Concurs
Nu știu din ce motiv, Italia n-a fost pentru mine o destinație (abia spre finalul acestui an, cu puțin noroc, voi ajunge acolo strict pentru vacanță) ci doar o țară de tranzit. Ba spre Spania, ba spre Franța. Am și ratat câteva ocazii de a merge în Toscana dar mă gândesc că nu-i timpul pierdut. În fine, deși șederile mele în Italia au fost scurte, am apucat să prind din zbor una-alta (din zbor e un fel d ea spune, într-o noapte am rătăcit pe lângă Milano în căutarea unui hotel și, când am ajuns într-un târziu, am adormit cu gândul la o porție de cannelloni pe care am și mâncat-o a doua zi). Vă spun îndată cum e cu mâncarea asta, înainte însă, se cuvine să vă amintesc prilejul:
Aflăm azi despre o rețetă nouă de cannelloni datorită concursului pe care-l găzduiește blogul meu, Adi Hădean și Samsung îți aduc aminte de gustul vacanțelor tale. Pe scurt, puteți câștiga o plită Samsung încorporabilă cu inducție (CTN464KC01) și un cuptor Samsung încorporabil, o bijuterie de utlimă generație cu care m-am jucat foarte frumos în utlimele zile (BQ2Q7G214). Pentru a avea o șansă, trebuie să postați un comentariu sau mai multe, în care să descrieți cât mai bine, frumos, convingător și/sau savuros o experiență culinară de vacanță, fie ea din țară ori străinătate (regulamentul e aici, vă recomand să-l citiți). Cam asta-i despre concurs. E bine să știți că acela/aceea care va câștiga, va primi chiar plita și cuptorul cu care am gătit aceste rețete (sunt cinci de toate, am postat patru cu tot cu aceasta). Succes!
Unii dintre cititorii mei mai vechi știu că am locuit patru ani în aceeași curte cu un bucătar italian stabilit în România, Luca Gragnato (el lucrează acum la Graf, în Oradea). Am gătit împreună cu el de zeci, poate sute de ori, am învățat de la el cât am putut de mult despre bucătăria italiană și, vă spun drept, îmi pare rău că nu ne putem vedea mai des. E foarte bun la paste, fie că-s simple,fie că-s oarecum complicate (deși nimic nu-i cu adevărat complicat în bucătăria italiană). Această rețetă de cannelloni e inspirată de el și sunt convins că de o veți reproduce, o să vă placă, chiar dacă folosiți cannelloni de cumpărat (se pot face și acasă dar nu vreau să vă dau bătăi de cap).
Pentru patru porții aveți nevoie de 16 tuburi (sau 12, depinde de pofta de mâncare a fiecăruia), 600 de grame de carne tocată (vițel e perfect, vițel cu puțin porc poate fi mai pe gustul nostru), sare, piper, suc de roșii (o cană plină), o jumătate de litru de smântână dulce, ierburi aromatice proaspete, două cepe, un cățel de usturoi și o mână de parmezan ras.
Tocați ceapa mărunt, usturoiul la fel, puneți-le într-un vas cu o lingură de ulei și, după ce se înmoaie puțin, puneți carnea peste ele. Amestecați bine și așteptați până se rumenește carnea (mie mi-au trebuit cam 6-7 minute pentru operațiunea asta, plita cu inducție electromagnetică încălzește repede vasul în porțiunea de contact și tot ce-i pe fundul lui se bucură de căldură fără opreliști și-n timp record).
După ce s-a rumenit carnea, turnați peste ea sucul de roșii și o cană de apă cladă.
Adăugați ierburile aromatice (oregano, busuioc, cimbru, rozmarin), sarea și piperul, amestecați bine și lăsați să fiarbă la foc mic, cel puțin 35 de minute, cel mult 45.
Când e aproape gata sosul, încălziți cuptorul la 200 de grade Celsius.
Turnați jumătate din smântâna dulce pe fundul unui vas termorezistent, umpleți cannelloni cu sosul de carne (cu o linguriță merge ușor). Așezați tuburile ca în imaginea de mai jos.
Repetați operațiunea până umpleți vasul (peste primul strat de cannelloni turnați doar 2-3 linguri de smântână), acoperiți cu smântână și dați la cuptor pentru un sfert de oră. Pastele vor fierbe în sucul din interior pe de o parte și-n smântână pe de altă parte.
Pentru ultima etapă, scoateți vasul din cuptor, presărați parmezanul ras peste paste și puneți vasul la loc pentru zece minute.
N-o să vă pară rău.
Vi se pare complicat? Vă spun, nu e.
Atât pentru azi. Să fiți sănătoși.
PS: dacă vi se face poftă de o chinezăreală, să știți că wok-ul merge pe inducție, cu condiția să conțină fier și să aibă fundul plat. Pereții nu se încălzesc foarte tare dar lucrul acesta e compensat de faptul că funsul tigăii se încinge bine și constant, ba mai mult, poate fi încins mult mai puternic decât pe un aragaz obișnuit sau pe o plită electică simplă. Și cu asta închei. Aștept amintirile voastre culinare în comentarii.
Ce ai scris la inceput m-a facut sa zambesc… si pentru ca am zambit luni dimineata meriti cele mai calduroase ganduri din partea mea.
Ei bine, nici pentru noi Italia nu a fost vreodata o destinatie. De fapt, trebuia sa mergem la Venetia in calatorie de nunta, dar nu mai stiu ce s-a intamplat atunci, asa ca n-am mai ajuns.
Anul asta insa, dupa ce am dat niste examene grele, i-am propus sotului sa ne intalnim undeva pentru cateva zile (el lucra in strainatate in momentul ala) si cum trebuia sa facem niste combinatii de avioane foarte stricte pentru ca nu aveam prea mult timp, singura varianta a fost… Roma.
Amintirea cea mai pregnanta din zilele acelea ramane.. caldura. Era in plina vara, deci extrem de cald. Ma rog mai am si alte amintiri spectaculoase, dar acum vorbim despre mancare :D
Am mancat, desigur, mult. De toate. Si de la restaurantele fitoase pana la cele de cartier, pitite pe stradute, trebuie sa spun ca peste tot am mancat foarte, foarte bine! Poate am avut noroc, insa am ramas impresionata de aspectul asta.
Ei bine, dupa ce am incercat mai intai multe feluri care-s mai greu de facut acasa, in ultima seara am comandat ceva ce fac foarte, foarte des: melanzane alla parmiggiana.
Si au fost… impecabile, minunate! Din tot ce am mancat, asta ramane felul memorabil, mancarea asta simpla :) Inca imi vine sa zambesc cand imi amintesc.
Sa ai o saptamana buna!
S.
Am mancat cannelloni in Cluj odata, am crezut ca nu mai ma ridic de la masa..Tot vroiam sa imi comand :P
Neata! Cred ca este prima oara cand amintirea mea culinara se potiveste cu reteta postata de Adi. Amintirea mea italieneasca s-a petrecut in Varsovia, intr-un restaurant cu specific italienesc, care are franciza si in Romania undeva prin Bucuresti, dar pe care nu l-am testat aici din ratiuni de preturi prea piperate. Ma aflam deci intr-un fel de vacanta prin Varsovia (era o chestie cu serviciul, dar nu genul ala de business travel), iar intr-una dintre seri am mers la restaurantul cu pricina. M-a intampinat de la intrare un miros de pizza, paste, ierburi mediteraneene amestecat cu arome de vin si de fresh-uri. Mi-a placut mult conceptul retaurantului: lumina difuza, muzica in surdina, mese si scaune foarte comode, nu tipul ala cu care suntem obisnuiti. In mijlocul incaperii se petrecea toata minunea, fix sub ochii nostri, adica bucatarii gateau bucatele alese de noi din meniu! Un deliciu pentru ochi, nas si papile! Putem spune ca fiecare client avea propriul lui bucatar, cu care vorbea fata in fata si caruia ii spunea cum i-ar placea sa arate mancarea. Undeva langa masa de lucru a bucatarilor, ca intr-o biblioteca, stateau frumos asezate cutii transparente cu tot felul de paste de care ti-ar fi trecut prin cap, nu trebuia decat sa-ti alegi sortimentul si sa-i comanzi bucatarului. Mi-am ales niste paste integrale cu forma ciudata (cine mai stie cum se numeau?!), pe care le-am combinat cu carne de vita si alte minunatii. Cand mi-am primit farfuria, mirosul m-a dat peste cap de-a dreptul, ca sa nu mai spun de parmezanul topit si aburind de pe deasupra. Una dintre partile cele mai interesante era ca pe fiecare masa din restaurant erau ghivece cu diverse ierburi aromate, din care te puteai servi dupa pofta inimii….si a papilelor. Mmmmm, a fost o super-senzatie sa-mi maruntesc busuiocul cu degetele si sa mi-l adaug peste minunatele paste cu vita. Mi-a persistat mirosul in palme pana a doua zi. Am completat festinul cu un vin bun, demidulce. A fost perfect!
