Îmi place să beau câte un pahar de vin, măcar o dată la două zile, dacă nu-mi iese în fiecare zi (nu-mi iese, cândva aveam vreme și viață pentru o sticlă pe zi, acum mă mulțumesc cu o sticlă la 7-10 zile – vorbesc despre o medie aici). Beau vin (nu prea mă ating de tării, decât extrem de rar și-n scop pur educativ) pentru că-mi place gustul, nu pentru că vreau să mă îmbăt. Beau vin pentru că-mi place să-mi imaginez soarele care mângâie via, rădăcina viței care se strecoară printre pietre, prin straturi de pământ și printre alte rădăcini, până la doi metri ori mai jos. Beau vin pentru că astfel pot să onorez munca grea și cinstită a celui care tunde via, a celui care culege boabele, a celui care le transformă-n must și a celui care se îngrijește ca mustul să devină licoarea asta roșie, neagră, rozalie, transparentă, gălbuie, trandafirie, onctuoasă ori aspră ca o pilă, timidă ori îndrăzneață, enigmatică și închisă ori degrabă dezvăluitoare de arome și senzații. De asta mă mâhnesc atunci când intru într-un restaurant, cer vinul casei și primesc o poșircă lipsită de oricare dintre atributele de mai sus, un rebut cu culoare incertă, miros acriu și gust de șlap. Mi-ar plăcea ca restauratorii să învețe că sintagma „vinul casei” se lipește de meniu și de local ca o ștampilă. Vinul casei te reprezintă, crâșmare, patroane, prietene. Vinul casei poate fi un vin ieftin dar e musai să fie cinstit. Vinul casei nu trebuie să vină neapărat dintr-o sticlă pe care ai destupat-o pentru mine (sunt localuri care fac asta, și-mi scot pălăria în fața celor care au înțeles cum se face). Vinul casei trebuie să fie cam așa cum ai vrea să gândească clienții tăi despre tine: bun, săritor, gata să te îndatoreze, să te facă să te simți bine primit, prețuit, respectat. Din păcate, cele mai multe dintre localurile românești în care am intrat până acum, nu oferă asta. Și atunci, mă întreb, dacă vin nu, mâncare nu, ospătari buni nu, la ce mai țineți deschis? Doar pentru că nu vă plac oamenii și nu ați găsit altă metodă de a vă bate joc de ei? Hai, să fiți sănătoși!
Jos pălăria, Adi! Ai sintetizat toate experiențele noastre din „restaurantele” în care intrăm ocazional (cel puțin eu)
BRAVO ! BRAVO ! BRAVO ! Cred ca toti ar trebui sa reactioneze, pana nu e prea tarziu si sa se opreasca …..
Ce mult mi-a placut cum vorbiti despre vin!Despre calitatile lui si cum poate sa schimbe o cina..in rau sau in sensational!!!Poate scrieti si un articol cum trebuie baut,degustat,analizate picioarele,rochia,aroma!Ador asta,mai ales cu vinurile bune!Va recomnad un bar de vinuri,exceptionale Bordeaux-uri,sublime,care le schimbi de la mancare la mancare.Teroir pur.Va doresc un sfarsit de saptamana bun!Dupa acest articol am sa gatesc ceva de iarna maine,o choucroutte veritabila,mama soacra e alsaciana cu un Riesling bun!Desole,am inceput sa salivez deja,ha,ha!Si cu o tarta alsaciana de branza dulce,care este pasca noastra romaneasca,doar ca pate e brisée sucré si nu dospit ca acasa.Oh,m-am decis,miam,miam!
Uite asta e inca un motiv pentru care ma simt minunat in orice restaurant micut/rural din Spania, Franta sau Italia :).
Well said.
Felicitari !!!!
Vinul din paharul de mai sus e ca uleiul, spune drept ce vechime are, e un vin adevarat nu facatura.
Un vin adevarat iti „gadila papilele gustative” si sufletul in mod placut.
Am cunoscut pe cineva care dupa fiecare masa bea un pahar de vin, era paharul ei de peste 60 de ani de 100 ml, obligatoriu un anumit vin de casa. Acesta persoana, o doamna in toate sensurile, a ajuns la 99 ani !!!
MENS SANA IN CORPORE SANO !!!
De obicei „vinul casei” este cel mai ieftin soi adus intr-o carafa racorita (eu beau doar vin alb), iar asta pentru ca patronii nu prea se pricep la vinuri.
(sau nu inteleg ce inseamna „vinul casei”)