Dragii mei, am păţit un accident cu cafea. Sper să îmi recapăt repede laptopul, că nu mă văd bine. Taste mici, puse în altă parte, scris cu dificultate, corectat o tonă de greşeli…în fine, gata cu văitatul, să vă pun o poveste: am primit o carte de la Okian, o carte grozavă, despre mirodenii, plante aromatice şi miroze din cele bune. Găsiţi în ea informaţii folositoare despre originea condimentelor, gustul lor şi mâncărurile la care pot fi folosite. Eu voi da cartea unuia dintre voi, cu două condiţii: să-mi spuneţi o poveste reală ori imaginară care să fie despre experienţa voastră imaginară ori reală cu condimentele şi să-mi placă povestea mai mult decât celelalte.
Experienţele anterioare m-au învăţat că e mai bine să dau cărţile după bunul meu plac, aşa că ar fi bine să vă scrieţi poveştile în acord cu acesta. Succes şi să fiţi sănătoşi.
PS: aştept poveşti până Duminică, 6 Martie la ora 21.00.
PPS: dacă aveţi domiciliul în altă ţară decât România, ar fi bine să aveţi la îndemână o adresă din România la care să fie trimisă cartea, în cazul în care veţi câştiga.
Povestea care m- convins e mai jos (dacă avem mai multe cărţi m-ar fi convins mai multe poveşti, mi-au plăcut foarte mult unele, din păcate pot să aleg doar una):
Bunicii nostri…
Surse inepuizabile de povestiri cu tâlc, de amintiri din timpul războiului, de lectii de viaţă…
Când vine vorba de arta culinară e bine de ştiut că bunicii ştiu şi pot să-şi desfăşoare activitatea numai în spatiul carpato-danubiano-pontic.
Dacă încerci să depăşeşti cu ei aceste graniţe, s-ar putea ca la întâlnirile de familie să te exileze într-un colt al mesei de unde să ai o bună imagine de ansamblu a bunatăţilor pregătite de ei şi ATÂT.
Deci, sub dictonul bunicii “Am pitrinjel, sunt gospodină!“ purced spre naraţiunea mea.
În bucătăria bunicii găsim: pitrinjelul de pe stratul din grădină sau din borcanul plin cu sare pus la păstrat pe iarnă, mărarul cel de toate zilele, ceva cimbru şi cam atât.
“Mie nu-mi trebi sâ-mi încâlcesc limba cu pre multi. La mini dulşili îi dulşi, saratu’ îi sarat şî atâta.“ spune ea când încerc să o conving că se poate şi mai mult…
Într-o zi, perseverentă cum sunt, îi duc o pizza, destul de simplă, dar cu niţcaiva arome de oregano şi alte condimente….
O ia, o analizează cu ochii destul de mari şi colţurile gurii îndoite a dezgust, îşi aduce nasul mai aproape….adulmecă…se depărtează…mă priveşte…reia procesul de analiză….stă….gândeşte şi emite concluzia mult aşteptată:
“Fatî hăi, fugi di aici cu clătitoiu’ ista că e plin de CONTINENTE!!”
Acesta a fost momentul când am decis că nu e bine să te pui rău cu rudele că s-ar putea ca la un moment dat totul să se întoarcă impotriva farfuriei tale.
Aşadar: Ai pitrinjel, eşti gospodină….n-ai pitrinjel…fugi şi-ţi cumpără o legătură!!!
Adelina, felicitări. Am nevoie de adresa ta de mail, adresa de corespondenţă şi datele din buletin.Te rog să mi le trimiţi la adihadean at gmail punct com.
Concurs? Condimente? mmmmm…. Trebuie sa ma gandesc la ceva special pentru ca VREAU cartea aia :) Buna dimineata!
Tanar si’n putere, imi iau inima’n dinti sa ma duc la parintii buburuzei, cu gandu’ de a o cere in casatorie.
Ca niste oameni gospodari ce sunt, au pregatit masa, ca doar nu era sa ma primeasca cu mana goala.
