Waven a scris acest articol, din care eu am înțeles doar întrebarea de la sfârșit, întrebare pe care o regăsiți în titlu și la care încerc să dau un răspuns, gândindu-mă că așa poate-i ajut cumva pe cei care citesc bloguri culinare și chiar pe cei care au sau vor să-și facă un blog culinar. Să vedem mai întâi unde ne aflăm:
Românii au un handicap de cel puțin 50 de ani față de restul țărilor europene (inclusiv față de cele din Balcani) când vine vorba de mâncare. Pe alocuri, handicapul se extinde spre o jumătate de secol. În Țările Române, oamenii au mâncat exact așa cum au trăit, adică prost. Da, pe alocuri, mici comunități au reușit să dea nației o sumă de mâncăruri interesante, da, pe alocuri, la țară, oamenii mâncau bunătăți, însă doar de sărbători, mâncarea bună n-a fost un lucru de zi cu zi. Se mânca bine în romanele lui Sadoveanu, e drept, dar mâncarea din romane e un produs al imaginației autorului, nu relatarea unei realități. Cam pe când începuserăm să ne aliniem la țările civilizate, a venit un război devastator, urmat de 50 de ani de comunism sălbatic, ani care au împins țara într-o falie gastronomică din care încă n-a ieșit cu totul.
În ultimele luni am stat de vorbă cu sute de oameni de vârsta părinților mei, de vârsta mea și chiar mai tineri, care n-au habar să mănânce, nu știu ce mănâncă, de ce mănâncă, nu știu ce ar trebui să mănânce, nu știu că-s înconjurați de lucrui comestibile, n-au nțiuni elementare de gătit ori igienă alimentară, nu cunosc mirodeniile și rolul lor și sunt aproape în totalitate lipsiți de cultură gastronomică. Cam aici ne aflăm. De câțiva ani însă, au apărut și la noi blogurile culinare (nu știu dacă Cristi Roman a fost primul dar cu siguranță are rolul de a-i fi inspirat și pe alții, chiar și pe mine). Cele mai multe dintre ele, deși în limba română, erau scrise de oameni care trăiau în străinătate (Germania, Belgia, Italia, Franța), în țări în care e normal să găsești păstăi de vanilie la mini marketul din colț, țări în care măcelarul din cartier îți taie bucata de carne așa cum îți trebuie, nu cum îi tună lui. Românii au încput să vadă, să-și dorească. Încet, încet, au apărut bloggerii de limbă română care trăiesc în România. Au început să publice diverse, inclusiv mizerii (inclusiv eu), lucruri pe care știau/puteau/aveau cum să le facă, palide tentative de a imita exemplele „de afară”. Odată cu experiența (blogul meu e din 2007, altele-s puțin mai vechi), oamenii au prins curaj, au început să arate personalitate, au început să vrea să se diferențieze, au început să se documenteze mai bine, să investească în imagine, în site-uri, în aparate foto, în cursuri de fotografie și cursuri de gătit (da, știu oameni care au plătit pentru a învăța să gătească mai bine, fără a vrea să facă o profesie din asta).
Blogurile culinare s-au înmulțit, au început să atragă public, au început să definească tendințe. Dacă acum 6-7 ani era greu să găsești busuioc proaspăt în supermarket, azi e una dintre cele mai bine vândute mărfuri. Dacă până acum 2 ani nu găseai germeni nicăieri, azi există o mică industrie în jurul lor. Dacă până acum 4-5 ani meniurile restaurantelor erau de o uniformitate îngrozitoare, azi găsești localuri pe te miri ce nișă gastronomică. Dacă acum 10 ani mă documentam din 7-8 cărți care cântăreau 25 de kilograme împreună, azi, de bine-de rău, găsesc pe Google suficient de multă informație culnară în limba română. Pentru toate astea, sunt responsabile și blogurile culinare (nu puteți să-mi spuneți că nu-i așa, blogul meu a fost vizitat de peste 10 milioane de vizitatori unici din 2009 până acum și în .ro sau blogspot.ro sunt bloguri cu trafic mai mare decât al meu).