ce-mi place sa vad la tine reteta de paste la cuptor fara sos bechamel!
eu oricum nu pot intelege de ce in ziua de azi majoritatea simt nevoia sa foloseasca un sos pe baza de faina atunci cand fac paste la cuptor sau lasagna, pastele oricum sunt facute din faina, de ce ai mai vrea niste faina in plus?
oamenii nu inteleg ca nu din considerente de gust in trecut se foloseau din greu sosurile pe baza de faina sau rantasurile la majoritatea mancarurilor, ci pt. ca trebuia facuta o economie la ingredientele de baza si asa se obtinea totusi o mancare care oferea satietate si putere de munca
Ciao,
Din pacate nu am reusit sa ajung in Italia pana in momentul de fata, desi mi-am dorit enorm de mult, dar timpul nu este pierdut…Cu toate astea am avut ceva noroc si mi s-a intamplat sa se aplice proverbul „Daca nu vine Mahomed la munte…vine muntele la Mahomed” si prin urmare am cunoscut un bucatar Italian care mi-a adus un pic din Italia la mine in bucatarie, prin minunatele retete pe care mi le-a preparat.
Reteta care mi-a ramas intiparita in minte si pe care o prepar acasa de fiecare data cand am ocazia si-mi doresc sa impresionez, insa nu vreau sa stau toata ziua in bucatarie este Ragu de pui – o mancare absolut delicioasa, insa la care adaug un ingredient secret, fata de reteta initiala si anume, o lingurita de sos de afine si portocale care intensifica gustul fiecarui ingredint – un amestec demential de arome si gusturi, merita incercata..credeti-ma!!
Si in completarea acestei mese prepar si un desert italienesc Panna cotta cu sos de cirese….absolut genial (sosu contine si putin coniac…yami!!)
Pana acum am gatit cannelloni doar cu sos de rosii, dar mie-mi surade si ideea cu smantana, mai ales ca-mi place sa experimentez in bucatarie. Trebuie sa gasesc o carne de vitel buna, pentru ca nu prea am incredere sa cumpar carne deja tocata.
Ei da, recunosc, as vrea premiul si chiar as avea nevoie de el ca ma lasa cuptorul :) dar nu este numai asta. Orice este legat de Italia si de Toscana ma starneste :)
Italia este speciala iar Toscana a fost una dintre destinatiile de vacanta cele mai frumoase din viata noastra. In orice orasel de acolo te-ai afla totul iti pare atemporal .. Eu m-am simitit pe alocuri ca in anii 30, poate un pic si ca in anii 60 – depindea foarte mult de fizionomia localnicilor intalniti, sau de cea a vanzatorilor, de vitrinele micilor magazine si de masinile parcate pe stradute.. Cand spun Toscana spun caldura mare (am fost acolo in iulie), dealuri, pini, vin rosu, ulei de masline, biscuiti cantuccini si spun ribollita. O carciuma mica de cartier pe o strada din Arrezo. Simpla dar fermecatoare. Scaune si mese din lemn vechi, un radio bazaind in surdina.Carafe mari, pantecoase, pe masa cu vinul casei si sticlute cu ulei de masline verzui si gros. Paine cu coaja crocanta numai buna de inmuiat in ulei si de presarat cu sare. Ribollita fierbinte adusa in vase de ceramica. Groasa si concentrand in ea toata savoarea legumelor crescute in soarele Toscanei. Un pic chiar prea groasa pentru caldura de afara, dar cui ii pasa cand este atat de buna. Apoi pici. Niste paste ca spaghetele dar mai groase si foarte lungi, facute in casa. Cu mult ragu (sos de carne) si peperoncino. Si pecorino sau parmezan ras din belsug deasupra si un vin rosu langa, un Montepulciano d’Abbruzino cum il rasfata carciumarul cu un zambet vesel .. Oh, da. Toscana.
hmm.. cu greu as putea spune ca am vazut ceva din italia. am stat 4 zile in verona din care una am petrecut-o la venetia, pe perioada carnavalului. amintirile culinare nu sunt prea grozave, imi amintesc de inghetata care era intr-adevar deosebita, de pilda. pizza nu mi s-a parut grozava, in schimb cafeaua.. ehei, cafeaua.. si „insalata caprese”, atat de simpla si totusi memorabila.. si groaza cu care am descoperit ca acolo se manca carne de cal!
am totusi doua amintiri solide legate de italia, si intamplator ambele amuzante.
prima, de acasa: in toamna aceluiasi an am fost plecati doua saptamani in grecia parca, si am lasat in grija mamei soacre florile si o pereche de pisici; ea trebuia sa vina tot la 2-3 zile pe la noi, sa vada de casa.. cand ne-am intors din vacanta, duap ceva vreme, am constatat cu surprindere ca a disparut din frigider calupul de grana padano de vreo 2 ocale, pe care il carasem la intoarcerea din italia.. pus mana pe telefon, sunat soacra, intrebat politicos de sanatate, si ma rog, dupa cateva minute de conversatie intreb si eu, asa, intr-o doara, daca a bagat de seama ceva cascaval prin frigider.. „da mama, zice ea, era o bucata pe acolo, dar vechi rau de tot, nu se mai putea manca, si l-am aruncat”…
a doua intamplare a avut loc chiar la venetia: dupa o dimineata obositoare (venetia in carnaval, deh.. alergat de colo colo, cozi, poze, filmari..) am ochit o crasma mai retreasa, in care am auzit vorba italieneasca pe la mese, si zic hai sa ne oprim sa ne intremam oleaca. si vine un flacau cu ceva meniuri, eu pricep, ca tot romanul, ceva italiana, mai ales pe citite, si ma duc gramada la paste, ca de pizza eram lamurit din verona, si eram curios sa vad cum arata cele adevarate. ma uit eu pe acolo, erau si retete cunoscute (matriciana, romane, chestii al forno, stiti voi..). nu prea hotarat, dau si de pagina cu specialitatea bucatarului, si acolo tot ceva cu paste, da’ nu prea imi era clar care e treaba, asa ca il chem pe ospatar sa ma lamureasca. si incepe flacaul sa imi turuie pe italieneste ca asa si pe dincolo, con cutare si con cutare, alle nu stiu ce.. italieneste, deh. si cand sa termine, na dracie, ca-l loveste un lapsus. si se uita el in meniu, si se gandeste, si nu-i vine neam. si-atunci respira o data adanc, si zice, cu cea mai ardeleneasca romana de-am auzit-o eu vreodata: „si cu niste branza deasupra, mno”.
va inchipuiti, imi venea sa-l bat si sa-l pup in acelasi timp, bata-l norocu’.. ne auzise vorbind in timp ce explica, ca eu ii traduceam cica consoartei, da’ el, in loc s-o dea numaidecat pe romaneste, a tot turuit ca tuta pana i s-or pierdut cuvintele.. ba avea si draguta pe acolo, o chinezoiaca, de-o invatase si pe aia romaneste, numa cu noi, parlitul, s-a gasit sa vorbeasca pe italieneste.
pastele bune, rar gasesti pe la noi gatite asa bine, solutia cred ca e sa ti le faci singur. dar mai buna ca pastele a fost salata. de unde scot italienii atatea verdeturi din pamant, zau nu stiu, ca uite, noi nu suntem in stare, si rau facem.
