Nyonya cuisine în Melaka, Malezia

Ieri am poposit în Melaka (Malacca), pe malul Oceanului Indian. Am stat o noapte la Holiday Inn iar dimineață am putut vedea cu bucurie cum arată apa din golful Bengal. Am plecat din hotel cât de devreme am putut (ne propusesem să ajungem cât mai repede la Kuala Lumpur, pentru un scurt popas înainte de un drum lung de 600 de kilometri spre Pulau Langkawi) și am înfruntat căldura și umezeala în căutarea unei supe laksa, nyonya style. Nyonya e cuvântul malaezian pentru femeie deci nyonya cuisine e bucătăria femeilor, cum ar veni, ca la mama acasă.

Am ajuns în China Town pe la prânz sperând că vom găsi zeci de dugene cu mâncare. N-am găsit, de altfel nici food-court-urile din Melaka nu sunt prea grozave. Sunt mai curate decât cele pe care le-am vizitat în Singapore (am evitat peste tot food-court-urile din mall-uri) dar mult mai sărace în sortimente, poate și pentru că e Ramadan iar malaezienii, în mare parte musulmani, nu prea mănâncă peste zi. Bătuți de soare, lac de apă peste tot de la transpirație și flămânzi, cercetam ulițele înguste cu ochi încețoșați, amușinam după o dâră de miros de curry, până când am zărit câteva mese la parterul unei clădiri și o tablă pe care scria:

Am decis repede să nu mai căutăm și să ne încercăm norocul. Chiar am avut noroc, cu carul. Stăpâna casei, tușa Molly, o chinezoaică bătrână (dar nu atât de bătrână ca bunica ei, pe care am cunoscut-o ceva mai târziu) ne-a adus meniul, ne-a povestit despre mâncăruri și ingrediente, ba chiar a stat cu noi să o filmăm pentru seria de filmulețe pe care o veți vedea din păcate abia după ce vom reveni în țară (nu am reușit să trimitem filmele la editat, internetul se mișcă prea încet în partea asta de lume și nu am avut nicicând 10 ore la dispoziție pentru a uploada o serie de bruturi). A fost o încântare să o cunoaștem și o bucurie să-i mâncăm mâncarea, foarte bună, între noi fie vorba.

Răzvan și cu mine am luat laksa soup, sfântul Graal al bucătăriei malaeziene, lucrul care ne-a adus practic până aici. Am avut norocul să mâncăm o laksa nyonya style, diferită de cea mâncată în Singapore și, după gustul meu, mai bună. Aunt Molly mi-a spus în fugă printre clienți că e o supă cu many ingredients și mi-a promis că îndată ce se eliberează puțin, vine să-mi povestească. A venit până să terminăm de mâncat supa și ne-a spus așa: laksa poate conține ce-ți place ție să mănânci, în general (cam cum e în cazul fiecărui fel de mâncare gătit� acasă de mame, mătuși și bunici) iar cea de le ea e făcută cu creveți, mult chilli (să te ferea’ Dumnezo’ să afli ce-i aceea mult chilli), perișoare din pește, care se fac simplu, curățând peștele alb, tocându-l, bătându-l bine și apoi fierbând carnea strânsă în biluțe mai mici ori mai mari. Mai are laksa de la tușa Molly și galangal (un soi de ghimbir), castravete crud pus la urmă, puțin tofu, curcuma (adică pudră de turmeric, o rădăcină portocalie din care am gustat și cu care mi-am colorat limba și dinții, aromată și ușor picantă), lapte de cocos și tăieței la alegere. Poate să mai aibă și germeni de soia ori un soi de omletă spongioasă făcută cu lapte de soia.

Cu ocazia acestei laksa am aflat că există un grad al picantului care se numește îmi urăsc viața și nu înțeleg de ce m-am născut. Totuși, am supraviețuit și iată, pot să vă vorbesc despre cât a fost de bună supa mâncată la tușa Molly. Cât despre Răzvan, în ciuda aparenței de om cuminte pe care o afișează, a cerut ca laksa lui să fie extra hot.

Raluca și-a luat Pong teh chicken, un pui copt/înăbușit cu sos aromat, nu foarte picant și cu orez alb. Am gustat și eu din el și am recunoscut ghimbirul, foarte puțin și foarte blând. Mai avea sosul și niște ceapă și cel puțin un cățel de usturoi, cam așa cum are sosul pe care-l facem noi la ficăței cu ceapă.În același sos se mai aflau două bucăți de cartof fiert (nu prea se mănncă pe aici cartoful, m-am și mirat că l-am întâlnit, dar nu foarte tare, întrucât Melaka a fost o bună bucată de vreme colonie portugheză și influențele europene se mai simt și azi) și niște urme de ciuperci, bune și ele.

Am luat și desert. Cendol. Un bol de gheață pisată, cam ca granita italienilor. Peste gheață,o cantitate generoasă de sirop din zahăr brun nerafinat, foarte gustos. Sub gheață, lapte de cocos și cendol, un soi de viermișori gelifiați din făină de orez� fiartă, colorată și aromată cu zeama stoarsă din niște frunze numite pandan.

Desertul ăsta nu-i tocmai visul fructelor dar e un dulce nu prea dulce (deci scade riscul de diabet) și e destul de răcoritor pentru zilele fierbinți din Malaezia.

La plecare am luat din magazinul de lângă restaurantul mătușii Molly, un pachet cu prăjituri tradiționale făcute în casă. Sunt niște tarte mici din aluat fraged, cum folosește mama la cornulețele cu gem de prune doar că acesta sunt acoperite cu gem de ananas. Delicioase, vă spun.

Experianța de la tușa Molly a avut și o parte de socializare. Am cunoscut și poftit la noi la masă o tânără canadiancă pe nume Stephanie. Ea străbate Asia de Sud-Est cam cu același scop ca al nostru, cu diferența că ea s-a aventurat la couch surfing (adică doarme prin casele oamenilor pe care i-a cunoscut pe net) dar nu se aventurează să cunoască lucruri pe pielea ei ci urmează pas cu pas lucrurile scrise în ghidul Lonely Planet (chiar a fost un accident faptul că ne-am întâlnit, se oprise la tușa Molly pentru că se rătăcise și o apucase foamea, dar tot pe ghid se baza pentru următoarea oprire).

Cam asta a fost experiența Melaka. Străzi arse de soare, muzee driblate cu succes (chiar nu aveam poftă să mă bat de turiștii japonezi și francezi veniți în grupuri largi să afle despre trecutul glorios al marinei portugehze), o laksa excepțională și o aunt Molly de senzație care acum e famous on the internet overseas (exprimarea ei). Am luat iar rucsacul în spate, am ajuns la autogară cu un taxi ieftin și am prins în ultimul moment autobusul de ora 17 spre Kuala Lumpur. Povești de aici, ceva mai târziu ori poate abia mâine. Să fiți sănătoși.