Acum două zile vedeam pe blogul Chinezului un îndemn la povești. Mi-a plăcut atât de tare încât am postat ieri o poveste în loc să postez o rețetă. Doar așa, de drag, fără să aștept nimic în schimb. Probabil că lucrul ăsta a fost luat în seamă acolo unde-s luate în seamă lucrurile făcute din drag și azi pot să fac îndemnul în mod oficial. Asta pentru că am fost provocat la poveste în mod oficial. E vorba despre campania Starbucks Poveștile sunt daruri. Împarte-le!
Da, poveștile SUNT daruri. Eu le-am primit de mic. Am fost norocos, toți bunicii mei știau să spună ceva-uri pe care să vreau să le țin minte, mama îmi spunea povești până să mă învețe să citesc iar mai apoi lumea mea s-a mutat în lumea cărților, grozavă lume, din care ieșeam doar smuls și la care alergam repede înapoi îndată ce mă lăsa în pace lumea astalaltă, adevărată. De la bunicul din partea mamei știu despre război și despre cât e el de urât, de la mama Lili (care nici măcar nu era rudă cu noi, dar pe care o iubeam mult) am auzit prima dată cuvântul „rodie”, într-o poveste despre o fată dintr-o rodie iar de la bunicul din partea tatei (s-a dus bunicul, prea devreme, mai avea multe de spus) știu că o cafea se povestește, nu se bea ca apa. De la bunica din partea mamei știu povestea pâinii din cuptor iar de la bunica din partea tatei știu povestea ciorbei de miel care se face de Paști în Banat. De la Radu Anton Roman știu povestea mâncărurilor ce se fac în țara asta iar de la Mircea Groza știu poveștile pe care Radu nu a mai apucat să le scrie. Pe lângă toate astea, am poveștile mele, mai vesele ori mai triste, pe care poate le-oi pune la vedere într-o zi.
Da, dragii mei, o cafea se povestește. De asta am acceptat să particip la campania Starbucks fără să mă gândesc de două ori. Vă îndemn și pe voi să spuneți povești, despre orice-orice. Să le spuneți în scris ar fi și mai bine, și dacă le-ați posta în comentarii la postarea asta, ar fi de două, ba nu, de trei ori mai bine. În felul ăsta aș avea motiv să-i scot pe trei dintre voi al o cafea, la Starbucks, în Cluj. Da, am voie să iau cu mine la o cafea și la o poveste, la o prăjitură și la o lecție scurtă dar frumoasă despre cafea (și mai sunt și alte daruri pe acolo, așa am auzit). O să gustăm noile băuturi speciale, Toffee Nut Latte cu gust cremos, dulce caramelizat de nuci proaspăt prăjite și Mocha Praline, combinația irezistibilă de espresso fin, spumă catifelată de lapte, ciocolată dulce-amaruie și alune, toate sub topping delicios de frișca și mocha.
Poate plecați de acolo și cu niște cadouri pentru cei dragi.
Dacă vreți să veniți cu mine la o cafea și o poveste, la Starbucks în Cluj, trebuie să îmi spuneți o poveste, despre orice-orice. O lăsați într-un comentariu la postarea asta. Eu promit să mă las purtat de poveștile voastre. Trei, doar trei, cele mai impresionante (nu trebuie să scrii Stăpânul inelelor ca să mă impresionezi, ar fi destul să scrii din inimă) vor fi alese iar cei ce le-au scris vor veni pe 14 Decembrie la Starbucks, să vorbim, să ne împrietenim.
PS: dacă treceți zilele astea pe la Starbucks, duceți cu voi o carte și lăsați-o acolo. Ea va ajunge la un copil care se va bucura mult.
Imi plac povestile si ador cafeaua. De-aia n-as pune piciorul nici moarta iintr-un Starbucks. E ca si cum i-ai oferi unui pasionat al parfumeriei fine un tub de deodorant din hipermarket.
Miruna, cred că avem cu toții dreptul la comparații deplasate, măcar din când în când.
ia de aici, Adisor!>:D<
"Zile aiurite la serviciu si o raceală agasantă… Astăzi am simţit de vreo 50 de ori că nu mai fac faţă, dar am reusit să-mi pastrez calmul, cel puţin aparent. In traducere liberă am reusit sa nu ţip la nici unul dintre oamenii care m-au "insărcinat" cu "to do" lists interminabile, deadline=ieri.
Şi, una peste alta, multe aniversari. Printre care si a mea…se pare că anul asta a ţinut exact 10 zile. Dar nu ma plâng!:P.
So, pregătirile de chef… Fug de la serviciu la Kaufland. De obicei urăsc să cumpăr chestii de mancare (şi urasc şi mai tare s-o gătesc), dar dupa o zi lungă şi obositoare chiar nu aveam nici un chef.
