Viena, povești cu mâncare și bunici spaniole

În Viena am avut o ghidă austriacă faină ca o andaluză. Nu că austriecele n-ar fi faine ele de felul lor, Doamne feri’ să gândesc așa ceva, dar ghida noastră, Beatrice, e un pic pe lângă tipicul pe care-l aflăm în clișeele despre femeile din partea asta de Europa. Nu-i nici blondă, nici ochi albaștri n-are. Și are un motiv serios pentru asta: una dintre bunicile ei (s-o ierte și s-o hodinească bunul Dumnezeu, că s-a dus la cele veșnice) a fost madrilenă. Madridul nu-i în Andaluzia, știu, dar gena iberică e puternică și zglobie și își face treaba în moduri nebănuite. Bunicul ghidei noastre se afla cu treabă taman unde făcea injecții studenta la medicină care avea să-i devină soție mai târziu. Aproape că s-a vaccinat de două ori, doar ca să mai intre o dată-n cabinet, să mai intre-n vorbă cu domnișoara ușor semeață, cum trebuie să fie toate domnișoarele din Madrid. A scăpat de a doua doză de vaccin dar îndrăzneala a dat roade iar unul dintre aceste roade ne-a plimbat pe noi prin Viena, încercând să ne și arate lucrui, să ne și spună poveștile lor și să nici nu ne lase nemâncați.

Între două monumente istorice și o poveste despre Măria Sa Franz Joseph, am poposit lângă un șir de tarabe care întruchipau un târg bio, preț de un cârnat austriac și o cană de sturm, care sturm e un must un pic fermentat, din care, de bei destul de mult, se nasc furtuni în cap. Cârnații, fripți, cu sos de hrean și muștar, au fost o gustare binevenită. Între ei am întâlnit o anomalie, doi cârnați pudrați cu curry. Asta-i probabil vina mulțimii de localuri cu specific asiatic din Viena. Nu-i bai, i-am mâncat și pe aceia, că dacă eu nu pot îmbrățișa gusturile noi, cine s-o facă? A, să nu uit, cârnatul cu brânză -ntr-însul e preferatul meu. Ar merge bine și cu sfeclă roșie cu chimen. Știu sigur!

Am trecut în viteză prin câteva restaurante în care mi-am promis că voi reveni. Șic, aerisite și cu aer metropolitan. Faine tare. Nici nu vă spun despre ele acum, sper ca în Noiembrie să ajung iar la Viena, să trec pe la târgul de Crăciun și să mănânc în restaurantele pe care le-am trecut în agendă. Ei, dar să nu deviez în viitor. Am ajuns spre seară la Naschmarkt, o minunăție de piață din care-și fac cumpărăturile bucătarii de top din Viena, dublată de o mulțime de terase și restaurnate mici și aglomerate, în care se adună vienezii ca să vadă cine a mai venit să vadă cine a mai venit (știu, e complicat, simplificați voi). Am mâncat acolo o supă de linte grozavă și un gulaș pe model austriac, din carne de vită foarte fragedă și cu o tonă de boia dulce. Știu că dacă aș pune atât de multă boia într-un gulaș, aș fi alungat din târg cu pietre dar eu m-am bucurat de întâlnirea cu cel din Naschmarkt, cu toate că și eu și gulașul am avut și zile mai bune. Găluștele din pâine care au însoțit gulașul au fost de senzație și mi-ar plăcea să le fac cu ocazia următorului gulaș construit de mine.

Duminică, înainte de a părăsi Viena (de fapt în trecere, pentru că am dormit în afara orașului), am revenit la Naschmarkt. Era închis de-a binelea înainte de amiază dar știam de la Beatrice că vis-a-vis se află Cafe Dreschler, un loc deschis 23 de ore din 24 (închid o oră pentru curățenie) în care poți prânzi la miezul nopții și poți dejuna înainte de răsăritul Soarelui. Am apelat la colecția mea de clișee și am scos de acolo un schnitzel, auriu și uscat bine, pentru ca doamnele care s-ar așeza pe dânsul din greșeală, să nu-și păteze rochiile de bal (ăsta e un alt clișeu, despre șnițele de data asta). Perfect e cuvântul care definește…perfect schnitzel-ul de la Dreschler. Al meu a venit însoțit de o salată din cartofi fierți și valeriană, cu mult oțet balsamic. Și nici cafeaua n-a fost rea deloc.

Despre regimentele de Sachertorte, cohortele de ștrudele cu măr și falangele de confituri de toate felurile Pământului ce arătau ca armata lui Xerxes, vă voi povesti cu altă ocazie, că mi-e că mă prea lungesc. Să fiți sănătoși.