Ne punem la masa, mancam aperitivu’, eu dau la o parte tot ce avea in continut usturoi (ca doar sunt alergic), mancam supa de taitei de pe gaina de casa, si ajungem la friptura.
Intreb politicos daca e cu usturoi, si mi se raspunde ca nu, ca doar se stie ca nu mananc cu usturoi … iau prima imbucatura … si o scuip… buburuza ma cearta ca e scarbos ce fac … cum e posibil asa ceva la masa … eu, rosu’, mai intreb odata: e cu usturoi? … soacra: am pus doar putin … la mine’n farfurie era scuipat un catel de usturoi.
Pot sa spun ca de atunci, nu se mai face mancare cu usturoi … cel putin cand merg eu in vizita :D … si da, am fost acceptat ca si ginere :-)
Mie îmi plac foarte mult condimentele. Am un raft plin. Dar cel mai mult mă mândresc cu cele proaspete cultivate de mine în ghivece de la fereastra bucătăriei. Ghivece am cam așa: busuioc, rozmarin, mentă, usturoi de frunze și cimbrișor. Cu menta fac o limonadă cu lime, mentă și zahăr brun demențială. Nu mă dau în lături nici de la celelalte condimente. Preferatul meu e Herbes du provence, și recunosc că nu-mi prea place curry, așa că-l folosesc destul de rar.
Mie nu cred ca imi plac condimentele – mai mult – nici nu le cunosc.
Stiu asa ca se foloseste si altceva decat sare la mancare. Totusi cand intru in magazinele astea (in Bruxelles) si vad rafturi intregi (adica d-alea de 5 metri lungime si 1.5 inaltime) pline cu borcanele de condimente – ma intreb cat e de mare lumea asta pe care nu o cunosc?
Hai bafta la gatit sau scris.
Si mie imi plac condimentele foarte mult si deoarece calatoresc des in Grecia si am observat un lucru care mi-a placut foarte mult la oamenii de pe aceste meleaguri (majoritatea au ghivece cu condimente de oregano, rozmarin, busuioc, etc, proaspete), m-am gandit sa aduc si eu in Romania aceste plante si sa ajut la formarea acestui obicei.
Mancarea fara condimente, e ca o femeie fara forme :D
Domnule Adi Hadean, ce n-ar da omul sau femeia sa primeasca o carte in dar? Ar da si povestile hazlii sau mai putin hazlii din casa lui legate de plantele aromatice la care aspira tot romanul in zilele noastre, datorita afluxului de bloguri culinare puse la dispozitie cu generozitate si daruire de unii ca dumneavoastra si altii.
Dar, long story short, condimentele nu prea se foloseau la noi in casa pana intr-o zi acum vreo 12 ani si mai bine cand tatal meu, ca omul de provincie, a ajuns cu treburi prin Bucuresti. Gospodar si familist convins a intrat intr-un magazin cu tenta mai femeiasca zicea el, cu multe borcanase interesante prin vitrina si care l-au atras in mod inexplicabil. Sa mai adaug ceva, tatal meu nu gatea si nu gateste nici azi prea des, dar are un stil caracteristic, ce am ajuns noi urmasii lui la concluzia e genetic, adica amesteca o multime de condimente in speranta, de multe ori iluzorie si inselatoare, ca va iesi ceva extarordinar de bun. Si, iarasi long story short, a intrat, a cumparat, multe si de toate, o plasa plina cu tot felul de chestii care mai de care mai ciudate pentru noi, si mai ales pentru mama gospodina, care n-a stiut sarmana ce a dat peste ea. Saruri afumate, saruri cu usturoi, prafuri si pulberi de nuante si mirosuri diferite si multe altele pe care sincer nu mi le mai amintesc acum. Ideea e ca n-a mai mancat nimeni cu placere vreo doua saptamani, pentru ca tatal mei insista sa ne infruptam din mancarea pusa pe masa numai dupa ce adaugam vreo cateva feluri din ce „s-a straduit el sa ne aduca de la Bucuresti.” Mania lu tata a trecut dar cum spuneam a ramas frate-miu stapan pe borcanase, face si acum niste mixturi unele interesante, altele mai putin, dar condimentele curg in valuri mai ales ca acuma fiecare crasma de oras sau tara are busuioace uscate si usturoi granulat, bleah.