Da, e adevărat, cele mai multe dintre blogurile culinare de limbă română sunt în continuare tributare trecutului, nu pot să iasă din șnițelul cu cartofi pai ori ciulamaua de ciuperci cu mămăligă (nu că ar fi rele, da’ parcă acum, în 2013, când ai deja în față pe unii care au făcut deja toate greșelile care pot fi făcute pe nișa asta, poate ar fi bine să arzi etapa asta), cele mai multe dintre bloguri au poze atât de proaste încăt parcă mă văd pe mine acum 6 ani, când am luat prima dată în mână o „săpunieră”, cele mai multe dintre bloguri dau rețete trunchiate ori traduse prost. Furtul de rețete e și el bine pus la punct (vă vine să credeți ori ba, am găsit rețetele mele luata cu copy/paste cu poze cu tot, cu titlul modificat și cu semnătura unui alt „blogger”) iar agregatoarele de rețete nu fac neapărat un serviciu nișei (să fiu sincer, nu prea le suport, poate și pentru că, cu o singură excepție, nu mi s-a cerut niciodată acordul ca textele și pozele mele să fie folosite pe post de generator de trafic). Există bloguri culinare absolut oribile dar, din fericire, există și bloguri decente. Unele dau „rețete ca la mama”, unele dau rețete scrise într-un limbaj accesibil corporatiștilor, unele scriu doar despre restaurante, unele nu dau rețete defel ci povstesc despre experiențe culinare de la noi ori de aiurea, unele și-au asumat misiunea de a une doar poze extraordinare, unele prezintă rețete exotice și ingredeinte ieșite din comun, unele sunt specializate pe deserturi iar altele pe povești și povestiri din sfera culinară și nici măcar n-au nevoie de poze.
Că gătitul e o pasiune, da, de bună seamă. Că bloggingul e un hobby? Sigur, poate fi un hobby dar hobby-urile nu-s luate prea în serios și nu duc neapărat la progres. Dacă vrem progres, trebuie să facem eforturi. Dacă vrem cititori, trebuie să postăm ceva în fiecare zi (știu , e îngrozitor de greu, fac asta de 6 ani, totuși, să ai un blog pe care postezi o dată pe săptămână sau doar când simți că ai fost mega-meseriaș, e ca și cum ai avea un restaurant pe care-l deschizi doar când ai chef, în scurt timp gătești doar pentru tine și pentru ospătari, dacă-ți permiți să-i ții și pe aceia). Care-i rolul blogurilor culinare? Presupun că e fix rolul pe care și-l asumă fiecare blogger de e nișa asta. Cei care vor să țină cursuri de gătit online, țin cursuri. Cei care vor să scrie pentru un public deja inițiat, fac asta. Cei care cred că e musai să pună niște baze noi la omletă, fac asta. Sita cerne în fiecare zi și fiecare-și găsește taman publicul care i se potrivește. Ăsta-i farmecul internetului, e loc pentru toată lumea, inclusiv pentru cei pe care suntem tentați să-i desconsiderăm, deși, chiar și de la aceștia avem a învăța ceva, atâta timp cât vrem să învățăm. Și, dacă mă întrebați pe mine, rolul blogului meu e acela de a mă învăța pe mine în primul rând și mai apoi acela de a da mai departe ce am învățat, în maniera care mi-e mie la îndemână. Sita cerne inclusiv în cazul meu. Dacă vrei să știi cum e, sunt dispus să-ți împrumut cuțitul și șorțul meu, poze poți face și cu telefonul, ba poate nici n-ai nevoie de ele. Fă asta câteva zile consecutiv și vei înțelege chiar mai mult decât am reușit eu să explic în rândurile de mai sus. Să fii sănătos.