Cu bombănituri in background, si cu moneda de 50 bani in mână, "împrumut" un cărucior de cumpăraturi( descopar ulterior că e defect- probleme cu direcţia- şi îmi creste frustrarea exponenţial), intru in magazin şi incep să golesc rafturi în grabă, cu o scârbă incomensurabilă.
Vreau acasăăăăă!!! Îmi venea să ţip şi să dau din picioare în magazin ca în reclama aia cu copilul şi prezervativele, serios.
Şi cum aruncam eu cutiile de compot de ananas in coş mă trezesc că mă trage cineva de mâna.
-"Domnisoară, domnisoară, uitaţi!!!" o voce fericită, aproape exaltată.
Mă uit la mâna care-mi ţine captivă mâna, apoi extrem de confuză ridic privirea. În faţa mea un bătrânel mă privea cu o lumină in ochi şi o fericire nefirească ( cel putin nefirească in spaţiul ăla) întiparită pe chip.
Ezit o secundă.. Nu-l cunosc, dar e clar că nu poti plesni un batrân fericit in raionul de legume al unui supermarket…El mă tot tragea de mană si cu cealaltă imi arăta ceva.
Mă dezmeticesc într-un târziu, îmi indrept privirea in directia respectivă şi mă luminez..
Două rândunele se hârjoneau relaxate pe cutiile de compot de ananas şi ciuguleau chestii de pe raft..
I-am zâmbit bătrânelului care arata de parcă îmi incredinţase secretul vieţii lui.
"Ce frumooos!"
Şi aproape că mi-a fost ruşine..Nu stiu de ce.
Poate pentru ca eu am vazut cutii de compot de ananas acolo unde el a vazut viaţă.
Si n-am mai fost frustrată si nemultumită de viaţa mea.
Doar un pic nemulţumită de mine.
Trecem uneori pe langă lucruri atât de frumoase, cu nepăsare, ne plângem întruna, suntem nemultumiţi…
Dacă ne-am ridica privirea, sau dacă ne-am face timp să "ascultăm cum creşte iarba", dacă ne-am opri un pic din ritmul ăsta galopant, dacă nu ne-am mai grăbi atât spre…habar nu avem spre ce.
Dacă…
Am fi fericiţi, poate…:)"
O cafea da este o poveste…incepe cu mirosul ei cand o prepari dimineata..apoi cu primele raze de soare sau mai bine zis ale zorilor cand incepi sa sorbi din ea…prima mea cafea am baut-o cu cea mai draga persoana mie(nu se mai afla pe lumea asta..) si am aflat de-a lungul multor ore si cafele savurate, ca trebuie sa iubim fiecare clipa a vietii…asa am aflat de iubirile lui, de cel de-al doilea razboi mondial, de spitalele de campanie si cum Regina impreuna cu Domnitele avea grija de raniti..fiecare primea cate un zambet , o incurajare..iar el – pentru ca era frumos si facea glume , iar eu pot sa zic ca si la 80 de ani tot asa era- a primit doua pahare de cristal.Nu aveam voie sa ma ating de ele cand eram mica….dar peste ani mi-a dat unul , din care sa beau ,atunci cand vreau sa imi amintesc de el, apa la cafeaua de dimineata!
Tya, mulțumesc:), te pup. Steluța, îți mulțumesc și ție:), foarte drăguță poveste.
http://blog.alexbartis.com/?p=125
Uite, i-am dat-o si lui Chinezu, dar mi-ar place sa o citesti si tu :)
o poveste si de la mine. e scrisa acum doua luni, dar merita citita. http://peschetta.wordpress.com/2010/10/22/de-la-orfelinat-in-masina-decapotabila/
Alex, Peschetta, vă mulțumesc:). Peschetta, pe tine te duc la cafea oricum, numa’ hai în Cluj :).
am castigat cafeaua??? uraaaaaaaaaaaaaaaaaa! multumesc!:)
Ionela, pe asta de care zici ai câștigat-o mai demult. Pe cea din concurs, mai vedem:).
Imi amintesc Craciunuri din copilarie,Craciunuri din adolescenta,Craciunuri de tinerete si Craciunuri ale familiei mele.
Si cele din copilarie sunt frumoase,chiar daca nu au avut ceva spectaculos.Mereu am fost cu mama si tata.In copilarie ,in adolescenta ,in tinerete.
Craciunurile mele speciale au venit dupa ce am avut familia mea.
In primul Craciun de femeie maritata o fiinta mica misca pentru prima data in interiorul meu.Am simtit miscarea mai mult in suflet decat in fiinta.