Desi sunt un fan infocat al pastelor (nu stiu daca imi place mai mult sa le gatesc sau sa le degust), urmarind reteta de mai sus mi-am adus aminte de alta mancare de pe meleaguri indepartate. Tara pastelor este oricum Italia, iar orice ai manca, in orice restaurant italienesc din romania sau orice alta tara (in afara de Italia) nu cred ca o sa aiba savoarea de la .. ‘mama lor’.
Dar daca vorbim despre Italia, si despre mancaruri cu gust, savoare si spirit latin, putem la fel de bine sa vorbim despre pizza. Si vreau sa va povestesc despre cea mai buna pizza pe care am mancat-o vreodata, intr-un bistro micut de la un colt de strada din Manhattan, New York. Intamplarea si norocul au facut ca in urma cu vreo 4-5 luni sa pot vizita metropola americana in interes de servici, dar fara sa fiu legat de birou decat cateva ore pe zi. In restul timpului am colindat strazile in lung si in lat, cu sotia de mana, si cu o lista lunga de obiective care erau bifate unul dupa celalalt (durerile de picioare din timpul serii sunt o discutie complet diferita, dar a meritat pe deplin).
In una din plimbarile noastre, pe cand tocmai ne gandeam ce sau unde sa mancam, am trecut pe langa un local mic, plin de strigate ‘razboinice’ si de lume, din care ieseau cele mai apetisante si imbietoare mirosuri pe care le simtisem pana atunci (pe moment am crezut ca era doar foamea care ne impingea, dar am testat in repetate randuri localul si atractia era aceeasi de fiecare data). In vitrina mica rau, asezate frumos mai multe tipuri de pizza proaspete, tocmai scoase din cuptor, mari si pline de ingrediente asteptau cu rabdare ca cineva sa-si aleaga una sau mai multe felii (ca o comparatie, o singura felie avea undeva la 350 – 400 grame, adica greutatea unei pizza de la un restaurant autohton). Imediat cum intrai, te trezeai in fata unei alte vitrine mici, la fel de plina de sortimente de pizza, iar in spate, perfect vizibil, ii puteai vedea pe cei din bucatarie trebaluind, intinzand blaturi, aranjand ingrediente si avand grija ca intotdeauna in vitrina sa nu fie vreun suport gol. Trebuie mentionat ca la intrarea in bistrou te astepta pe de-o parte steagul Italiei (toti angajatii, chiar si cei mexicani vorbeau italiana intre ei) si pe alta parte steaua lui David si alte simboluri evreiesti, pentru ca localul era unul italienesc-evreiesc. Si nu cred ca alta combinatie ar fi fost mai pe placul nostru.
Si ca sa incerc sa va creez macar o mica imagine a ceea ce am ‘patimit’ in acel local, imaginati-va cel mai pufos blat pe care l-ati gustat vreodata, stropit din belsug cu sos de rosii proaspat, cu mozarella, si deasupra caruia maini rapide au presarat cu dexteritate masline, rosii, ciuperci, verdeturi proaspete, diferite tipuri de branza sau chiar salata de vara. Avand un specific evreiesc, nu exista niciun sortiment cu carne, dar nu pot sa spun ca i-am simtit lipsa. Cele mai interesante mi s-au parut pizza cu salata de vara (i-am spus asa pentru ca era supra-saturata de rosii, ceapa verde si patrunjel) si cea cu spanac si ciuperci. Dar nici cele cu masline, ceapa, ciuperci sau diverse combinatii nu te lasau indiferent, puteti fi siguri de asta.
La plecare am optat tot pentru o plimbare, pentru ca era o zi relativ racoroasa si miscarea ne facea bine. Fara sa ne dam seama, in ziua respectiva ajunsesem in cartierul ‘rau famat’ Hell’s Kitchen, un cartier plin numai cu bistro-uri si mici restaurante, unde ne-am facut planul de atac pentru zilele urmatoare. Acolo, in acel cartier am mancat cel mai bun burger din viata mea, dar asta este o poveste pentru alta ocazie.
Vorbind despre bucataria europeana dupa parerea mea cea mai rafinata bucatarie este cea….belgiana. Acolo am savurat cele mai bune, uneori sofisticate, bucate. In acest comentariu voi povesti o experienta „mai altfel”: pe scurt la invitatia unei prietene am petrecut o saptamana de vis in Belgia fiind rasfatat peste poate. Intr-o zi am fost avertizat ca seara vom lua cina intr-o statiune exclusivista -Knokke Heist – la un restaurant de top. Am fost emotionat toata ziua si deja ma gandeam la festinul promis. Am ajuns la restaurantul respectiv – frumos, lumanarele, picturi pe pereti, ce mai totul promitea o seara perfecta. Am studiat meniul adus cu promptitudine de chelner si am ales ceva exotic: sunca de parma cu avocado. Dupa aproximativ 10-12 minute ne-au fost aduse niste farfurii imense. Prietena mea m-a intrebat de ce nu incep sa mananc, eu nu intelegeam, pana la urma am inteles – ceea ce mi se parea a fi desenul din farfurie era mancarea – 3 felii de sunca taiate cu laserul si 3 felii de avocado la fel de subtiri. Noroc ca ne-au servit si paine cu cubulete de unt pe care, daca le terminai, iti aduceau altele. Cred ca mi-a reimprospatat provizia de 5-6 ori. La final odata cu nota de plata inrobitoare a venit si „chef” sa ne intrebe daca ne-a placut „la nouvelle cuisine” demi-cuit si fara sare, condimente, cat mai „naturel”. Am ingaimat ceva, dupa care am plecat. Dupa ce am iesit prietena mea m-a intrebat daca mi-a placut, i-am spus parerea mea sincera, a izbucnit in ras si a spus: acum hai sa mergem sa mancam ceva. Intr-adevar am fost la un argentinian unde am mancat un steak fraged imens. Cam asta a fost experienta „nouvelle cuisine” pe care nu cred ca o voi uita curand.
pe timp de vara lucrez in Italia ca ospatar ,la acel local se fac si nunti ,eu tin foarte mult la felul de a manca cat mai sanatos pe scurt la o nunta era o persoana care nu manca legume gratinate era alergica si bucatareasa a gatit legume la gratar care pt uni nu este o specialitata dar pt nime da stiind ca pt nime face tot la gratar am luat platoul si m-am ospatat ,iata ca sosit si momentul sa se duca verdurile pt acea persoana ia verduri de unde nus ,bucatareasa m-a privit si a inceput sa rada ,apoi totul s-a remediat…..
Nu ma pot lauda cu o calatorie in Italia, insa pot sa va povestes despre o experienta culinara din bucataria italiana pe care am trait-o la o prietena acasa, proaspat revenita din aceasta tara, pe care o gatISe, dupa ce o invatase intr-un restaurant unde lucrase…ce m-a impresionat pe mine la bucataria italiana este calitatea de a aduce impreuna ingrediente care nu crezi ca se potrivesc in mod norml…si ca sa nu ma lungesc vorba….amica mea a gatit arancini cu prosciuto si spanac…pana atunci nu m-am gandit la o combinatie intre ingredientele astea…sa iti mai zic ca arancini astea sunt ca niste piftelute…cred ca tu stiai deja…eu, pana sa le gust nu am stiut…dar m-a surprins gustul…un amestec de arome:…ceapa, usturoiul, orezul, prosciuto, si mozzarella,impreuna cu spanacul, toate amestecate si modelate in forma de biluta, trecute prin pesmet si ou, si prajite in ulei de masline…apoi servite ca aperitiv, dupa ce in prealabil au fost racite si tinute la frigider…delicioase…sa iti mai zic cata nevoie am sa castig premiul? mare nevoie, tinand cont ca acum gatesc pentru familia mea la un aragaz luat cu imprumut( asta vara ne`a luat foc casa, si abia am reusit sa ne mutam inauntru…insa electrocasnice nu am avut cu ce sa ne luam, ca banii ce i-am avut i-am bagat in acoperis si interiorul casei), asa ca da, castigarea premiului m`ar face extrem de fericita…asa ca Doamne ajuta!