Bine zis Adi. O microradiografie a unei nişe gustoase de pe la noi :). Fără să greşesc prea mult poţi aplica acelaşi raţionament şi la blogurile de travel şi poate la alte nişe (vin, şi altele mai mult sau mai puţin înrudite). Cred că handicapul de 50 de ani se aplică şi la educaţia oenologică şi la cea legată de călătorii. Cu toţii avem nevoie să fim educaţi (şi aici intervin blogurile) şi să ne deschidem orizontul. Sunt convins că în primul rând trebuie să înveţi tu, să te dezvolţi, iar din ceea ce rezultă să ajuţi pe alţii să înveţe şi să de dezvolte (y).
Blogurile de vin din pacate se afla intr-un stadiu chiar mai incipient si primitiv decat cele culinare. Dintr-o suma de motive, amintind in treacat doar de „lemnificarea” generala a industriei de pana acum 4-5 ani, prejudecatile legate de vinul romanesc, micile meschinarii, etc.
Educatia trebuie sa inceapa cu autoeducatia, si blogurile creeaza in primul rand consumatori cu discernamant, si apoi ofera exemple si inspirate.
Frumoasa radiografie a blogosferei culinare!
Ca bine mai zici Adi!
O Doamne cate mai am de invatat.
Eu încă îmi caut rostul în blogosfera culinară. Şi încă sper că cei care intră la mine să şi gătească ceva de acolo. Pentru că blogul nu-l ţin neapărat pentru orgoliul meu mare. Îl ţin pentru că-mi place să-mi împart experienţele din bucătărie fie ele mai reuşite sau nu, cu alţii.
Am citit şi blogul de la care a pornit această postare. Pe undeva îi dau dreptate. Pe de altă parte nu poţi emite o concluzie până nu te pui şi-n locul celuilalt. De cele mai multe ori scriu de unde îmi iau ingredientele mai „neobişnuite” pentru că aşa mi se pare corect faţă de cititor. Nu de multe ori m-am aflat eu însămi în situaţia de a colinda n magazine pentru a găsi ceva de care am nevoie. Unii iau treaba asta ca atare, alţii consideră că fac reclamă furnizorilor. Încerc să-i ignor pe cei din urmă. Ca şi pe cei care mă sfătuiesc să pun mai mult zahăr în dulceaţă sau mai mult piper la friptură pentru că „aşa făcea bunica/mama/cumnata/sora lor” sau pentru că „aşa trebuie”. E o chestiune de gust(uri).
Oricum, ca de obicei, am avut parte de o lectură plăcută şi scrisă cu tâlc. De aceea revin la tine pe site. Pentru că învăţ şi-nvăţ şi aici găsesc ce-mi trebuie.
O zi frumoasă :)
Multumesc mult, Adi!
Am invatat ceva astazi.
Hmm, spui tu cateva adevaruri, insa cu unele lucruri nu sint de acord. De exemplu, cum ca am fi cu muuult in urma tarilor „civilizate” la tot ce tine de mancare. Ceea ce nu e chiar asa. Vacanta petrecuta in Romania anul asta mi-a confirmat ca la noi mai sint inca produse incomparabil mai bune si mai putin industrializate decat in Vest. De exemplu, rosiile romanesti (si cele bulgaresti, desigur) nu se compara cu nimic ce am mancat aici, in Vest. Cand vanzatorul de aici, de la piata producatorilor, iti vinde mandru niste rosii la 3 euro/kg, in sezon, si la 5-6 euro/kg in afara lui, tu il intrebi daca sint bune si el iti spune ca desigur, ca sint crescute in pamant (- Pai in ce altceva ar putea sa creasca? intrebi tu uimita – Ha, ha, pai in solutie hidrica, doamna, in sera, cum cresc toate, unde va treziti aici, in sudul Italiei, sa creasca de la sine?), cand la restaurantul cu pretentii si preturi pe masura ti se aduce o supa pasata din cutie (gen Campbell’s) si sos din supermarket la friptura de vita, cand tu, la acelasi restaurant, ceri friptura de vita à point, nu saignante, si el ti-o aduce intr-o baie de lichid, numai ce nu sare sa te muste din farfurie, nu cred ca poti sa zici ca se mananca bine in tara respectiva. Vacanta asta mi-am petrecut-o in Delta si pot sa spun cu mana pe inima ca nu am mancat demult asa bucate cu gust (si la restaurante, dar mai mult pe la particulari pe acasa). Ceea ce ma face sa cred ca nu e totul pierdut in Romania, inca se gateste mult acasa, inca o parte din mancarurile gatite sint bune, inca se folosesc mult ingredientele proaspete, inca supermarketurile nu sint invadate de „plats préparés”…poate carnea de vita, da, asta sa nu fie la inaltimea celei din Vest, dar noi in Ro nu am avut vreodata o cultura deosebita a carnii de vita, a steakului de vita…in rest, mi se pare ca totul are gust mai bun acasa.