Eu, ca sa ajung si la persoana care vrea sa primeasca „esarfa in dar”, cartea adica, dupa experiente placute si mai putin placute cu condimentele usacte, am inteles necesitatea semanarii lor in ghiveci, pentru folosire in stare proaspata si naturala, asa ca am busuioc abia rasarit si rozmarin la fel, deocamdata. Ma mut in casa si bucatarie noua si pregatesc un raft special pentru condimente, pe care am de gand sa il umplu cat mai curand. Mai am nedumeriri despre folosirea a ce si cum, pentru ca spre enervarea mea pe plicurile de uscaturi scrie cam bun la toate, ceea ce nu e cu totul adevarat. Astept cu nerabdare excursiile pe care le planuiesc pe-afara, ca sa mai aduc de acolo prospaturi si arome noi si bune, poate il invit pe tata si pe frate-meu la un festin culinar condimentat ca la carte.
Cam atat, nu stiu ce veti alege dvs, dar asta e povestea sau una din povestile pe care mi le amintesc, legate de condimente. Apropos, cartea o vom citi in familie daca o primim, si speram sa o primim, daca nu poate punem mana de la mana si o cumparam, multumim de informatie.
Demult, acum 15 ani, când mie şi verişorilor mei încă nu ne răsăriseră puful deasupra buzei de sus (Paulinei şi Madlenei nici până în ziua de azi nu le-a răsărit) ne adunam în casa bunicii. Cu părinţi cu tot. Cât gospodinele frământau aluatul, noi ne jucam pe cuptor şi aşteptam smeriţi să vie şi rândul nostru. Când aluatul era întins şi tăiat pătrăţele, toată droaia de nepoţi ai bunicii, cinci la număr, sărea sprinten de pe cuptor şi se lipea de masă pentru a încleia colţunaşii. Şi dacă la masă se aşezau 12 oameni apoi şi colţunaşi trebuiau lipiţi cam un lighean (care de fapt era o strachină mai căscată şi mai adâncă, în care, la o adică, încăpeau 10 litri de apă). Lipeam colţunaşi cu brânză, colţunaşi cu cartofi, uneori şi cu vişină la desert. Eu locuiam cu părinţii şi cu bunica la ţară, în acelaşi sat. Ceilalţi veneau de la Chişinău, mai rar. Şi de aceea nu prea cunoşteau ei care este socoteala bunicii la făcut colţunaşi, adică o cunoşteau şi o uitau foarte repede. Mama ştia foarte bine, eu am prins secretul mai târzior, dar cu certitudine mai devreme decât cei ce veneau o dată în paşti. Să vă spun care era treaba. Bunica punea pe ascuns într-un colţunaş un boţ zdravăn de sare în loc de brânză, o lingură de praf de piper negru dacă erau cu cartofi, sau o lingură de boia în cei cu vişină. Dacă nu punea bunica, punea mama. Eu fiind mai căpos după ani dintre toţi verişorii, am prins repede firul şi indiferent de cine punea, bunica sau mama (uneori şi ele între ele nu se înţelegeau şi puneau ambele), puneam şi eu, fără a face economie de sare sau piper. Regula era simplă, cui îi nimereşte colţunaşul cu pricina spală ligheanul şi toate farfuriile. Şi cum norocul acesta îl aveau câţiva, şi bunica şi mama scăpau de sarcina asta. Interesant este ca se întâmpla de fiecare dată când făceam colţunaşi, iar cei care călcau mai rar pe la bunica, aproape întotdeauna uitau de poanta asta. Bunica le amintea regula la masă, doar după ce erau găsite toate bombele sărate sau pipărate. Nu mai ştiu cum erau spălate vasele şi de cine (mi-au nimerit şi mie, dar eu eram şmecher şi mutam pe neobservate colţunaşul infect în farfuria vecină), dar o veselie ca la carte la masa erau asigurate. Se ridicau toţi cu obrajii înlăcrimaţi de râs cu hohote.