Papilele mele gustative au luat-o razna! Am sa merg la cumparaturi pentru a incerca reteta. :)
De fiecare data cand mergem in Italia nu putem sa ne abtinem sa incercam cat mai multe preparate italienesti.
Mama soacra face un tiramisu exceptional… si nu apuca sa se termine bine … ca ea termina de facut al doilea tiramisu… :)
Venetia un oras care noua ne place foarte mult si pe care-l vizitam de cate ori putem –Dar intr-una din plimbarile prin Venetia istorica ocolind strada principala plina e turisti zgomotosi am dat de o pizzerie (nimic special pana aici ca este plna Venetia de ele). Dar vreau sa va spun ca este foarte greu de uitat pizza facuta de acesti asiatici in tara pizzelor. Pizza a fost delicioasa,atmosfera placuta preturile de bun simt nu ca pe strada principala.dar totusi ceva nu se potrivea, eram in Venetia mancam italieneste dar preparatele erau facute si servite de chinzi. oare unde invatase-ra asa bine si de rapid?deci se aplica foarte bine zicala”Äct global, think local”
In rest toate bune si frumoase si aveau chiar si bere chinezeasca care chiar este foarte buna.
am lucrat 4 ani in italia daca va pot ajuta cu vreo reteta sunt disponibila ,retete napolitane… sunt savuroase!
din pacate eu nu am avut ocazia sa mananc, asa ca voi incerca reteta
PASTELE SUNT UN DELICIU
Buna !
Am aflat de concurs de pe Facebook si mi-am zis sa particip si eu ,mai ales ca am gatit si eu caneloni acum ceva timp .Am cumparat caneloni de la un magazin ,mi s-au parut interesante ,desi nu stiam nimic despre produs sau reteta in sine .Stiam ca ma va salva internetul si „Google searche”.Am dat cautare si ce crezi, am gasit nu una ,zeci de retete cu caneloni postate de oameni care chiar se pricep la gatit..asa ca am ales o reteta care este aproape identica cu a ta ,diferenta o face faptul ca am adaugat ardei gras rosu,galben si verde in amestecul de carne tocata ,pentru o aroma si un aspect mai colorat,iar smintina a fost inlocuita de sos bechamel ( asa era reteta :D).Au iesit fenomenal de buni ,desi aveam invitati cateva persoane pentru a degusta noua reteta ,am avut cu ce ma lauda :)..
Acum ,recitind articolul tau mi s-a facut o pofta nebuna de caneloni ,asa ca abia astept sa ajung acasa asta seara …Yamiii
ITALIA CA O PORTOCALĂ
Acum din ce aţi învăţat şi din ce aţi văzut cu ochii voştri pe hartă, sunteţi convinşi că Italia are forma unei cizme.
Total greşit, aţi avut dascăli încuiaţi iar harta aţi studiat-o fără ochelari.
Să vă spună Uica, ce formă are Italia.
Italia are formă de portocală, coajă tare pe dinafară şi miez mustos şi dulce pe dinăuntru.
Dacă ai răbdare şi vână în tine să îi spargi coaja, o să te umpli de mustul şi de aroma italiei, care nu te va mai părăsi toată viaţa ta.
Aşa s-a întâmplat cu mine, am răzbit prin coajă şi m-am umplut de must.
Chit că n-am văzut prea mult din Italia, bunăoară n-am fost la Roma să văd Columna şi să-l salut pe Decebal cu capul tăiat, nici la Veneţia să mă dau în gondolă.
În locurile astea se duce toată lumea.
În schimb am fost în Sicilia şi am băut Granita făcută în casă, la Neapole, Porto Fino, Genova şi alte orăşele de pe litoral.
Un loc special a fost pentru mine insula Capri unde aş fi vrut să mă stabilesc acolo, dar m-a sunat din ţară soţia că avem nuntă în familie şi am fugit un-doi să ajung să dau darul la masă, ca să nu ne facem de râs.
Dar mă duc de fiecare dată cu plăcere în Italia şi ce mi-a rămas de acolo e că niciodată nu mai am nevoie de deodorant fiindcă miros tot a portocală. Pe bune!
În toată lumea italienii sunt botezaţi în derâdere, Macaronari.
Şi ei, în loc să se supere, râd şi te invită să înfuleci cu ei paste şi să bei Chianti rosso.
Acum vorbind despre pastele făinoase, pe care Italienii le-au importat din China, prin intermediul lui Marco Pollo (care înseamnă pui de găină) şi care au ajuns o mâncare de căpătâi, alături de pizza şi risoto, pe care le cunoaşte toată lumea.
Dar ce nu ştie lumea asta, e că bucătăria Italiană diferă radical de la o regiune la alta şi că un fel de mâncare identic peste tot, are compoziţii şi prezentare deosebită.
O porţie de spaghetti marinara, are un gust în Sicilia şi altul total diferit la Milano. Şi lasă că sicilieni, când aud de milanezi unu-doi scot drungheta de sub cămaşă şi se albesc ca orezul din pilaf. Au ei o ceva anume unii cu alţii de nu se pot împăca. Aşa cum nu se împacă oltenii cu bănăţenii.
Şi fiindcă vorbirăm de Sicilia, hai să mergem prima dată acolo să vă învăţ un mic dejun mafiot cu pasta de limone.
Sicilia şi mafioţii de carton
Mi-a scris o verişoară de a mea Ileana, că e în Sicilia, manager la un hotel de lux, că şi-a închiriat casă şi-a cumpărat maşină şi se simte ca în top o sută. Iar eu zăbăuc, fără să mă anunţ, m-am dus în vizită surpriză, cu gîndul că o să mă cazeze domneşte, o să mă îmbuibe cu bunătăţi sicilieneşti şi o să mă plimbe cu maşina prin toată insula aia plină de mafioţi.
Când acolo ce să vezi, Ileana era cameristă la un hotel de mâna a doua, stătea cu chirie într-un apartament îngust ca o mânecă de treining şi bătea drumurile pe un scuter deşelat.
A plâns pe umărul meu, mi-a mărturisit că m-a minţit de ruşine şi că ce se face ea acum că o s-o dau de gol acasă, în România, la toate neamurile. Şi că trebuia ea să se gândească la mine, că sunt atât de nebun încât să mă duc până în fundul italiei ca să-i acresc viaţa.
Dar după o oră de lacrimi crocodileşti, s-a potolit şi mi-a propus să mă scoată în oraş la cină, că se făcuse atât de rapid întuneric încât m-am gândit că Sicilia e aşezată pe partea nevăzută a lunii. Şi chiar mă simţeam ca pe lună. Adică uşor şi imponderabil.
Şi m-a dus la un local cu terasă unde un moş bătrân cu vestă de catifea brodată, cânta zdrânga- zdrânga dintr-un fel de mandolină tânguitoare. Şi eu una două, m-am dus la moş plin de tupeu şi l-am întrebat dacă mă lasă să cânt alături de el cu armonica mea. Şi moşul şi-a mângâiat mustăţile a la Caragiale şi mi-a făcut semn cu capul că mă îngăduie. Aşa că mi-am scos acordeonul din maşină şi am început să cânt numai tarantele (mi-am zis că n-o să mă împuşte mafioţii chiar în văzul lumii.) Şi ce să vezi, la primele măsuri a înviat moşul cu mustăţi de caragiu şi o dată balalaica aia a lui a început să scoată triluri la concurs cu armonica mea şi aerul de pe terasă s-a umplut de muzici şi de păsări cântătoare şi în cinci minute o grămadă de mafioţi au dat năvală pe terasă şi au început să ceară vin şi mâncare şi iar vin. A fost cel mai tare concert pe care l-am dat în viaţa mea, mai ales că moşulică mustăcios s-a ridicat din scunul lui şi a început să tropăie taranteliceşte şi eu alături de el şi s-a făcut un dans general de nu se mai vedea om cu persoană, cetăţean cu mafiot şi etcetra.