Adi, ca de obicei, elegant, complet și complex. Mulțumesc pentru răspuns!
cu bucurie.
Adi, am citit articolul tau si pot spune cu mana pe inima ca unele lucruri sunt adevarate iar altele un pic exagerate.
Ce poti cere unui popor care traieste de pe azi pe maine? Ce poate gati unul care lucreaza 12 ore pe zi si e platit pentru maxim 8? Sa fim cinstiti pana la capat! Sunt multi care traiesc la tara insa mananca mai prost decat cei de la oras-au descoperit salamul cu E-uri si napolitanele vrac.Si acolo isi spun cuvantul televiziunile si lipsurile din educatie.
Daca in zona Ardealului au existat si exista comunitati in care s-a gatit mai deosebit, in Dobrogea la fel, Banat unde totul este la superlativ, in Oltenia, Muntenia si Moldova populatia a fost cu mult mai saraca si mai incercata si niciodata nu si-au permis prea multe.
Despre bloggeri culinari ai si nu ai dreptate. Exista bloguri foarte interesante, exista si bloguri de duzina, bloguri care nu transmit nimic. Dar nu vad legatura intre postarea zilnica de articole si calitatea lor. Poti scrie in fiecare zi articole despre viziunea ta asupra lumii culinare, a ingredientelor sau cat de rau sau bine face nu stiu care. La un moment dat ceea ce ai scris in 7 zile despre propriile pareri sau nu mai stiu care produs pe care l-ai incercat s-ar putea sa valoreze mai putin decat un singur articol ce contine o reteta interesanta, de pe un blog unde se publica o data pe saptamana.
Cam atat de la mine (si asa m-am intins cam mult).
Sa ai o zi frumoasa!
E adevarat ca in Oltenia, Muntenia si Moldova oamenii au fost mai saraci decat cei din restul tarii insa eu cred ca asta i-a ajutat sa dezvolte niste retete interesante. In Oltenia si Muntenia gasesti multe feluri de mancare bazate pe legume,carnea ocupa un rol mai putin important in zonele astea iar grasimea nu e chiar regina (asa cum cred ca se intampla in Banat de ex.) Eu apreciez mancarea care este gatita in toata tara, dar sunt de acord cu Adi ca suntem in urma multor tari, chiar in urma vecinilor nostri. Balcanicii folosesc mai multe plante aromatice, un mare pacat al tuturor romanilor este fierberea in exces a legumelor.
Frumos articol. Chiar aveam nevoie de el in momentul asta. Iti multumesc ca mi-ai adus aminte ca ar trebui sa postez mai des :)
Eu sunt dintre cei care scriu pe blog numai cand au ceva interesant de spus… evident, ceva ce mi se pare mie interesant/nou. N-as putea posta zilnic pentru ca nici nu gatesc zilnic (am alta profesie) dar sunt multumita. Am inceput blogul ca pe un caiet cu retete pentru fiica-mea, stiu ca am cateva retete bune care sunt facute si de altii si care ies OK, asta e de bine.
