Puiul. Din tastatură…

186

Azi nu am poze. Mi-am propus să fac un exerciţiu de memorie gustativă. Să las papila să-mi spună ce am mâncat ieri, să văd cât de bine reţine aromele de la o zi la alta, să aflu de ce suntem atât de uşor de păcălit, de ce nu mai ştim cum era, de ce visăm din când în când că am mâncat griş fiert în lapte sau şarlotă, de ce nu mai ştim exact cum erau mititeii dar ştim sigur că „pe vremea mea erau mai buni”, de ce sarmalele noastre sunt doar palide replici ale celor făcute de mamele noastre, cu toate că respectăm reţeta.

Ieri mi-am luat pufoaica, mocasinii şi mănuşile şi am făcut o excursie în congelator. Am extras de acolo puiul pe care ni l-a pus mama în bagaje la ultima vizită (mamele fac asta mereu, noi refuzăm de fiecare dată pe motiv că nu avem nevoie, ele insistă de fiecare dată pe motiv că nu de nevoie ne dau, noi acceptăm apoi şi ne bucurăm de fiecare dată când ajungem să mâncăm ceva „de la mama” şi nu înţelegem de ce am refuzat la început). Am vrut să fac puiul la rotisor, deasupra cărbunilor încinşi dar planul a eşuat, drăcia chinezească de învârtit rotisorul a cedat iar eu nu-s atât de „zen” încât să învârt rotisorul două ceasuri fără întrerupere. Mare noroc cu planul B.

Am tăiat puiul în două, am separat pe rând aripile şi pulpele şi am crestat niţel şi pieptul şi pulpele, pe de o parte pentru ca marinata să pătrundă cât mai adânc, pe de altă parte pentru că nu vreau să am surprize după ce iau puiul de pe grătar, adică să nu fie făcut până la capăt. Până s-au tomnit cărbunii am lăsat puiul în marinată. Pe care am făcut-o simplu, dintr-o ceaşcă de bere, trei linguri de ulei de măsline extravirgin, foarte aromat, puţin piper negru prospăt măcinat, un ardei iute tocat fin şi câteva frunze de rozmarin. Bine, şi un strop de vin alb de Tokaji, dar nu mult, aşa, cam cum ai pune un condiment puternic.

Puţin peste jumătate de ceas a trecut de la prima scăpărare de chibrit sub mormanul de aşchii (încerc pe cât pot să nu folosesc petrol sau derivate atunci când aprind grătarul) până în momentul în care pe deasupra cărbunilor s-a format un strat alb şi subţire de cenuşă, înşelător şi primejdios. Ai zice că vatra e stinsă şi rece dar nu-i aşa. E de ajuns să adie vântul puţin, cam cum ar suspina o fecioară, şi cenuşa de pe cărbuni se risipeşte, urcă pe coloanele de căldură ce ies din bulbii de jar şi se împrăştie pe măsură ce urcă, până se dizolvă cu totul în atmosferă. În urma ei rămâne patul ce dogoreşte mai aprig decât patul califului la intrarea unei neveste noi în harem. Deasupra, la 35 de centimetri e grătarul, locul de cazne dătătoare de desfătare. Deasupra grătarului e puiul.

Căldura e potrivită, puiul se colorează încet, barele grătarului trimit dogoarea în profunzimea cărnii, până la os, sucurile se încălzesc şi încep să circule spre suprafaţă dar nu ajung prea departe, se lovesc de crusta tot mai crocantă (plină de colesterol, dar acesta e un necaz pe care-l pot trece cu vederea o dată în lună) ce s-a făcut din pielea puiului. Pentru a aroma şi mai mult masa de seară, folosesc un truc învăţat de la strămoşii mei sagamori, pun pe jar un mănunchi de frunze de salvie, prinse între acele câtorva rămurele de rozmarin. Ofranda de miros împresoară puiul, se insinuează prin porii ce nu s-au închis, se lipeşte pe crusta umezită din când în când cu zeama în care s-a marinat carnea (tocmai pentru a ajuta aromele să se lipească de ea) şi se ridică apoi spre sfinţi, care de bună seamă se vor bucura că oamenii mai mănâncă în lumea asta. Şi încă bine. Şi dacă oamenii ar mai mulţumi uneori pentru atâta belşug, sfinţii s-ar bucura de două ori.

Încet şi bine, cu rândunele pe deasupra, vorbe prieteneşti şi un pahar de vin, cu un ungur şi un român râzând la bancurile unui italian, cu fluierăturile şi vorbele aruncate de Coco (un papagal Jako dintr-o poveste viitoare), aşa s-a săvârşit puiul de ieri. Al cărui gust nu se poate compara decât cu gustul puilor din copilăria mea. Gust pe care mi l-am amintit ieri şi pe care nu mi l-aş fi amintit dacă puiul ar fi fost cumpărat din hypermarket. Da, ştiu, ştiam că mai există un alt gust, că mai există o altă textură, că savoare se manifestă şi în absenţa artificiilor de genul „salvie, rozmarin, marinată” dar informaţia completă nu voia să iasă de după papila gustativă, rămânea undeva într-o cămăruţă din minte (ori din inimă, mai ştii?) aşteptând probabil ziua binecuvântată în care mi-am luat pufoaica, mocasinii şi mănuşile, hotărât să scot din congelator puiul pe care ni l-a pus mama în bagaje la ultima vizită.

Join the Conversation

  1. innuenda says:

    O adevărată plăcere mi-ai făcut! Intelectuală. Rafinatule! Scrii la fel cum găteşti.

  2. adi hadean says:

    cred ca o sa supravietuiesc unui compliment venit din partea unei doamne. fireste, cu roseata de rigoare in obraji:-)
    multumesc si ma bucur:-)

  3. ionuţu says:

    Înţeleg doar că trebuie ca la un moment dat să te faci şi scriitor. Musai. Şi mai înţeleg că ai un congelator în care intri cu totul? Minunat scris, probabil (mai mult ca sigur), fantastic (banalul) pui, dacă e făcut cum trebuie. Iar mi-ai provocat cod portocaliu în gură. :)))))

  4. adi hadean says:

    ionut..multam:-)
    pofta buna.

  5. ionuţu says:

    Poftă bună la ce? Sadicule. La covrigi cu iaurt? :)))))

  6. adi hadean says:

    la orice:-))), ca fara pofta…

  7. innuenda says:

    Adi, înţeleg că azi mâncăm mâncarea de ieri? :D

  8. adi hadean says:

    azi vine mancarea de azi. imediat:-)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Close
Your custom text © Copyright 2024. All rights reserved.
Close