Şi după o jumătate de ceas am căzut osteniţi şi eu şi moşulică mandolinistul iar mafioţii de pe margini au început să tragă în noi cu monede de unu şi doi euro, de ne-au umplut de schije şi umblam în patru labe printre mese să le adun.
Şi după ce ne-am potolit puţin şi am tras o litruţă de vino rosso cu iz de piersică macerată, am căutat-o pe vară-mea Ileana, dar năsărâmba fugise din prima. Îi era ruşine cu mine că mă dădeam în spectacol.
Aşa că am rămas să iau cina de unul singur, privegheat de moşulică-mandolină, care de fapt era patronul acelei Trattoria micuţe şi m-am îmbuibat cu nişte bunătăţi pe care vi le destăinui şi vouă. Dar aveţi grijă să le gătiţi în taină, că altfel că prind mafioţii şi o să vă puie să dansaţi Tarantella, până daţi ortul popi.
Pane cunsato con pomodori fritatta
Pane cunsato e o pâine mai gălbejită, făcută din grâu dur, măcinat mai grosier. Se frământă aluatul ca la o pâine obişnuită, dar se adaugă condimente din belşug. Adică piper, busuioc, oregano şi seminţe de coriandru. Nu se lasă la crescut, se fac mici gogoloaie care se precoc mai întăi la 110 grade, apoi se coc la 200 de grade. Aceasă pâine este servită caldă, după ce se răceşte se scorţoşează şi prinde gust amar de la busuioc. Dar nu rămân resturi, fiindcă e atât de bună că o mânânci gogârţ-gogârţ.
Se serveşte de obicei la Antipasta însoţită de tot felul de nebunii culinare pe care nici nu vi le puteţi închipui.
Pomodori fritata
E una din nebuniile acelea şi ai nevoie de:
3-4 roşii mari cât pumnul cu carnea grasă (ştiaţi că roşiile din Sicilia sunt socotite cele mai bune din lume?)
2 căţei de usturoi
un strop de făină albă
ceva jambon afumat, cam o sută de grame
ceapă albă cu miez mustos
un ardei gras
Ulei de măsline, sare, piper, oregano, coriandru şi busuioc
Şi roşiile se taie în felii groase cam de un centimetru, cu grijă să nu se storcească sub cuţitul nepriceput, se condimentează cu sare, piper şi oregano, se tăvălesc prin făină albă şi la foc iute, se prăjesc în ulei de măsline. Apoi se scot la odihnă pe o sită să se scurgă de ulei iar în locul lor se trage scurt la tigaie ceapă tăiată rondele, alături de usturoiul mărunţit şi ardeiul gras tăiat bastonaşe. Când legumele se înmoaie bine, se adaugă jambonul tăiat feliuţe şi se mai opăreşte compoziţia cu puţin vin roşu ca să prindă culoare şi aromă.
Şi pe o farfurie curată şi fierbinte se aşază felii de pane cunsato, peste ele se aranjăm artistic roşiile fripte şi le acoperim cu sosul din tigaie. Iar pe deasupra ca nişte umbre verzi se presară busuioc şi coriandru tocate mai mare ca să le simţi în cerul gurii. Şi merge alături, un vin roşu acidulat,din acela uitat în pivniţă de trei generaţii de mafioţi.
la mine e o istorie mai veche…Aveam doar 16 ani si cum fratele meu se mutase cu fam. in Constanta,le-am facut o vizita pe timp de vara.O vecina gatea un bors moldovenesc de pomina.Astfel ca intr-o zi m-am hotarat sa o ajut doar ca sa fur secretul ei desavarsit.
Am curatat legumele(radacini morcov,patrunjel,telina:ardei gras,rosii,ceapa)si am observat ca pt. borsul de cartofi,ii calea putin pe acestia si abea dupa aia,adauga apa si legumele sa fiarba.La urma adauga borsul,si dupa ce stingea focul adauga leustean si patrunjel verde,acoperind oala.O bunatate.
Au teecut 25 de ani si inca mai pregatesc felul intai dupa reteta vecinei.O bunatate,hmmm.
Am facut si eu mai demult (am si uitat de cand nu am mai facut-o)reteta de cannelloni cu carne,iar ca sos am facut un bechamel…..Buna ideea cu sosul de smantana,am s-o incerc!Ar putea fi umplute”cannelloanele” si cu altceva in afara de carne?Imi inchipui ca ar merge si cu ciuperci,nu-i asa????
Cannelloni nu am mancat niciodata,desi merg in Italia in vacante de peste 10 ani…cu siguranta voi incerca aceasta reteta acasa!!! m-am gandit mereu ca e un fel de mancare apropiat de lasagna.. Bucataria italiana este caracterizata prin flexibilitate, o gama larga de ingrediente si o bogata varietate regionala a retetelor. Felurile de mancare reprezinta un element important al stilului de viata italian si reflecta in principal cultura si istoria acestui popor minunat. Poti trai cele mai minunate senzatii mancand pur si simplu bruschette,paine prajita unsa cu ulei de masline si usturoi ,sau pur si simplu cu rosii si rozmarin,sau poti manca „secondo”,felul bazat pe carne sau peste, ori, de exemplu, poti incerca scottiglia, o tocana specifica regiunii Toscana, impreuna cu spanac fiert deshidradat , condimentat cu ulei de masline si usturoi.
In toate cazurile se va servi vin.la pahar!! Foarte rar se comanda o sticla intreaga…Desigur nu vom putea incheia masa fara desert…va recomand tiramisu si bineinteles cafea expresso ,adevarat ,tare,cel mai bun e expresso-ul italian….
Aproape peste tot,dupa cafea se serveste dupa masa ..”Amaro Averna” ,Sorbetto ..Limoncello….pentru „digerire” cum spun ei..
Ceea ce-mi place mie la italieni este ca, desi au unii din cei mai buni designeri de moda si unele din cele mai bune masini, au reusit sa pastreze un simt unic al traditie culinare. Chiar si astazi , in satele italienesti oamenii fac schimburi de brinza pe legume conservate, muraturi.De asemenea foarte importante sunt traditiile si festivalurile culinare care se organizeaza saptaminal,lunar si anual ati in orasele mari , cit si in localitati marunte.Italienii au o uluitoare cultura a mincarii,asa ca as putea vorbi la nesfarsit despre mancarea lor!!!
o seara placuta!!!!
super mega reteta
am facut-o aseara
in afara de o surpriza f f mare pentru mine (s-a crapat una din tavile de YENA pe care le aveam – efectiv s-a rupt intr-un capata si a picat jos „manerul” cu sticla cu tot), A FOST SENZATIE
multumesc!
Recent m-am decis sa imi deschid un blog culinar din pasiunea de a gati. Desi am foatre putin sprijin din partea publicului deocamdata, iar bucataria mea nu este echipata prea modern, la pasiunea mea nu am sa renunt. Sunt noua in bransa blogging-ului, iar blogul tau l-am descoperit datorita concursului sponsorizat de Samsung si mi-ai dovedit ca da se poate. Nu iti scriu aceste randuri neaparat pentru premiul oferit si doar ca recunostiinta pentru exemplul pe care mi-l oferi.
Una dintre experientele mele culinare care m-a lasat cu „gura cascata”, a fost in Spania undeva in apropierea Barcelonei mai exact in Castelldefels, unde am fost invitata la masa intr-o familie traditional spaniola unde bineinteles m-au rasfatat cu preparate traditionale, anume o paella de-a locului cu fructe de mare proaspete langa care ne-am bucurat de-o Sangria proaspata facuta chiar de proprietarul casei.
