Ce face țăranu’ când vede oceanu’

În prima săptămână franceză a trupei Niște țărani, am fost duși la mare. La cea mare, numită Atlantic. Am mâncat și mirosit stridiile cele fudule (niște scumpe, dragele de ele, între 6 și 9 euro duzina), ne-am plimbat pe țărmul bătut de apa rece, am admirat de la distanță Ille d’Oleron, ne-am pozat pe stânci și ne-am făcut prieteni noi. La ei doream să ajung, la Martine și Adrian, doi francezi care, judecând după vârstă, mi-ar fi putut fi părinți. Ne-au primit cu zâmbet reținut, pentru că nu știau de unde și cum să ne ia. Practic, le-am fost trimiși pe cap. Nu-i bai, cu câteva cuvinte în franceză, cu câteva păhăruțe de pălincă de Sălaj și cu traducerea simultană în spaniolă și engleză a lui Flavius, am ajuns să ne înțelegem perfect.

După plimbare, am primit stridii. O grozăvie. Cu și fără vinegretă cu șalote.

După scoici, o tigaie de crabi mici, de apă sărată, fripți cu usturoi și pătrunjel. Delicioși. Se mestecă cu totul și se adună cojile sfărâmate într-un bol. Nu-i cea mai fericită imagine, dar merită să faci o derogare de la regulile mâncatului în public acceptate general. Mi-au adus aminte de crabii de apă dulce cu carapace albasteă pe care-i pun thailandezii în green papaya salad.

Bagheta franțuzească și pateul de porc făcut acasă de Martine (carne de porc, cognac, mirodenii, gătit încet, multă vreme) au întregit antreul.

A venit rândul nostru. Am pus pe grătar carnea. Cotlet marinat cu sare, piper, boia, ceapă și usturoi, preț de trei zile, la rece.

Lângă grătare, pe post de garnitură, o salată enormă, din crudități, stropită bine cu ulei de floarea soarelui presat la apahida, lângă Cluj.

Mai un vin, mai un Pastis..

Nici nu știu cum și cine a pus masa.

Ziua s-a scurtat brusc. Așa se întâmplă când oamenii ies din carapace, lasă  la o parte barierele puse de prejudecăți, de știrile proaste ori de titlurile care vând ziarele. Când am spus „au revoir”, la plecare, chiar speram să ne revedem cu gazdele noastre. Mai știi ce aduce „mâine’? Să fiți sănătoși.