In Craciunul urmator,doi ochi albastri priveau uimiti minunea de lumina.
In al doilea Craciun doua manute mici puneau globuri si bomboane ridicandu-se pe varfuri sa ajunga cat mai sus.
In al treilea an era deja marisor si ne dadea indicatii unde sa punem globurile.Amesteca culorile dupa reguli tainice numai de el stiute.
In al patrulea Craciun statea langa surioara lui si ii povestea povesti tainice bucurandu-se de mirarea din ochii mogaldetei pe care o ingrijea mai ceva decat jucaria preferata.
Apoi au fost patru manute care impodobeau bradul.
Au trecut anii…mai grei,mai usori,mai bogati ,mai saraci….
Dincolo de ce insemna Craciun eram in primul rand preocupata de ce pun sub brad,de ce pun pe masa.Devenise o prioritate partea materiala a sarbatorii.
Anul asta…..anul asta ….anul asta era sa il pierd pe Omul sufletului meu.
Au urmat luni intregi de spital,multe interventii chirurgicale,sute de telefoane pentru a face rost de medicamente…
Acum e acasa….si dintr-o data Craciun inseamna faptul ca suntem impreuna,ca am mai primit sansa de a fi intregi,noi ca familie.
Ca putem sa ne spunem Buna dimineata si Noapte buna si Craciun fericit.
Floris, mulțumesc pentru poveste.
Craciunul , mai mult decat pentru multi,pentru mine este unic.De ce unic ? Pentru ca acum 27 de ani ,a treia zi , de Sf. Stefan ,am primit cel mai frumos „dar” posibil -o fetita brunetica cu ochi verzi-o minunatie !Chiar daca am facut cezariana , cu dr.Marinescu , la Giulesti, caruia ii multumesc inca odata pe aceasta cale,Cristinuta mea este tot ce mai am pe lume ! Si nu-i putin !! Eu nu vreau sa intru in niciun concurs , nu am talent de povestitor, sunt mai prozaica si directa de felul meu ,dar asta nu inseamna ca nu iubesc cafeaua , de orice fel .La prima ora , tabiet de batranica,pun ibricul pe foc si apoi ma spal pe ochi (ma mir ca nimeresc aragazul!!).Cu cana de cafea ( valabila pentru toata ziua )ma uit la stiri sau citesc ziarele pe net.Nu am cu cine sa o povestesc , dar nici nu fac un „capat de tara” din asta.Mi-as dori de multe ori sa am cu cine s-o povestesc , dar…asta este !Nu mai vreau de la viata decat sanatate si , daca o vrea Domnul ,poate la un alt Craciun , un puiut de om , un nepotel , de care sa ma bucur si pe care sa-l cresc asa cum nu am avut timp sa o fac la fiica mea ( a crescut-o bunica-sa,mai mult dacat bine !)-pe vremea lui Ceausescu nu aveam nici cand si nici cu ce sa o facem !Oricum ,cafeaua pentru mine este motiv de dependenta ,de relaxare , de tigare (uraaaattt !),de „barfa”uneori,de iesit in oras cateodata si de placere intotdeauna .Scuzati ca m-am intins la vorba , daca plictisesc renuntati la citirea coment-ului. Sarbatori fericite va doresc tuturor si sanatate !
Iubesc ardealul,pacat ca a trebuit sa ma intorc in sud,greu de ajuns la Cluj,indiferent de poveste,toti avem o poveste din copilarie sau adolescenta,dar,ramanem cu un simplu DAR,in sufletele noastre de copii,indiferent de varsta!
Nicoleta, Nicoleta, nu plictisești, din contră. Îți mulțumesc:). Nela, să mai vii.
„Fetita cu chibrituri”de H.C. Andersen … citita si rascitita baietelului meu de un an si 8 luni. Desi trista, e preferata lui, astfel ca nu am incotro … Citindu-i-o de cel putin 2 luni, am descoperit in fiul meu un suflet cu adevarat mare; ori de cate ori ii observa piciorusele goale ale fetitei (asa cum este ilustrata), sare ca ars sa-i aduca sosete si bocancei, ca s-o incalte. Petrecem apoi minute bune, incercand din rasputeri s-o „incaltam” pe fetita. Sfarsim, bineinteles, prin a o inveli cu diverse obiecte vestimentare ale lui, dam paginile cartii, apoi presam, sa fim siguri ca ii este ceva mai cald … Va fi cu siguranta un om bun, un suflet mare si, cred, un mare artist:) (asa il simt eu)
Nu a fost o poveste, insa am vrut sa-mpartasesc cu voi un moment din viata mea si a fiului meu, ce se intampla absolut in fiecare zi, in prezenta povestilor adevarte. E frumos …
Cristina, e un dar frumos, mulțumesc. Să-ți crească mare și sănătos.