A fost o experienta de nedescris si de fiecare data cand aud Spania in cap imi vine imaginea iar in gura gustul cinei servite.
Ador bucataria italiana pentru ca totul se petrce rapido. Am degustat deliciile bucatariei italiene într-o atmosferă, calitate a serviciilor şi preţuri senzaţionale.Așa s-a întâmplat ca am avut ocazia sa încerc bucătăria italiană și să ma mir de fiecare dată cât de gustos, delicios, impresionant ..(și caracteristicile continuă..) poate fi un anumit fel de mâncare.In momentele mele mai proste ,marte retrograd, luna neagra in casa bucatariei sau karma zburda negativ, mancarea facuta de alt bucatar devine mai gustoasa.HI HI.Am incercat de toate chiar si de la mama lor ,mama mamei lor adica reteta facuta in casa ,pizza de pattate,paste de toate culorile,formele,insurubate,infiletate,plate etc. si toate gusturile pana la deliciaoasa prajitura TIRAMISU de care m- am indragostit si asa am ramas pana in prezent. Mi-a dat viata peste cap dar si cantarul. mama lui de cantar…Stim ca cele mai bune mancaruri sunt cele facute de mama sau bunica ( dupa caz)dar aceasta doamna de la care am furat reteta era de senzatie.Dupa ce a facut toate imbinarile necesare transformarii unui tiramisu delicios combinat cu amaretto.ssss..parajituara devine una..amuzanta nu ca ar arata asa..noroc ca gospodina noastra gatise feluirite primo,secundo ca alfel musafirii ramaneau tot la vinul de masa..gustos si el de altfel..pentru ei era o preferinta obisnuita deci am fost scuzabila ca sa zic asa. Cu burta plina, imbibata in alcohol si cu glicemia data peste cap zaceam spre amuzamentul tuturor,crapand de durere ..na placerea costa.Cred ca mai era ceva de povestit dar nu imi mai amintesc decat somnul de dupa. Pentru cei care vor sa isi incerce talentele culinare si vor sa savureze un delicios desert le recomand tiramisu+ amaretto. In speranța de a împarți impresiile cu cineva drag v-am pupat si spor la gatit.
Buna Adi,
Foarte interesant mi se pare blogul tau si o sa-l mai citesc.
Iubesc bucataria si desi sunt un „timid” in domeniu, pe pagina mea de FB am inceput o galerie cu poze din ceea ce gatesc eu acasa. Poate inspira pe careva din prietenii mei ca eu socot ca bucuria cea mai mare nu e sa mananci ceva gatit sau nu de tine dar sa impartasesti aceasta bucurie cu ceilalti.
Paste foarte bune am mancat recent in centrul vechi al Bucurestiului la pizzeria D’eight, langa muzeul national de istorie, o minunatie…
Cat despre concurs, am trait multe experiente culinare minunate atat in tara cat si in strainatate pentru ca ador sa calatoresc si sa „pap” ceva bun (de obicei ceva de-a locului in care ma aflu) alaturi de o bautura fina sau nu, asta depinde de la caz la caz. Binenteles am la activ si multe experiente negative dar cine nu incearca nu gaseste savoarea.
O sa ma incumet sa va descriu aici, o experienta traita acum vreo 5 ani la un restaurant din zona Hategului, chiar in satul de la poalele ascensiunii catre barajul Rau Mare, Clopotiva. Zona o frecventam de ceva vreme, tinutul fiind bogat in frumuseti ale naturii si nu numai. Pe o raza de 15 km se pot vizita biserica din Densus (cea mai veche biserica din piatra din tara), castelul de la Santamarie Orlea (care are si un restaurant care aduce aminte de vremurile de alta data), biserica ortodoxă de la Sântămărie Orlea (construita în stil gotic la sfarsitul secolului XIII), manastirea Colt si cetatea Colt (recomandat vara), Sarmizegetusa Ulpia Traiana, salba de lacuri de acumulare de pana in orasul Hateg si binenteles incursiunile pe vaile Retezatului spre statiunea Rausor sau barajul Raul Mare Retezat si mai departe spre minunata Rezervatie a Parcului National Retezat.
Era o zi de sambata de toamna tarzie, cam ca acuma. Vremea racoroasa care batea spre iarna si frunzele copacilor schimbate la culoare care vajaiau care-incotro, incercau sa se incalzeasca sub razele de soare abia mijite la orele amiezii. Eram invitat de un prieten la un restaurant din Clopotiva, locatia salasluind intr-un fost grajd CAP. Recunosc ca m-am dus la „razboiul” cu merindele, intrigat si usor sceptic. Ajunsi la fata locului, din afara nimic impunator nu se anunta, un gard inalt varuit ascundea o casa veche dar renovata si un corp de cladire ce aducea a fost grajd doar prin dimensiuni. Fusese renovat dar nu arata a cine stie ce comoara. Intram si aici se schimba povestea. Albul peretilor proaspat zugraviti contrasta cu barnele acoperisului lacuite iar peretii erau garnisiti cu bun gust cu diverse obiecte de gospodarie (femeiesti ori barbatesti). Meniul nu era stufos (feluri de mancare romaneasca adevarata)dar amicul meu m-a incredintat ca mancarea e facuta ca la mama acasa. Si dragi mei… asa a fost! Am inceput cu o supa de gaina, galbena, cu broboane de grasime in care pluteau taieteii fini (facuti paturi in casa) in care morcovul doar dadea o tenta dulce. Taieteii, ce pot sa zic, se topeau in gura, iar mirosul care venea dinspre bucatarie ma facea sa ma simt ca intr-un desen animat purtat „pe un nor usor” cu nasul inspre acolo. La felul doi am savurat o tochitura de organe de porc, vita si pui, toate tocate dimensiuni mici si apropiate cu un sos bun de ceapa de m-a facut sa mai cer extra (desi stiam ca e satios si ca stomacul meu nu va fi la fel de incantat precum erau simturile mele gustative. Langa felul principal a poposit pe masa pe un fund de lemn o mare mamaliga, proaspat scoasa din ceaun (facuta un pic mai vartos) si pe care am fost „siliti” sa o taiem cu ata. Ce nebunie? Adulmecand-o, mi-am adus aminte de bunica care la fel facea o mamaliga din faina obtinuta de la moara din productia proprie de malai si care la fel o facea suficient de consistenta ca apoi sa o taiem, noi „dracusorii” cei mici, cu ata. Ea facea cel mai bun papricas de pui din lume. Si n-am intalnit altul la fel de-atunci. Gazda noastra, (caci pana la urma nu era un restaurant de valenta, ci o afacere de familie, unde gazdele gateau, serveau, taiau porci, oi sau pui pentru preparate) a adus si muraturi puse in straturi la borcan de 10 litrii, de-cu un an inainte, usor acrisoare, usor dulci, saramura fiind secret de familie, mi s-a spus. Trecu si felul principal cu chiu-cu-vai si la desert am facut „greseala” sa comand o „banala” clatita cu branza de vaci. Cand mi s-a adus farfuria am constatat ca nu era banala deloc. Mai intai era mare ca dimensiune si umpluta cu o compozitie delicioasa de branzica prospata de vaci (zamachisa ii spunem noi in zona) cu stafide care aveau o usoara tenta de rom, smantana si marar. Deasupra avea presarat, miez de nuci verzi cu scortisoara si era unsa cu miere. Si „gheunoaia” asta a fost tinuta la cuptor ca sa se rumeneasca bine in obrajori, da ma facu pe mine sa ma rusinez la vederea ei. Iar vinul ros demisec si mustul proaspat „au curs sagalnic” alaturi de preparate. Ce sa va mai spun de painea facuta in cuptorul lor de lut, de stergarele de panza inflorate (nu servetele de hartie), de vesela de lut frumos pictata. Ce sa va mai spun ca intentionam sa comand si un platoru rece ca aperitiv dar bine am facut ca nu l-am luat ca nu ma razbeam altfel. Nu va mai spun nimic. Doar atat, pret de 5 ore am petrecut o zi din copilarie, nu fizic ci in plan gustativ, olfactiv, vizual si mental. Nu pot multumii indeajuns nici acum „gazdelor” noastre.