Bune vremuri mai erau şi buni erau colţunaşii bunicii.
Acest comentariu nu este pentru concurs. Primul contact cu condimentele mai putin folosite la noi l-am avut cand am fost in Egipt. Cum se vand la noi cartofii asa se vand la ei condientele de toate felurile si culorile. Asta a fost experienta vizuala. La prima masa, eram pe un vas de croaziera unde era bufet suedez, acolo am inceput sa incerc tot felul de condimente. Am ramas uimit cat de mult se poate schimba gustul si savoarea mancarii. Ii sfatuiesc pe toti sa incerce cat mai multe condimente.
Am descoperit condimentele in perioada facultatii, imediat ce l-am cunoscut pe sotul meu (mare mancacios). Dar stii ce se spune, cine seamana se-aduna! Cat am fost la mama acasa, nu prea m-am bagat prin oale, decat sa pun ceva ingrediente, sa mestec sau sa gust. Cum am ajuns la facultate, a trebuit sa ma descurc cumva… Numai eu stiu ce gust aveau ciorbele de atunci! Si cred ca isi mai aduce aminte si sotul meu :D. Cu timpul, insa am inceput sa rasfoiesc revistele culinare si, mai nou, blogurile si site-urile culinare. Am descoperit lumea mirodeniilor, a combinatiilor pe care nici macar nu mi le imaginam a fi posibile si am descoperit un nou gust al mancarurilor. Inca invat despre condimente, despre combinatii recomandate… stiu ca sunt inca multe de descoperit…
Pana acum nu am reusit sa imi pun la ghiveci decat patrunjel (pentru ca nu prea am lumina in bucatarie), insa voi planta, in martie, si marar, busuioc si cimbru. Am o adevarata colectie de condimente, puse in borcane, cu biletel pe fiecare: menta, marar uscat, busuioc, maghiran, chili, curry, cimbru, seminte de susan, seminte de chimen, boabe de mustar, coriandru, nucsoara, cuisoare, scortisoara (preferata mea), oregano, anason, rozmarin, dafin, piper alb si negru, niste condimente din Grecia (pentru friptura).
Deocamdata stam in chirie, insa abia asteptam sa ne mutam la casa noastra si sa ne cultivam singuri atat condimentele, cat si legumele.
Un sfarsit de saptamana cat mai placut.
Povestea mea?
Sa incep cu inceputul – gatesc din pasiune si o fac cu placere, iar recompensa vine mai ales cand inventez retete noi care imi reusesc. Am inceput cu vinurile (sa le gust si apoi sa le beau ), dupa care mi-am dat seama ca unele vinuri chiar au nevoie de o mancare pe masura. Incet incet am descoperit diversi bucatari, unii poeti (Radu Anton Roman) , altii actori (Jamie Oliver), altii simpli pasionati (si am cateva nume de blog-uri in favorites ).
Despre cum am ajuns sa imi dau seama de importanta condimentelor si mai ales de importanta provenientei si a starii lor este o poveste destul de veche si putin amuzanta.
Mancam la o carciuma pui cu smantana si tarhon. Mi se parea genial. Si m-am gandit sa fac si eu acasa. Nu putea fi foarte complicat. Dar iata ca am esuat lamentabil. Fad, fara gust, fara aroma.
Am mancat la un restaurant niste cartofi cu rozmarin. Si mi-au placut mult. Nu putea fi complicat. Dar iata ca iar am esuat. Cartof simplu, amidon si nimic mai mult.
Jamie Oliver prezinta o reteta de pui cu lamaie si rozmarin. Incerc din nou. Era puiul, era lamaia, dar rozmarinul lipsea cu desavarsire.
Toate pana cand intr-o zi am descoperit revelatia – toate aceste “ierburi” chiar aveau aroma. Singura problema este ca trebuiau folosite in stare cruda, si nu din plicurile cu condimente uscate pe care cu abnegatie continuam sa le cumpar intr-o varietate cat mai mare(care, indifferent de firma, in afara de gust de fan nu asigura alte arome). De atunci am inceput sa folosesc numai ierburi aromate proaspete, sau cel mult cumparate proaspete si tinute in congelator.
