Am ales câștigătorul. E mai jos.
Cam acum o saptamana, intr-o seara, ma gandeam ce sa fac de mancare pentru a doua zi. Si uitandu-ma prin camara, mi-a venit ideea sa fac o supa de cartofi cu carnat, asa cum mancam la bunici in copilarie. Ideea e ca nu stiam cum se face, asa ca am pus mana pe telefon si am sunat un prieten, adica pe bunica-mea. Si iata ce am aflat: ca am nevoie doar de ceapa, cartofi, carnat (e optional), putin bulion, boia, putina faina, smantana, sare si piper dupa gust. Si patrunjel la sfarsit. Am calit ceapa, am prajit putin carnatul, iar apoi am pus cartofii. I-am lasat sa se pârgăleasca bine bine (exact asa mi-a spus bunica), adica sa se caleasca si ei. Dupa aceea am adaugat putin faina si putina boia (cam o lingurita din fiecare), bulion (jumate de cana) si am adaugat apa. Trebuie sa treaca peste cartofi, doar e supa, nu ? Cand a inceput sa fiarba am pus sare si pier. Dupa ce a fiert am adaugat smantana, am mai lasat sa dea un clocot, am oprit focul si am adaugat patrungel verde. Gustul a fost exact, dar exact ca si cel al supei din copilarie. Partea draguta e ca, am mancat doua zile din ea, dar a mai ramas si pe weekend, cand am plecat la parinti. A fost prima data cand nu m-a lasat sufletul sa arunc mancarea, asa ca am pus supa la pachet, in ideea ca daca nu o mai mananca nimeni, se vor bucura cateii nostri de ea. Insa, cand am pus-o pe masa, taica-meu si-a pus 2 farfurii, iar maica-mea, pentru prima data in viata ei, m-a intrebat : „cum ai facut-o ?”, cand a vazut ca ii place lui. M-am simtit foarte bine, si foarte mandra de mine.
Felicitari Adinei,sa o foloseasca cu…succes! Iar tie Adi, multumiri pentru tot ce faci pentru noi. Sanatate!
Love the story. Poate ca nu as face supa de cartofi si carnat (nu imi place mincarea romaneasca), dar asta nici nu mai conteaza. Ceea ce vreau sa spun este ca noi nu gatim doar pentru ca ne e foame. Gatim pentru a face bucurii, pentru a ne bucura de mincare impreuna cu oamenii pe care ii iubim. Nu se spune „fie piinea cit de rea, tot mai bine-i in tara mea”? Nimic nu putem sa facem fara dragoste si fara sa iubim. Am adorat povestea Adinei, f emotionanta si imi pare f bine ca a fost aleasa sa cistige. @ Adrian – e mult mai bine sa alegi cu sufletul si mintea decit cu calculatorul :)))
@ Adina: sa iti faci foodblog :) Love, xx
Dragă, Adi nu am citit bine intro-ul şi nerăbdător am trecut direct la reţetă, fără să înţeleg în primă instanţă că e vorba de povestirea unui terţ şi chiar aveam de gând să te beştelesc, scriidu-ţi că ce dragă Adi ne abureşti că nu ştii tu să faci o supă de cartofi şi trebuie să iei reţete telefonate. Apoi m-am prins şi m-am amuzat de propria-mi prostie. Apoi mi-am dat seama că şi şi eu am goluri imense în căpăţâna mea înfumurată şi sunt un noian de reţete clasice pe care nu le ştiu. Uite de exemplu, mâine trebuie să fac o filmare cu papanaşi şi nu mai ştiu cum se fac fiindcă nu am mai gătit de 25 de ani aşa ceva. Asta pentru că nu mi-au plăcut niciodată. Sunt barbar? Sunt.
Cu respect, Uica Mihai.
Şi mie îmi place povestea, şi ai dreptate cu ce ai spus, deşi mie nu mi-a trecut prin cap iniţial, dar cred că oamenii au vrut să simtă că ţi-a plăcut ţie povestea. Adina a câştigat pe drept, cred că cea mai importantă validare a reţetelor vine întotdeauna de la mama. Eu încă n-am obţinut o validare din asta deşi m-am străduit întotdeauna şi încă o mai aştept :-)
He-heeee, si-acu’ sa facem ca pe Daily Cotcodac: manarealaaa, intotdeauna castiga Arsuliciiii! :))
Imi pare bine, Adi, ca ai ales povestea si nu numele dintr-un tabel. Premiul are mai multa semnificatie asa. Asa, Adina o va deschide sa gateasca ceva si isi va zice, „uite, cartea asta pe care am castigat-o la un concurs pe blogul lui Adi Hadean cand le-am spus povestea supei cu carnati de la bunica…” mai degraba decat, „ihm, a, parca asta am castigat-o la un concurs pe net” si eventual „ui’ce praf a prins pe ea”…:)
Bravo, Adina, povestea mi-a placut si mie foarte mult. Nimic mai frumos decat mancarea pe care o faci sa fie apreciata, si mai ales de mama si de tata! Sa folosesti cartea cu placere si cu succes la fel de rasunator ca cel al supei cu carnati!
Mă bucur că vă place și vouă povestea aleasă:).
Felicitari, Adina!
Si mie mi-a mers la suflet …reteta :). E minunat sa transformi gatitul intr-un moment de care sa te bucuri , sa-ti amintesti, sa elogiezi. Bravo!
Am sa pastrez reteta in „Caietelul Delicios” si am sa o numesc „Povestea Adinei”. :D
Felicitari Adina!
Uau!!! Ce inceput de saptamana grozav!! Multumesc tare mult pentru premiu si ma bucur ca povestea mea a placut. Adi, you are the best!!:))
Ma bucur! Asta pentru ca sunt dintre cei care aleg uneori subiectivitatea unei persoane respectate si nu impartialitatea sansei data de un calculator!:)
Si uite cu ce citat m-am intalnit de dimineata: „Este suveran acela care alege în ce capcană să intre.” (Sloterdijk)
Oare a fi indragit de cititori este o capcana?
nu m-am gândit așa niciodată.
M-a induiosat povestea Adinei. Mi-a placut modul transant in care te-ai hotarat ca omul trebuie sa aleaga, nu tehnica. Felicitari Adinei si omului care a inlocuit calculatorul.