Buna Adi te urmaresc de multa vreme insa nu cred ca de-a lungul timpului ti-am lasat mai mult de 5 comentarii. Pot spune cu man e inima ca de data acesta plita aceea mirifica m-a facut sa iti scriu nu ca reteta taa r fi mai prejos insa plita…. of plita chiar arata de zile mari. Referitor la o aventura culinara pot sa iti povestesc despre deliciile mancate in vacanta noastra in croatia desi nu a fost una foodie asa cum mi-as fi dorit insa cu 2 pici ambii sub 2 ani iti imaginezi. Dar inghetata era ceva de vis peste tot pe toate stradutele la toate colturile erau tonete de inghetata ospatari care faceau show-uri cu inghetata insa gustul de neegalat fin cremos intens adevarat. Pestele si fructele de mare de vis peste tot unde am mancat. A si ceva de retinut la intrarea in fiecare local si erau multe unul langa celalat era un ospatar dragut amabil care te saluta si te invita politicos inauntru sa degusti speciaitatile lor, mi s-a parut un gest frumos pe care nnu l-am intalnit pe litoralul romanesc.
Numai bine Adi si spor in tot ceea ce faci.
Salutare!
In primul rand vreau sa precizez ca iubesc mancarea – sunt un gurmand desavarsit si un bucatar amator care se documenteaza, citeste, printeaza retete si se straduieste sa devina expert in bucataria vegetariana.
Ok, asta’s eu. Legat de concurs, experiente culinare am tot avut:
Carnati de caprioara la gratar antrenati de o ospitalitate ungureasca in cadrul unui festival al carnatilor in Guia (Ungaria)
Käsespätzle – o mancare pe care am gustat-o in Graz, Austria pe Schlossberg (un mic munte impanzit cu restaurante, terase si parcuri:)fiind preparata din paste, usturoi, branza Emmentaler si niste carne :))
Pot continua cu lista, dar vreau sa ajung la adevarata experienta culinara :))
Nu mi s-a mai intamplat niciodata sa am pofta de acel preparat non-stop (chiar si atunci cand eram ghiftuit…)
Acum ceva ani eram cu o fata care facea parte dintr-o familie de machedoni. Parintii ei nu prea ma aveau la suflet deoarece nu eram si eu machedon, simplu :)).
Eh, s-a intamplat sa ajung la o nunta in…. Urziceni, acolo am avut eu experienta culinara.
S-au intamplat multe, nu vreau sa dezvolt (oricum simt ca am scris foarte mult si nu cred ca o sa citesti aberatiile mele :)
Preparatul se numeste Piperchi targasiti si este o specialitate machedoneasca. Se face din ardei capia, rosi si branza de oaie… atat!
Totul m-a cucerit, de la povestea spusa de acei oameni, despre cum traiau la tara, cresteau sute de oi, aveau o viata grea si totusi erau fericiti… mai ales cand veneau acasa, sotia asteptandu-i cu o farfurie mare, plina si fierbinte de Piperchi.
Da, piperchi se serveste fierbinte, mult si repede!
Asa am facut si eu, primele doua farfurii au fost ca o cursa cu ceilalti doi veri ai prietenei mele. Acei ardei capia moi si dulci, impreuna cu bucatile sfaramate de branza, inotau in sosul de rosii.
Lucrul interesat este ca, dupa ce zici ca ai terminat, te ridici dar cu o pofta acolo in creierul tau gen „abia astept sa treaca cateva ore astfel incat sa mananc din nou”
.
.
.
Asta am servit inainte de nunta, in toiul nuntii si ciorba de potroace de a doua zi, normal ca am inlocuit-o cu fabulosul dish – Piperchi Targasiti”
Inchei cu o concluzie care o sa ma bantuie toata viata :)
Ca sa gusti cu adevarat din mancarea unui popor, unei culturi etc. mai intai trebuie sa parcurgi drumul initiatic pe care il face fiecare „bastinas” – Scopul este, sa ii cunosti cu adevarat valoarea… si social si gastronomic :)
Te-am lasat,
Daniel
Cea mai placuta experienta culinara a fost acum vreo 5 ani, cand am facut la liceu un schimb de experienta cu elevi din alte tari. Astfel am avut oportunitatea sa testez zeci de feluri de mancare specifice altor tari. Cel mai frumos a fost atunci cand, la Viena, noi fiind vreo 25 de persoane am mers la un restaurant si ne-am gandit sa ne comandam mancaruri diferite pentru a le incerca pe toate(ideea e ca nici nu prea intelegeam ce am comandat, deoarece meniurile erau in germana). Am gustat in acea seara de la aperitive romanesti pana la supa mov!
Draga Ady!
Daca gandurile te poarta spre Toscana si nu stii unde sa te opresti, CASA noastra iti sta la dispozitie, la fel si bucataria. ;)… Fara nici o ezitare!
Anunta-ma (prin Email) cand doresti sa faci aceasta calatorie.
O zi buna iti doresc!
Praga te saluta!
Cea mai recenta experienta culinara memorabila am trait-o la Valencia. O saptamana de vacanta in Spania, intai in regiunea catalana apoi Valencia se anunta un regal gastronomic. Adevarat, Barcelona, proaspat nominalizat „cel mai gurmand oras al Europei” a reusit sa-mi deschida apetitul cu vestitele tapas si nelipsita sangria servita rar in pahare mai mici de un litru.
Dejunurile, mesele de pranz sau cina reprezentau tot atatea momente savuroase pe parcursul zilei, ce asezonau vizitatul obiectivelor turistice. Dintre acestea s-a remarcat prin farmec si savoare o cina cu totul speciala servita in Valencia. Tocmai ce ajunsesem la hotel si eram decisi sa profitam de seara pentru a face cunostinta cu orasul. Asa ca am plecat la plimbare indreptandu-ne, probabil din reflexul iubitorului de mare, spre plaja. Cateva ore mai tarziu, pe masura ce foamea spirituala de locuri frumoase ne era indestulata, cea de a doua, mai organica, isi facea din ce in ce mai simtita prezenta. Spre deliciul nostru, promenada era marginita nu numai de nisip fin si palmieri spectaculosi, ci si de nenumarate terase-restaturat care te imbiau prin aspect si meniuri.
Dintre toate, mi-a atras atentia unul dintre primele intalnite, care avea un scaun la intrare si un semn cu „Deschidem la ora 20.00, rezervari la tel…”: La Pepica. In mod normal un scaun in usa, e pentru mine un semn al unei incipiente badaranii, ce face sa-mi piara total cheful de a mai vizita un astfel de local. Aici insa un sentiment ciudat m-a incercat… Poate ca o senzatie de punctualitate, stiind ca in Spania cina incepe traditional in jurul orelor opt seara, sau poate faptul ca semnul nu transmitea: „du-te la plecare si revin-o dupa 8”, ci mai degraba „sunati va rog sa faceti o rezervare, pentru ca la ora 8 sa aveti masa dvs pregatita”. Indiferent de cauza, am sunat la telefon si am facut o rezervare.