Si vai, asa tare m-am bucurat de descoperirea mea, incat la prima ciorba de vaca cu tarhon am pus o tufa intreaga. Pluteam intr-un miros de tarhon in bucatarie. Simteam ca facusem descoperirea secolului si abia asteptam sa se raceasca lichidul din farfurie. Nu va puteti imagina stupoarea din privirea mea cand am gustat iar o amareala ingrozitoare mi-a cuprins papilele gustative. Da, pusesem prea mult
Mi-am dat seama astfel ca bucataria este o arta. Nu este nimic matematic, iar retetele, indiferent de unde vin ele (de la poeti, de la actori sau de la bloggeri) sunt simple modele. Le putem urma, dar compozitia trebuie gandita cu migala si cumpatare dar mai ales cu pasiune.
Succes tuturor in realizarea a cat mai multe opere de arta.
Salut tuturor,
Anii trecuti am primit vizita unei rude din India. Nu prea stiam eu cu ce il voi hrani pe musafir. In sfarsit, zic lasa ca-l duc la cumparaturi si vede el ce-si alege, e mai sigur asa.
Cumparam peşte. Bun, ma gandesc, stiu sa-l pregatesc.
Dupa care, hai la raionul de condimente. Trece ceva vreme, se tot uita prin rafturi, nu gaseste ce cauta. Se hotaraste sa ma intrebe daca la noi se gaseste curry. Eu, cunoascatoare, ii raspund ca da si caut un plic de pudra de curry. Il arat, dar zice ca nu este ce-i trebuie. Zic, eu alt fel de curry nu stiu. Apoi, intrigat ma intreaba “Daca la voi nu se gaseste curry, cum preparati peştele?’. La care eu ii raspund: dat prin malai, prajit si cu usturoi.
Al doilea an, a venit cu cateva feluri de condimente din bucataria indiana si astfel am aflat ce este de fapt curry-ul indian.
In timp am invatat ca intotdeauna mancarea este gustoasa daca ii pui condimentul potrivit in cantitatea potrivita, dar si cand se adauga un pic de … pasiune.
Si, cum pasiune pentru gatit am, sper sa aflu din carte condimentul potrivit pentru fiecare ocazie. :)
Toate cele bune!
eu manac foarte condimentat adica mult piper sare as dori sa castig cartea dvs ca sa pot face retete de mancare din cartea dvs condimentata va multumesc
Azi am facut o supa rapida – curatat 2 pastarnaci, 3 morcovi, 2 cartofi, jumatate de radacina de patrunjel sau telina (nu mai stiu sigur ce era pentru ca nu le cunosc), 2 ardei rosii; le-am tocat (mi-a ramas un pastarnac si 1 morcov pentru ca deja era prea mult zarzavat). Le-am pus la fiert, am adaugat piper alb macinat. Am schimbat cratita cu o oala mai mare ca imi dadea pe aragaz supa si am mai adaugat piper alb macinat, sare, patrunjel uscat si un pic de zarzavat uscat pentru ciorba. Am gustat si era supa de piper… am zis sa mai adaog apa si a fost ok… cand luai cu lingura ramanea piperul asa dedesubt, insa noroc cu verisoarea mea ca a avut ideea sa mancam supa cu smantana. I-a placut atat de mult incat a mancat 2 portii – a doua cu sana :)).
Am crescut intr-o familie in care maximul condimentelor era patrunjelul, numai bun de exilat pe marginea farfuriei, saracul, ca nici in ziua de azi nu ma uit frumos la el.
Insa acum multi ani, eram In Franta si incercam sa-mi arat muschii in bucataria viitorilor socri. Am hotarat sa fac o placinta de carne.. si am cerut cimbru. Desigur n-aveau cimbru si mi-au dat in schimb Herbes de Provence. Ahhh… a fost ziua in care mi s-a descuiat nasul, efectiv! Cat am mirosit placinta aia, ce buna a iesit, ce iubire pe socra-miu!
De atunci am descoprit nenumarate alte mirosuri… insa Herbes de Provence e prima mea iubire.
