Cronică de restaurant: Hanul dacilor

Aseară am fost invitat la cină de un amic. Locul ales de amicul meu-restaurantul Hanul dacilor din Iulius mall (Cluj Napoca). Mărturisesc, e un loc în care n-am mai fost și în care probabil n-aș fi ajuns degrabă dacă nu eram chemat. Nu pentru că aș avea ceva împotriva restaurantului ci pentru că e în mall iar în mall eu intru forțat și ies repede. De data asta am stat ceva mai mult, dar am avut motiv gustos.

Amenajarea localului îți trimite mintea spre rustic dar n-o să-i dedic mai multe rânduri și gânduri, mi-a ajuns că am găsit localul curat și că n-am simțit apăsarea pereților. În ceea ce privește mâncarea, ei bine…

Companionul meu și-a comandat mușchi de vită fript pe piatră. Cum arată treaba asta? Arată ca un platou din lemn pe care tronează într-o parte garnitura, în altă parte salata iar în mijloc, o bucată de stâncă fierbinte pe care se perpelește mușchiul de vită. Piatra e fierbinte pentru că a fost ținută-n cuptor, de bună seamă. Metoda asta de frigere se folosește în Ardeal din vechime și se mai păstrează doar în puține locuri (oamenii frig plăcinte, carne ori legume pe lespezi de piatră). Ar fi mai spectaculoasă în cazul de față dacă piatra n-ar fi învelită în folie de staniol. Nu știu care-i motivul prezenței staniolului dar știu că am mâncat carne friptă pe piatră de mai multe ori, în mai multe locuri, fără ca acesta să fie prezent, de unde deduc că nu-i obligatorie prezența lui stricătoare de feng shui gastronomic. Trecând peste asta, amicul meu a mâncat cu poftă, deci staniolul nu-i un factor perturbator pentru toată lumea, ca să nu mai spun că la o masă învecinată, la care cinau câțiva străini, s-a comandat același fel iar tavanul a fost izbit de rotocoale de „ooooooh” și „aaahhh” în momentul în care a sosit mâncarea.

Eu am cerut ciorbă de burtă. Cu ciorba de burtă-i o poveste scurtă: ori îți place, ori nu. Mie mi-a plăcut atât de mult încât am mâncat-o pe toată. Ceea ce nu-i ușor, pentru că la Hanul dacilor porțiile-s ca pentru Gerula, adică enorme. ENORME. Nici felul doi n-a fost puțin. În schimb a fost bun. Am luat tocăniță de vițel cu mămăligă. Tocănița de vițel e unul dintre felurile mele preferate, o fac în zeci de feluri și o combin cu zeci de sosuri aromate cu mirodenii felurite. Deci mă pricep la ea. Vă spun că asta a fost bună. Savuroasă. Aș mai mânca.Aș mai mânca și din desertul pe care doar l-am gustat. Se cheamă Hanul dacilor și e o ditamai chiseaua cu înghețată de casă, blindată cu frișcă și stropită cu un caramel aromat cu scorțișoară. Cel puțin interesant.

Domnișoara care ne-a servit a interacționat cu noi în mod plăcut, s-a mișcat destul de repede și oricum, eram acolo pentru povești, nu pentru un concurs de mâncat. Așadar, impresia generală despre servire e bună. Impresia despre fondul muzical nu-i la fel de bună. N-am nimic împotriva muzicii populare, cum spuneam, aspectul localului e rustic și muzica populară se potrivește. Muzica populară combinată cu muzica trupei Holograf nu se potrivește. Deci, dacă aș fi în locul lor, aș fi mai atent la selecția muzicală. Nota de plată n-a ajuns pe la mine dar cred (dacă-mi amintesc prețurile din listă) că a fost pe undeva pe lână suma de 80 de lei. Nota pe care i-aș da-o eu localului e bună. Nu am avut parte de o experiență de tip gourmet dar am avut o experiență de tip gurmand foarte reușită. Din păcate pentru mine, nu pot să mă bucur prea des de scăpări de felul acesta, sunt mare și mă măresc și mai tare cu fiecare înghițitură, deci….da.