Gestul a fost unul inspirat. In foarte scurt timp dupa deschidere restaurantul a devenit neincapator. Si nu vorbesc numai de terasa…ci si inauntru – nu mai era nici o masa libera. Oamenii asteptau in picioare sa se elibereze un loc. Se pare ca restaurantul care m-a atras era considerat „mama tuturor restaurantelor de paella”, acest venerabil local fiind infiintat inca din anul 1898. Probabil ca ajunge sa spun ca era restaurantul preferal al lui Hemingway, care il frecventa atunci cand se refugia in Valencia pentru a gasi inspiratia romanelor sale. Chiar el marturisea „the paella at La Pepica was good and the hills were brown and the wine left a flavor of rust in my mouth”
Ce as fi putut sa comand? Ce ati fi comandat voi daca erati in locul meu?… Eu am mers pe mana lui Hemingway si l-am rugat pe chelnerul in livrea, nu mai putin venerabil decat restaurantul, sa ne aduca o paella ca cea preferata de cunoscutul scriitor. Ne-a fost adusa o paella uriasa, aurie si aburinda. In ea inotau efectiv toate fructele de mare posibile, homari, creveti, scoici, calamari, caracatite… Esti atentionat prin cuvinte dar mai ales gesturi sa nu atingi tava in care este adusa (o tava caracteristica, unica doar pentru pregatirea acestui fel de mancare) pentru ca este ridicata direct de pe foc si asezata pe masa. Aceste instructiuni nu sunt numai necesare dar si bine de luat in seama, pentru ca atunci ca mancarea din fata iti lasa gura apa, tu esti flamand si te intinzi dupa mancare, bineinteles ca te arzi…dar atunci e numai vina ta. Ei ti-au spus…
Si am inceput sa mananc. Fiecare gura era o simfonie de senzatii. Orez, sofran, scoica, homar, un strop de lamaie. Sau: orez, sofran, crevete, calamar. Sau: …. Si enumerarea poate continua… Nici o inghititura nu seamana cu cealalta…Adica seamana, dar nu este identica. Difera gustul, difera textura, difera o picatura in plus de lamaie sau nu. Esti un dirijor al unui fel de mancare cu atatea instrumente cate ingrediente sunt…si nu sunt deloc putine. Si toate proaspete, asa cum m-a asigurat chelnerul. Mi-a spus ca intr-o zi pot sa nu se gaseasca scoici in mancare, daca nu s-au scos in ziua respectiva din pare. Sau sa nu se gaseasca creveti, daca in port, dis-de-dimineata pescarii nu s-au intors cu creveti.
Am fost spectatorul si dirijorul propriului meu concert gastronomic, acolo, La Pepica, acompaniat de zgomotul domol al valurilor si al brizei mediteraneene, si sunt convins ca in scaunul liber de la masa noastra, statea multumit, cu un zambet in barba si un pahar efemer de vin rosu in mana insusi Hemingway…
Cea mai placuta experienta culinara a fost acum vreo 5 ani, cand am facut la liceu un schimb de experienta cu elevi din alte tari. Astfel am avut oportunitatea sa testez zeci de feluri de mancare specifice altor tari. Cel mai frumos a fost atunci cand, la Viena, noi fiind vreo 25 de persoane am mers la un restaurant si ne-am gandit sa ne comandam mancaruri diferite pentru a le incerca pe toate(ideea e ca nici nu prea intelegeam ce am comandat, deoarece meniurile erau in germana).
Draga Adi,
Trebuie sa spun ca citind cele de mai sus, mi-am adus aminte de cateva sosele, drumuri si poteci strabatute.
Cum calatorului ii sta bine la drum, asa se intampla ca in urma cu cativa ani, pe la 12 noaptea am ajuns intr-un loc uitat de lume undeva prin Banat, si am gasit, sau ne-a gasit, o familie de localnici care ne-au deschis poarta spre casa lor si sufletele lor. E greu de descris in cuvinte cat de selenar parea tot, dar si acum tin minte aburii iesind din mamaliga de pe masa pregatita rapid pentru cina. Dar dimineata a fost partea cea mai memorabila! M-a trezit evident cocosul de pe gard, pana sa ma dezmeticesc, in curte era deja pregatita masa, nepoteii gazdei fugareau toate orataniile prin ograda, iar gazdele bag de seama ca erau trezite cu muuuuult inaintea mea. A fost pentru prima data probabil in multi ani, cand am simtit pur si simplu cum micul dejun imi da putere, parca eram in basme, Greuceanu, Harap Alb, caii cu jaratec, corbul cu apa vie.. :)))) simteam cum prind puteri. Cu fiecare imbucatura din mana. Laptele cald, untul proaspat si moale, rosiile, castravetii si alte cruditati abia culese, ouale ochiuri si coaja rumena de paine… Servit pe o masa mare din lemn, pe o singura farfurie mare din lemn. Asa cum trebuia. Clar ca mai mancam asa ceva si acasa, nimic special, dar era acolo un ingredient deosebit! Nici nu am stiut cum sa le multumesc. La plecare, bineinteles ca am primit o sticluta de sirop de brad, „ca sa prindem puteri sa manam” …
…si daca vorbeam de „prins putere”, imi aduc aminte si de mai multe seri, intr-o vale frumoasa din Toscana, unde in fiecare seara ne faceam veacul la o terasa restaurant, unde ajungeam seara si plecam dimineata :) …niciodata nu comandam din meniu, bucatarul sef, care era si patron, ..cam mergeam pe mana lui. Stia el, cumva, ce vrea fiecare. Nu a gresit in nicio seara. Era atat de bun fiecare preparat incat simteam ca ma topesc. In seara dinainte de plecare, i-am spus ca as vrea o pizza margherita, simpla. Mi-a adus si pizza mult dorita. Un blat intins neuniform, ca o forma de euglena :))cu forma degetelor inca proaspata, sos de rosii cu gust de gradina de acasa, mozarella si cateva firicele de verdeturi de parca erau tusa de final intr-o pictura. Am rupt o bucatica. Aveam impresia ca nu trebuie sa mestec, ca e defapt una cu mine, se topeste in mine cumva, credeam ca asta e de fapt mancarea adevarata si ca pana atunci defapt nu stiam ce inseamna „a manca”. Pana atunci am mancat degeaba :))) A fost o experienta atat de intensa, incat parca m-a consumat, aveam nevoie sa ma odihnesc dupa asemenea traire.
Si in restaurantul domnului respectiv se jucau cateii in voie. Si copii. Era tare vesel tot. Parca si aerul era altfel. Un deja vu, cumva.
Vreau sa spun ca cele mai memorabile experiente culinare le-am trait in acele momente in care am simtit in aer dragostea si armonia. Mainile care intind un aluat sau culeg o rosie, daca o fac cu drag si din iubire, vor lasa o amprenta unica pe papilele gustative si in suflet.
…v-am spus ca inainte sa plecam, cand bucatarul a auzit ca urma sa continuam drumul a doua zi, ne-a facut repede panini pentru drum? :)
Sa calatoresti presupune sa descopeiri lumi diferite, sa cunosti orase, peisaje impresionante, alte civilizatii, sa te bucuri de obiceiurile cetatenilor si sa inveti sa valorifici ceea ce ne ofera locul respectiv, cum in ultimul timp gastronomia este un motiv in plus la alegerea destinatie, pt mancarurile tipice regiunii, restaurante renumite, bucatari celebrii…noi am ales destinatia ..Istambul. Am descoperit o lume diferita, o mancare destul de buna, dar niste dulciuri impresionante…Maldare de rahat turcesc, baclavale si alte bunataturi cu fructe seci, susan, nuca de cocos…ne-au pus in incurcatura nestiind ce sa alegem mai intai. Rahatul turcesc produs in cofetarie de origine turca, de diferite arome, vanilie, capsuni, portocale, banane, trandafir, lamaie, miere, sunt ca niste mici cuburi, un fel de jeleuri dar mai consistente putin, presarate cu zahar pudra sau tavalite prin fructe seci, ca alune, migdale sau fistic. Impactul a fost atat de mare cand am descoperit rahatul turcesc de fistic…era o spuma ca de jeleu, verzui la culoare, tavalit in nuca de cocos si in mijloc o bucatica de fistic prajit…un deliciu…nu ma mai saturam mancand desertul asta….inca salivez la el….atat de mult mi-a placut incat am incercat sa prepar si eu acasa, cu diverse retete de pe net…dar nu reusit,,,raman la varianta sa mai cumpar ocazional din magazinele cu delicatese.