Merci pentru ocazia de a-mi reaminti!
Sabrina
Eu nu am nicio poveste funny sau macar interesanta pentru ca nu prea gatesc. Dar mi-ar placea sa stiu de unde pot achizitiona o carte de genul asta pentru tatal meu care sta zilnic cu ochii-n televizor la emisiuni de gatit si isi cumpara o gramada de „ierburi si buruieni” pe care le experimenteaza pe noi, cei ai casei :).
S-a intamplat intr-o toamna, asa, dintr-o data. Am pasit fara sa vreau pe un teren nu tocmai placut, cel al ne-mirosului si ne-gustului. Si drept sa va spun, la inceput e tare ciudata senzatia, cand mancarea e fara gust, fara miros si habar n-ai daca ce mananci e bun sau nu. Si totusi, mi-am dat seama de un lucru pe care pana atunci nu-l bagam in seama. Am inceput sa ma uit la culori, la forme, la tot ce era in farfurie, iar daca nu-mi placeau culorile si modul cum erau aranjate acolo, bye-bye mancare. Acum mi-am revenit putintel, dar am invatat sa apreciez savoarea fiecarui fel de mancare gatit cu mult drag.
Si totusi, ce-as putea sa scriu despre condimente, ceva nu foarte-foarte, nici prea-prea, insa indeajuns incat sa placa. O sa-mi las mai bine degetele sa alunece pe tastatura, asa cum un bucatar iscusit le manuieste in bucatarie.
M-am trezit buimaca intr-o noapte, si de frica sa nu trezesc pe ai casei am intrat incetisor in bucatarie. Nu mica mi-a fost mirarea sa constat ca acolo era mare zarva. Asa ca m-am retras intr-un colt, atenta la discutia ce se purta. Dar vai, volumul era prea mic, iar eu prea departe. Si totusi, am reusit sa inteleg cateva franturi. Pe un raft din bucatarie, unde la mare cinste se aflau pliculete cu numerose condimente se iscase o cearta pe motivul calitatii: unele erau prea trufase, se considerau mai de calitate, iar altele, revoltate ca sunt neglijate. Si unde mai pui ca erau toate nemultumite de faptul ca unele erau mai tinere decat altele, iar cateva dintre ele se simteau de-a dreptul parasite. Am inceput sa ma gandesc atunci la faptul ca fiecare lucru oricat de mic ar fi conteaza mai ales atunci cand isi are locul lui bine definit, iar toate acele firicele care mai de care mai mirositoare impreuna, formeaza o echipa grozava. Le-am lasat in plata lor si m-am retras in camera, hotarata fiind sa fac ceva urmatoarea zi. Asa ca, in ziua urmatoare, m-am decis sa fac putin ordine in dulapioru cu condimente. Le-am luat cu grija pe fiecare si am incercat sa le dibuiesc folosul la toate. La unele le stiam de mult, la altele le-am aflat intre timp, insa au mai ramas unele neglijate. Sper intr-o zi sa le aflu intrebuintarea si beneficiile, pentru ca fiecare lucru pe lume isi are rostul si vremea lui.
Si acum ma intreb, oare ma va ajuta cineva sa rezolva conflictul dintre condimente ca nimeni sa nu se mai simta neglijat sau nefolositor? Eu sper ca da!
Bunicii nostri…
Surse inepuizabile de povestiri cu tâlc, de amintiri din timpul războiului, de lectii de viaţă…
Când vine vorba de arta culinară e bine de ştiut că bunicii ştiu şi pot să-şi desfăşoare activitatea numai în spatiul carpato-danubiano-pontic.
Dacă încerci să depăşeşti cu ei aceste graniţe, s-ar putea ca la întâlnirile de familie să te exileze într-un colt al mesei de unde să ai o bună imagine de ansamblu a bunatăţilor pregătite de ei şi ATÂT.
Deci, sub dictonul bunicii „Am pitrinjel, sunt gospodină!„ purced spre naraţiunea mea.
În bucătăria bunicii găsim: pitrinjelul de pe stratul din grădină sau din borcanul plin cu sare pus la păstrat pe iarnă, mărarul cel de toate zilele, ceva cimbru şi cam atât.