Pentru mine bloggerii culinari sunt o ispiratie, mai ales cei care fac asta ca o profesie. Am invatat enorm de la ei in ultimii ani de cand am inceput sa ma preocup cu gatitul.
Bun articol, merci.
Minunat articol! Eu fiind la inceput de blog, am ce invata. Multumesc!
O radiografie completă și onestă.
Rolul blogurilor culinare ? Pentru mine înseamnă a învăța să gătești mai bun, mai gustos, diferit de ce știam că se poate. Adică să înveți a-ți păsa de ceea ce bagi în gură.
Oricum trebuie să gătim aproape zilnic, atunci de ce să nu o faci cum trebuie ?
Mulțumesc de strădaniile tale.
Eu scriu blog culinar ca sa ma destind, mi mult pentru bucuria mea, nu neaparat pentru altii. Nu neg totusi, ca feedbackurile pozitive ma fac fericita.
Citesc postarile tale de multa vreme si, desi nu comentez atat de des pe cat mi-as dori, apreciez calitatea postarilor tale, calitatea informatiei, sinceritatea si naturaletea cu care scrii. Un articol foarte interesant! Mult succes! Mereu voi avea de invatat de la oameni ca tine. Numai bine!
Un articol interesant, poate putin subiectiv si exaltat pe ici, pe colo, dar in general rezonez cu parerile tale.
Mda, nu cred ca vorbesti de Anglia ca fiind in Vestul minunat cu preparate minunate…
Chiar asa? Care e rolul lor? Si nu inteleg ce are ciulamau in sec 21, de demodata, nu se mai maninca, nu e buna, nu face trafic, nu are poze sau ce are? Si conform teoriei tale…bloguri oribile si bloguri decente, al tau unde se incadreaza? Caci categoria cu bloguri incredibil de bune si mirobolante sau categoria blogurilor cu rol nu le gasesc prin postarea asta.
Fara suparare, dar cred ca ai epatat mult de tot cu postarea asta si poate e momentul sa revii pe pamint. O seara linistita
FELICITARI, … cred ca esti unul din putinii oameni care, cu toata oboseala, fac ceva ce la face placere (gateste, blog, revista, etc). Se vede ca esti si GAZETAR (intentionat am scris cu litere mari), in acest articol nu vad „rautacisme” si nici atacuri la adresa lui Waven. Eu zic ca esti un PROFESIONIST in ceea ce faci. Succes in continuare.
nu văd de ce aș ataca pe cineva, cu atât mai puțin pe waven, care a pus o întrebare legitimă, într-un limbaj de bun simț. că unii dintre „confrați” s-au simțit atacați? posibil, dar felul în care percepem lucrurile face parte din noi, din suma experiențelor noastre.
Multumim.
Nu vad de ce un gazetar care foloseşte răutăcisme (un cuvant rudimentar şi copilăros pentru critică) ar fi mai putin profesionist.
În orice caz, Adi Hădean, nu numai că a fost răutăcios în articolul ăsta, a fost de-a dreptul lipsit de profesionalism când a afirmat că noi avem un handicap faţă de celelalte ţări din Europa. Nu cred că eşti în măsură să afirmi aşa ceva. Nu cred că ştii nici măcar o fracţiune din ce înseamnă mâncare românească şi felul în care au mâncat şi din fericire o parte din români încă mai mănâncă. Sigur, comunismul a fost ca un ev mediu pentru bucătăria românească, dar chiar şi acesta a contribuit la particularitatea gastronomiei noastre unice.
