„Imposibil” e doar o convenție

 De câte ori ai simțit că te prăbușești, că nu te mai țin mâinile și picioarele, că spatele tău e teren de joacă pentru copiii tuturor crampelor musculare din lume, că palmele tale sunt doar o mare bătătură care ustură și ustură de-ți vine să stai cu mâinile într-un lighean cu gheață? Mie mi s-a întâmplat de cel puțin 100 de ori în ultimii 17 ani. Totuși, senzațiile de mai sus, deloc plăcute, n-au fost însoțite de disperare, de sentimentul că nu am cum s-o scot la capăt. M-am bazat mereu pe „motorul” cu care am fost înzestrat și, în cele mai multe dintre situații, m-am bazat 100% pe oamenii cu care am făcut echipă. O să vă istorisesc pe scurt trei situații în care oamenii cu care am lucrat mi-au depășit așteptările, dăruindu-se total scopului, scopul fiind aducerea de mâncare bună, cinstită, în fața unor oameni care se așteptau să primească exact asta, nici mai mult nici mai puțin.

Franța. Aveam de livrat o cină românească de patru feluri pentru 2oo de persoane. Echipa cu care lucram a trebuit să revină în țară din motive legate de transport și încurcături birocratice. Am fost nevoit să ansamblez rapid o altă echipă. Am avut bucuria de a lucra cu un rugbyst, o doamnă care se ocupa cu totul altceva decât bucătăria și cu un elev al unui liceu hotelier într-o clasă de bucătari. Ne-a ieșit bine și le voi fi recunoscător toată viața pentru efortul uriaș pe care l-au depus în acea seară de martie.

Oradea. Ziua națională. Am acceptat un proiect serios, în fața căruia m-am trezit singur. Desigur, nimeni nu e complet singur pe lume, așa că am învins și de data asta. Puteți citi aici povestea întreagă a unei aventuri care m-a pus din nou în fața imposibilului și în urma căreia am rămas cu un gust plăcut tocmai datorită oamenilor care, și în acest caz, mi-au depășit așteptările. Începutul poveștii e mai jos:

 În cele din urmă, șeful popotei a scos din mânecă un bucătar (Dan Chișu, mulțumesc frumos, mi-ai fost de mare, mare ajutor), civil acum dar fost bucătar al unității. Am mai avut lângă noi un tânăr aspirant la slujba de bucătar cazon și câțiva militari (4 la început, 6 într-o vreme apoi 2, după cum aveau timp liber), veterani din Bosnia și Kosovo. Ne-au ajutat la curățat ceapă și usturoi (am folosit aproape 100 de kilograme de ceapă, 250 de kilograme de fasole, 40 de kilograme de ardei gras, căței de usturoi cu nemiluita, 120 de kilograme de cârnați, slană afumată). Am început pregătirile la ora 13. La 1 și jumătate (noaptea, cum ar veni), după multe ore de curățat, tocat, lăcrimat și sotat legume (șase cratițe a câte 50 de kilograme cu sos din legume și slană afumată topită), a venit vremea ca meșterii să aprindă focul în BRA-uri (prescurtarea petru bucătărie auto rulantă) și să punem fasolea la fiert. Am avut la dispoziție trei BRA-uri. Am pus fasole în toate apoi am golit iahnia dintr-unul și am umplut cu ea 8 marmide� și am mai făcut o “șarjă” de iahnie. În total, 1100 și ceva de litri, ceva mai multe kilograme (aprox. 1400).

Cluj. Eveniment cu invitați VIP. Bufet. În bucătărie, un Ciprian Tătaru aflat în post negru de câteva zile și subsemnatul cu coloana lejer blocată în zona lombară. Așteptam între 60 și 80 de invitați. Între 9 dimineața și 7 seara, adică în zece ore, am reușit să livrăm peste 2000 de piese dintr-un meniu de 26-28 de feluri destul de complexe. Mâncare destulă pentru toată lumea și suficient de bună încât să se mănânce în proporție de 99%. Din nou, imposibilul s-a făcut de râs, din nou am plecat la culcare cu sentimentul plăcut al lucrului bine făcut și al muncii peste așteptări.

Aș putea să vă mai dau exemple cu nemiluita, și din bucătărie, și din viață. Cine știe, poate într-o zi mă apuc să scriu o carte motivațională. Sau poate mă apuc să citesc o carte motivațională. Între timp mă încăpățânez să demonstrez cu fapte că imposibilul e doar o convenție pe care o putem încălca oricând. Să fiți sănătoși.