„Mie nu-mi trebi sâ-mi încâlcesc limba cu pre multi. La mini dulşili îi dulşi, saratu’ îi sarat şî atâta.„ spune ea când încerc să o conving că se poate şi mai mult…
Într-o zi, perseverentă cum sunt, îi duc o pizza, destul de simplă, dar cu niţcaiva arome de oregano şi alte condimente….
O ia, o analizează cu ochii destul de mari şi colţurile gurii îndoite a dezgust, îşi aduce nasul mai aproape….adulmecă…se depărtează…mă priveşte…reia procesul de analiză….stă….gândeşte şi emite concluzia mult aşteptată:
„Fatî hăi, fugi di aici cu clătitoiu’ ista că e plin de CONTINENTE!!”
Acesta a fost momentul când am decis că nu e bine să te pui rău cu rudele că s-ar putea ca la un moment dat totul să se întoarcă impotriva farfuriei tale.
Aşadar: Ai pitrinjel, eşti gospodină….n-ai pitrinjel…fugi şi-ţi cumpără o legătură!!!
M-ai „atins” cu acest subiect; un comentariu ar fi fost mult prea lung, asa ca am scris acest articol: http://iyli.ro/2011/03/06/gustul-condimentelor-si-al-plantelor-aromatice/
Încep cu începutul. Bucătărie mică, înghesuită, de bloc construit imediat după război. Chiar lângă uşă – sobă cu gaz. Burlanul mare de tablă e îndesat în perete. Masă îngustă, chiuvetă grea, de fontă. Ici-colo ghivece cu muşcate grase, perdea de dantelă alb spre bej, cu arabescuri , pe care nu m-ar deranja s-o port la un bal, ca pe o rochie, în cazul în care m-aş duce la serate simandicoase. Ceainicul: roşu, cu pântec rotund, de tablă, aşa cum au avut bunicii mei. Gazda, o doamnă în etate, cam la 70 şi ceva de ani, proaspăt coafată şi cu cercei, la orice oră din zi te-ai duce s-o vizitezi. A pus la fiert apa, cu frunze luate dintr-o cutie de tablă pe care scria, cu argintiu –Pralinen Schokolade. Am uitat să spun că în soare, ochii dânsei au culoarea coniacului. Încet, parcă să nu sperie albina ce se lovea de fereastă, a adăugat zahăr,boabe de piper, cardamon măcinat (luat dintr-un borcănaş verde, cu capac înfiletat), scorţişoară (mi-a dat s-o miros, aşa că mi-am băgat nasul), a mai pus felii de ghimbir şi alte prafuri maro-gălbui, de care nu-mi amintesc cum se numesc. La sfârşit a turnat lapte – şi-a lăsat totul să se odihneasă, la foc mic. L-am băut din ceşti subţiri, albastre, de care m-am gândit atunci c-ar fi trebuit să aibă şi Marie Antoinette, înainte de a fi decapitată, desigur. Am întrebat-o pe doamnă de unde ştia reţeta. Răspuns: de pe Discovery, dintr-un documentar cu indieni care îşi făceau ceaiul într-un ceaun, afară, lângă coliba înconjurată de vaci, iaci şi alte lighioane. S-a jurat că pe acoperiş erau maimuţe mici cu cozi mari, care se strâmbau la ea.
Referitor la patrunjelul sarat din borcan (in afara concursului). Bunica mea a plecat de printre noi cam 12 ani in urma. Anul trecut am fost in casa unde a trait, sa mai rascolesc niste amintiri. Pai in dulapul unde tinea ea borcanasele cu de toate, am gasit vreo 5 borcane, de un litru fiecare, unele pline cu marar sarat, altele cu patrunjel. Am deschis unul si am ramas uimit: mararul parca a fost pus la sarat un an in urma, desi sunt sigur ca nu a umblat nimeni acolo de cand a plecat. N-am riscat sa gust, da’ mirosul era nemaipomenit si arata foarte bine. Abia de m-am abtinut sa nu iau unul cu mine. Sa fie bun oare?