Oaia la proțap și vechile căi

Mi-am pus un pahar de Fetească Neagră, ascult Chambao (o trupă din Andaluzia ce mi-e dragă, din Malaga mai exact), mă bucur de aerul curat de la țară (Băița de sub Codru, Maramureș) și mi-a venit poftă de scris. Am învățat că poftele reprimate duc la acumularea unor frustrări ce pot fi păguboase în timp așa că încerc să-mi fac pe plac măcar atunci când mi-e la îndemână, ca-n cazul de față. Ieri am fost cu fratele meu, familia lui și o parte din familia mea, la Izvoare, un loc prin care am trecut de mai multe ori în copilărie. Am fost acolo pentru că fratele meu vrea să-l expună pe Paul unor experiențe de care alți copii de vârsta lui nu au parte (nici măcar dintre cei care trăiesc în România, d’apoi dintre cei care trăiesc în Spania). Am fript slană și am picurat-o pe felii de pită cu ceapă, așa cum făceam când eram copii fără griji și bântuiam pădurile de sub Igniș, am alergat (cât am putut) pe deal în sus și în jos, am căutat lemne de foc și ne-am umplut de fum, am stins focul responsabil și, la fel de responsabil, am adunat gunoaiele lăsate în urmă de niște măgari cu față de om, mustre-i Dumnezo de nesimțiți (scuzați, vă rog, da mă umplu de nervi uneori semenii noștri).

Paul a văzut acum, la patru ani, cum arătau vechile căi pe care am crescut noi. Nu știu cât își va aminti din ziua de ieri dar sper că o să putem recapitula împreună peste un an, peste doi, peste trei. Azi, în timp ce mergeam cu el și cu fratele meu spre casa verilor noștri, a spus „tati, mi-a plăcut la munte”. E un semn bun.

Am reușit să-i fac pofta fratelui meu, aceea cu oaia la proțap. Aș fi preferat să fie berbecuț dar la noi e mai greu cu carnea, greu e și cu serviciile (în Londra, măcelarul m-a întrebat ce mâncare vreau să fac, să știe cum să-mi pregătească bucata de carne, aici l-am rugat eu pe măcelar să-mi scoată osul din pulpa de oaie și mi-a spus că nu are timp de așa ceva – în mod normal aș fi plecat fără să cumpăr, din păcate în tot Clujul am găsit oaie într-un singur loc și îmi doream tare mult să fac proțapul). Am condimentat carnea cu sare, piper zdrobit, chimen zdrobit în mojar, coajă de portocală, cuișoare și ardei iute, la fel de zdrobite. Am legat-o cu usturoi zdrobit și busuioc verde, proaspăt, cumpărat din piață. Am ținut-o patru-cinci ceasuri la răcoare apoi am pus-o pe proțap. Am făcut un foc la 40-50 de centimetri într-o parte a proțapului și un perete din pietre lângă foc, să reflece căldura spre carne. Am rotit mereu proțapul (cu întreruperi pentru vin roșu și retsina aduse de la greci) cam două ceasuri și jumătate, trei. A fost o friptură bună, însoțită de salată de roșii din grădină cu ceapă, ardei copt și ceapă la fel de coaptă, pe același proțap cu carnea. A fost o seară bună sub brazi și ulmi, care, ciudat ori nu, cresc împreună în unele locuri. La desert am ciugulit câteva merișoare, direct din tufele care cresc în jurul poienii în care am gătit cina.

Mi-a secat paharul cât am scris rândurile astea. Îl umplu la loc și vă doresc să fiți sănătoși și să vă amintiți vechile căi. Măcar pe cele bune.