolo” e una dintre cele mai frumoase rugaminti (sau dorinte) pe care le-am auzit vreodata, e zis din inima si cu sinceritate!
Iti multumim ca ne incanti cu vorbe de suflet!
Incercati si cucuruz cu unt, marar si usturoi. Unutul se amesteca cu marar si cu usturoiul piasta foarte, foarte bine iar cu crema obtinuta se unge porumbul care apoi se inveleste inapoi in „frunzele” lui si se pune pe gratar vreo 15 min. Este extraordinar de bun.
deci salivez maxiiiim
uai ce bine arata
La Chicago un mexican din vecini mi-a dat porumb fiert (avea doua „chestii” strunjite din lemn la capete, sa nu-mi musc degetele !) uns cu un fel de maioneza, presarat cu branza iute, uscata, de oaie, sare, piper, un praf de ardei iuti uscati si dintr-un tub a tras niste dungi de margarina lichida. O fo’ bun !
ăia-s numai ergonomie:)
Usturoiul cu căţei mici-mici (pe care îl găsiţi la câte o băbuţă simpatică pe trotuar – atenţie, am zis băbuţă simpatică, nu bişniţară grasă!) e mai puţin probabil să fie chinezesc…şi da, exista o diferenta de aromă. Eu o simt, cel puţin. Acum am nişte usturoi import Spania, cică, dar care e exact ca ala chinezescu la gust…
,,Ei, dar am crescut, vremurile acelea s-au dus și dacă aș ști de ce din ce am eu are trebuință Dumnezeu, i-aș oferi, doar să mă mai ducă o zi pe acolo. Până descopăr, mă mai amăgesc cu amintiri, cum e cea de azi.”
Foarte frumos Adi,felicitari………….noi cei over 30 am trait copilarii frumoase cu bucate simple si bunici minunati…unde-s ani aia Doamne?vorba cantecului..dai inainte ca ai un blog fain ..succes
Vai ce amintiri cu bunicii mi-ai trezit….si mie imi faceu cucuruz si copt si fiert,cum vroiam eu. Acuma ca mi-ai adus aminte si ca ei nu mai sunt, imi fac eu placerea asta chiar sambata. Multumesc!
eu mulțumesc:). de n-ați fi voi, cui aș povesti atâtea?:)
:)
Ce de amintiri frumoase ai adus… ne esti drag, Adi Hadean! Multumim! Ne-ai facut sa ne oprim o clipa din zbuciumul pe care marile orase in care locuim acum ni-l impun si sa retraim minunea zilelor de la tara, de pe vremea cand un stiulete de porumb fript, o raza de soare prin frunzisul nucului sub care ne aveam casuta si o carte de aventuri erau tot ce ne trebuia pentru a fi fericiti…
Nu e tirziu niciodata sa redevenim fericiti.Cit de putin ne trebuie!Un porumb fript sau fiert,un nuc umbros ,o zi insorita si o carte…Fara fite,fara firma,fara fitness sau saloane de infrumusetare(toate aceste „fericiri”de imprumut nu ni se prea potrivesc).Multumesc Adi Hadean ca ne-ai trezit si ne-ai adus aminte care este adevarata fericire si bucurie de a trai:revenirea la lucrurile simple,la trairile reale,la emotia simtirii.
Fain articol ! Eu sunt cel mai mare fan de porumb fiert/fript :) Planta asta e o adevarata minune !