Săptămâna italiană

PUB

Ar fi trebuit să încep ieri poveștile mele despre mâncarea italienească, dar mi s-a părut că-i prea frumos afară și că oamenii-s prea liberi încât să stea pe internet. Aveam dreptate, în fond, fiind unul dintre oameni, mi-am luat și eu liber și am petrecut câteva ore faine în compania prietenilor, sărbătorind o casă nouă, trei copii noi (în grup) și trei ani de când există Camino, un local care îmi este drag. O să vă povestesc în altă zi ce am gătit ieri, azi intru în subiectul propus de I Regali di Francesca, un loc mic și cochet din București pe care l-am descoperit recent.

Magazinul de delicatese italiene vinde mai cu seamă produse pe care le poți dărui când mergi în vizită ori când știi că-i ziua de neștere a cuiva care apreciază un vin bun, o brânză de calitate superioară, un ulei de măsline peste media din supermarket, o șuncă italienească făcută cu simț de răspundere sau o cutie de paste artizanale (aici e pagina de Facebook a magazinului). Fain e că magazinul nu vinde doar cadouri ci și articole luate separat sau la suta de grame, adică poți intra acolo să ceri ceva pentru micul dejun de mâine sau pentru o gustare cu prietenii ori în familie, între prânz și cină (dacă mă gândesc la ce am gătit zilele trecute cu brânzeturile italiene ajunse la mine în vid și prin curier rapid, realizez că te poți descurca lejer să încropești o masă în toată regula, nu doar o gustare).

Planul era să vă spun despre diferențele și asemănările dintre brânzeturile cele mai vândute ori cumpărate în România (parmezanul denumit Parmigiano Reggiano, pentru a putea fi deosebit mai ușor din punct de vedere comercial, Grana Padano, care-i un fel de verișoară a parmezanului din soiul denumit mai sus, Gorgonzola, mozzarella sau pecorino). După ce am luat la gustat celelalte brânzeturi din cutie (stați liniștiți, Parmigiano vechi de doi ani sau pecorino sardo, doi bulgări sănătoși de mozzarella din lapte de bivoliță și cea mai bună Gorgonzola mâncată de mine până azi, și-au împlinit și ele menirea), adică brânza maturată în frunze de nuc, pecorino toscano fresco, pecorino di Rocca, Grotte del Tuffo sau Cacionerone maturată minim doi ani, m-am mai liniștit și am început să văd adevărul.

Adevărul e că ar fi păcat să limităm cunoașterea la doar trei-patru feluri de brânză, când ele-s mult mai multe, nuărate cu sutele în toată Italia. Sigur, nu aduce nimeni sute de soiuri de brânză, dar 10-15-20 tot ajung și pe la noi.

Și pentru că simt în aer o remarcă (bine, da’ astea de ce-s mai scumpe?) pe care încă o aud des în România, revin, ca-n cazul cărnii sau al vinului, cu răspunsul: între produsele industriale, din supermarket, făcute pe bandă și nu întotdeauna din ingrediente alese, și produsele făcute într-o fermă ori o cooperativă de dimensiuni mici, din ingrediente controlate strict și alese după criterii bine stabilite, e o diferență uriașă, diferență dată de o preocupare pe care nu o întâlnești la linia de producție industrială, diferență dată de munca manuală (de multe ori) și de sufletul pus în acele produse. Dacă sufletul nu-l poți plăti cu nimic, munca trebuie să o plătești, dacă vrei să te bucuri de roadele ei. Așa văd eu lucrurile, nu-i musai să le vedeți ca mine, dar m-aș bucura să știu că munca e mai apreciată decât ne-munca. Apropo de muncă, mâine vin cu o rețetă de salată cu mozzarella din lapte de bivoliță, o nebunie-n farfurie. Să fiți sănătoși.