Despre „food nazism”

Un (o) food nazi e o persoană care crede că DOAR felul în care se alimentează el (ea) e cel corect iar cei ce nu aderă la perceptele sale legate de mâncare, sunt în general niște proști. Un food nazi care se respectă le va spune celorlați, mai voalat ori mai pe față, că sunt niște proști/needucați/barbari/ignoranți din punct de vedere culinar. În plus, încearcă să-i atragă pe ceilalți „de partea lor”  într-un stil dictatorial, cel mai adesea lipsit de argumente.

Cu asta pot să mă împac relativ ușor, până la urmă, oamenii de felul ăsta sunt ușor de identificat (în sensul că-și dau repede arama pe față) și ușor de ocolit (e mai bine să-i ocolești, dacă încerci un schimb de argumente vei sfârși prin a ceda nervos ori vei pleca, deci mai bine pleci înainte de a-ți pierde vremea).

Mi-e mai greu să mă  împac cu hoardele de discipoli ai unor percepte radicale, exprimate într-o manieră radicală, pe bloguri, pe blogul meu în comentarii, pe rețelele de socializare. Oameni care înghit pe nemestecate gogoșile plimbate cu roaba prin Social Media ori din casă în casă pe modelul „telefonul fără fir”, oameni care se aliniază în armata câte unui „food nazi” propovăduind orbește tot ce proclamă el lider maximo, oameni care preferă adevărul altcuiva în defavoarea unei minime cercetări. Așa apar și se transmit idei de genul „e o crimă să pui ketch-up pe pizza, italienii nu pun”. Sigur, ketch-up ul din Alimentara e în general o mizerie plină de zahăr, amidon și conservanți și e o crimă să-l pui pe orice, între noi fie vorba. Totuși, dacă-ți face plăcere să pui un sos cumsecade, ușurel și subțirel (eventual făcut în casă) peste o felie de pizza, zic să-l pui și să te bucuri de asta. Italienii nu pun ketch-up pe pizza datorită specificului lor național, ketch-up-ul e o invenție asiatică rafinată de anglo saxoni, invenție adoptată puțin spre deloc de popoarele latine cu istorie gastronomică bogată. Și chiar dacă ar fi altele motivele, nu ne privesc pe noi, cei cărora ne place să mâncăm mai mult sos (mă întreb acum de ce e mai rău să pui sos de roșii pe pizza în loc să o scalzi în ulei de măsline).

De ce să nu pun parmezan pe pastele aglio olio dacă-mi place gustul cu care contribuie parmezanul la combinație? De ce să cred că bucătăria din Orientul Mijlociu e mai ușoară decât cea românească, dacă știu că tocătura de carne e grea oricine ar face-o, când știu că falafelul care se frige în ulei e o bombă calorică, vegetariană, e drept, când știu că oaia și mielul sunt cel puțin la fel de greu de digerat ca porcul? De ce să-mi însoțesc deserturile doar cu vinuri rose și peștele doar cu vin alb? De ce ar trebui să mă arăt extaziat în fața peștelui crud când mie mi se pare respingător? De ce să pun miere pe șuncă și să mănânc foie gras cu trufe la micul dejun? De ce să beau doi litri de apă în fiecare zi? De ce să mănânc un măr pe zi, dacă merele mă balonează? Să fiu bine înțeles, eu nu pledez aici pentru anarhie culinară ori alimentară, nu cert pe nimeni și nici nu arăt cu degetul. Pledez doar pentru deschiderea ochilor și pentru destuparea minților. Și pentru mestecarea informațiilor primite, e mai sănătos să mesteci bine înainte să înghiți. Pledez pentru utilizarea întrebării „de ce?”, de obicei în urma ei vin argumentele, motivele. Dacă în urma ei vin doar ridicări din umeri, vei ști că nu mai trebuie să-ți bați capul cu persoana din fața ta ori cu alegerea respectivă. Să fii sănătos.