Îndrăznesc să afirm că România ar putea fi a 3-a ce-a mai bună bucătărie din Europa, imediat după incontestabila Franţă şi ruda ei mai rustică Italia. Am zis mai sus că avem o gastronomie unică. Noi suntem, la nivel culinar, ce se vrea Europa la nivel politic: unitate în diversitate. Dar nu stau să-ţi dau ţie acum lecţii de cultură gastronomică. Dacă eşti cu adevărat pasionat de mâncare şi cât timp ai un blog cu .ro la coadă poate o să te autocultivi tu, ca mai apoi să revii şi să îţi corectezi afirmaţia profund greşită.
Blogul ăsta sigur nu-l ai pentru că eşti pasionat de mâncare, ci mai degrabă pentru că simţi nevoia să-ţi valideze alţii ideea pe care ţi-ai făcut-o despre tine… lucru pe care îl urmăresc majoritatea celor cu bloguri culinare. Ăsta e de fapt rostul blogurilor culinare de la noi. Deci eşti unul din ei, dar puţin mai şlefuit şi poate un bucătar decent… dar atât.
să-mi fie cu iertare, dar îmi susțin afirmația. sunt deja mai bine de zece ani de când cercetez felul în care se face mâncare la noi, diferențele și asemănările dintre bucătăria românească și celelalte bucătării din europa, atât din imadiata noastră vecinătate cât și din țările mai îndepărtate de noi. prin cercetare înțeleg studiu al cărților, studiu al rețetelor, studiu al istoriei gastronomiei și deplasări mai lungi ori mai scurte care au ca rol descoperirea unor mâncăruri la ele acasă. când am spus că avem un handicap aici, n-am fost nici răutăcios nici nedrept. avem multa handicapuri, ele se văd acum în felul în care funcționează societatea noastră. nici n-o să scăpăm de ele vreodată, dacă nu învățăm să le vedem și apoi să punem osul la treabă.
Adi, frumos povestit si bine punctat, o recenzie de bun simt.
Aparem ca ciupercile dupa ploaie cu bloguri culinare dar, asa cum zici, sita va cerne in timp pe cei care au ceva de spus/aratat. De multe ori plecam la drum fara sa stim clar ce vrem dar „pofta vine mancand”, mie pe zi ce trece mi se face mai multa lumina in „putzul gandirii”.
Romanul manca prost in vechime (chiar si acum) pt. ca plebea pleca la 4 dimineata pe camp si se mai intorcea la apusul soarelui. Cand sa mai gateasca cataif ca in „La Medeleni”?! Astia care aruncau o gaina intreaga intr-o oala si plecau la munca erau cei multi, nu orasenii sau boiernasii care-si trimiteau odraslele sa studieze la Viena.
De acord cu tine ca trebuie sa postam zilnic cate ceva dar in viata reala cei mai multi dintre noi traim din te miri ce si, evident ca „painea si cutitul” este asta, nu cel din bucatarie.
M-am abonat, cand voi avea timp voi citi cu interes ceea ce vei posta.
Toate cele bune!
Contrar unei păreri care a apărut probabil din vina mea, nici eu nu trăiesc de pe urma blogului:).
Aaaa … pai este evident ca n-ai cum sa traiesti de pe urma blogului, … ca nu cad reclamele pe tine :))), nu asta am vrut sa spun.
In plus, sa stii ca sunt informata. Am citit articolul lui Cristi Roman „66 de bloggeri culinari romani si meseriile lor reale” :)
PS-voi verifica daca acest FeedBurner isi face treaba sa ma anunte cand postezi ceva nou ca de la alte doua bloguri nu imi aduce newsletter-ul.
Acum am primit anunt ca ai raspuns de la wordpress pt. ca am bifat casutele de mai jos.
Frumos articol, traim intr-o lume in care totul merge pe repede inainte dar in care incet, incet ne-am dat seama ca mancarea e importanta. Cum mancam, ce mancam, cum combinam aromele, incep sa fie intrebari din ce in ce mai des puse. Ar trebui ca blogurile culinare sa aiba un rol educativ in primul rand, avem multe de invatat.