Mai avem nevoie şi de iarbă

Au trecut câteva săptămâni bune de la seara aia în care am stat faţă în faţă cu prostia mea, pentru câteva secunde bune, undeva pe un drum alunecos de munte. Discutând cu ea (cu prostia mea) am ajuns la concluzia că alegerea de a tolera sau nu un om, bazându-mă doar pe idei preconcepute şi calculând avantajul unei opţiuni în defavoarea celeilalte, nu mai e suficientă pentru un om în drumul său către maturitate. A venit momentul să încerc să înţeleg oamenii şi motivele lor, indiferent cât de stupide şi enervante par la prima vedere. Sigur, dată fiind viteza cu care trecem unii pe lângă ceilalţi în ziua de azi, în momentele alea scurte în care ne ciocnim între noi, nu o să avem niciodată timp pentru o astfel de abordare matură şi întotdeauna o să alegem varianta scurtă şi mai la îndemână a unui deget mijlociu ori a unei înşiruiri de cuvinte oligofrene, înţelepciunea circulând prin noi şi între noi cu o viteză mai mică decât impulsul. Totuşi, în puţinele momente de calm pe care noi ca umanitate încă ni le mai permitem, ar fi ceva dacă am încerca din când în când să căutăm să ne înţelegem unii pe ceilalţi. Sunt deci, după cum se vede, într-o stare de bunăvoinţă necaracteristică. E o fereastră care sper să stea deschisă cât mai mult timp, căci să-mi privesc în ochi propria prostie, nu e ceva ce vreau să mai repet prea curând.

Părerea mea despre raw-vegani, exprimată aici, am să o menţin chiar şi acum, pentru că ce-am scris acolo n-a fost o înjurătură în treacăt la adresa lor ci o opinie atent şi îndelung analizată. Poate că e din cauza aerului curat intrat pe fereastra abia deschisă, dar spre deosebire de raw-vegani, pe vegetarieni îi consider chiar acceptabili. Sigur, dacă i-aş privi doar din perspectiva gastronomului, i-aş vedea în continuare ca pe nişte idioţi, dar dacă fac un pas înapoi şi îi privesc omeneşte, văd comportamentul lor alimentar ca pe o ramură a personalităţii, pe care fiecare are dreptul să şi-o exprime aşa cum crede de cuviinţă. Aşadar îi accept pe vegetarieni la fel cum îi accept şi pe homosexuali şi le înţeleg nevoia şi a unora şi a celorlalţi de a alege ce şi unde să bage atâta timp cât eu nu mă aflu între „ce” şi „unde”.

Zilele astea am mâncat mai mult bălării decât carne, dar asta nu pentru că e post şi vreau să-mi anulez o călătorie aproape sigură spre pivniţa veşnică, conform principiilor ortodoxe. Nu s-a întâmplat nici din motive economice, de morală ori sănătate, ci a fost pur şi simplu o coincidenţă, o situaţie din aia în care dacă nu mănânci ce vrei, mănânci ce ai…
… şi am avut câteva ciuperci de câmp adolescente (la maturitate, mult cunoscutele champignion şi rudele lor mai tuciurii capătă denumirea de portobello, care mie nu mi-ar fi de folos pentru aplicaţia de azi) pe care le-am scobit bine de tot, făcând cât mai mult loc pentru umplutura ce va să vie.

Într-o pungă sigilabilă am pus laolaltă un gât de merlot bătrân, un strop de ulei de măsline extrem de virgin, o liniuţă de sare, una de piper şi alta de cimbru. Am invitat şi ciupercile la petrecere, pe care după jumătate de ceas de stat împreună le-am copt 15-20 de minute în cuptorul preîncălzit la 200°C. Între timp am călit 2 căţei de usturoi şi 50 de grame orez (ceva grecesc asemănător cu arborio, dar nu chiar) cam 2-3 minute. Am turnat peste, 60 de grame muscat uscat (dry muscat) şi imediat ce s-a evaporat am continuat cu o litră (250 grame) de zeamă de legume rămasă de ieri, adăugată în vreo 5 tranşe.

În paralel, pe un alt foc într-o altă cratiţă am călit într-o cantitate apreciabilă de ulei o mână de urzici (congelate în perioada asta sau opărite şi stoarse mai la primăvară) peste care am turnat 100 grame din aceeaşi zeamă de legume, bine sărată, îngroşată cu o lingură de făină şi împuţită cu o lingură (da, o lingură!) de usturoi românesc bine pisat.

Orezul şi urzicile au terminat împreună… ce aveau ele de făcut, iar mie nu mi-a mai rămas decât să arunc un cub de unt peste ele şi să le îndes în ciupercile fierbinţi.

Text&Foto: Mircea Banu

http://desertologie.blogspot.ro/