Vaaaaai, ce povesti frumoase!
Tot la o seara de povesti muzicale de aceasta data, la care au fost stranse si fonduri pentru spitalele din comitatul Antrim, au fost lansate noile produse in Irlanda de Nord la Junction One de langa Belfast la inceput de Noiembrie.
Mi-a placut foarte tare feelingul de acolo si implicarea comunitatii alaturi de firma.
Iti las si cateva fotografii si adaug ca povestea omeniei si a sustinerii pe care ne-o putem acorda unul celuilalt sunt mai presus de orice zambet trecator, fals.
http://www.flickr.com/photos/iyli/sets/72157625451390622/
Mulțumesc, iyli:)
Povestea mea despre cafea e una veche si simpatica. Se intampla acum mai bine de 30 de ani pe cand tatal meu locuia in gazda la o familie ce nu avea copii, deci tata a fost ca si copilul lor. Tata obisnuia sa bea cafea si sa isi serveasca musafirii cu aceasta bautura „trezitoare”. Batranul gazda, caruia noi copiii dupa ce am aparut pe lume i-am spus mosu’, obisnuia sa isi pregateasca in fiecare zi o farfurie consistenta de cicoare(daca mai tine minte cineva cicoarea, era un inlocuitor de cacao) cu lapte si paine. Intr-o zi lui mosu’ i s-a terminat cicoarea si tot vazandu-l pe tata ca isi pregatea cafea, s-a gandit ca ar fi un bun inlocuitor pentru cicoare. Zis si facut , si-a pregatit mosu’ un „blid” mare de cafea cu lapte si paine si nu s-a oprit pana nu a mancat tot. Au trecuta cateva zile de la isprava , cand mosu’ il aude pe tata plangandu-se ca n-a dormit toata noaptea pentru ca bause tarziu cafea. Atat i-a trebuit ca l-a si intrebat pe tata:
-Mai pruncule, d-apoi de la cafeaua asta nu dormi?
Raspunsul a fost firesc: nu prea mai dormi daca bei cafea multa, tare si tarziu seara.
-Apoi dara de aia nu am mai dormit eu de doua nopti!
Sarmanul mosu’ abia atunci si-a dat seama de ce nu mai dormise vreo 2 nopti dupa ce s-a desfatat cu „blidul”de cafea cu lapte si paine. I-a spus si tatei de isprava, iar tata ne-a povestit peste ani, noua, povestea mosului.
(total off topic, sorry)
”tehnologie naturală?” – nu e o contradicție în termeni aci unless te referi la vechea moară de grâu pusă-n mișcare de forța apei sau alte asemena?
P:S. cârcotașă am fost, cârcotașă am rămas… :D
Și curentul electric e tot o forță a naturii, dacă e să despicăm firul…
Mi-ai amintit de bunici…
http://oanatermure.blogspot.com/2010/12/norocos-e-cine-mai-are-bunici.html
Oana, mulțumesc pentru poveste:).
E greu cand trebuie sa alegi doar o poveste. As putea povesti despre bunicul meu care peste doi ani implineste 100 de ani si care a fost impuscat de doua ori in al doilea razboi, care a crescut 8 copii in vremurile acelea si pe unii i-a dat sa faca si carte ca doar cartea te face om intre oameni (asa spunea). As putea sa povestesc despre tatal meu caruia nu i-a placut sa mearga cu vacile si a preferat sa invete sa se faca „domn” si a plecat si a ramas la sute de kilometrii de casa natala. As putea sa povestesc despre copilaria mea la casa bunicii acolo unde imi petreceam toate vacantele, undea am invatat sa colind toate dealurile, sa ma catar prin copaci in cautare de cuiburi de pasari prin scorburi, unde am incercat sa ma dau pe „liane” prin rachitile de langa garla si de unde m-am ales cu trante frumoase, acolo unde am invatat sa inaot si uitam sa vin acasa de la scaldat pana ce bunica venea sa ma scoata din apa. As putea sa vorbesc despre prietenii mei din liceu impreuna cu care am facut o gramada de prostii su cu care ma intalnesc si acum cu la fel de mare placere. As putea sa povestesc zecile de povesti pe care mama mea ni le spunea inainte de culcare, despre povestile, zecile de carti de povesti, pe care le citeam apoi ascuns sub plapuma sa nu vada mama ca stau seara tarziu…. Despre astea as povesti si de aceea mi-e greu sa aleg o poveste si s-o astern in scris. O poveste trebuie povestita (asta si pentru ca nu ma pricep la scris foarte bine).