Cursuri de gătit prin telefon

Nu sunt un mare fan al vorbitului la telefon și m-am ferit cât am putut de telefonul mobil. Mă rog, nu am putut să mă feresc prea mult, mi-a intrat în viață prin 1999 și de atunci nu a mai ieșit. Vorbeam de pe o cartelă reâncărcabilă, lucru pe care l-am făcut până în 2004, când mi-am schimbat numărul din cauza unei dezaxate care mă bântuia prin telefon (da, și eu aș râde dacă ți s-ar întâmpla ție, deci suntem ok), ocazie cu care mi-am făcut un abonament. La care am renunțat prin 2005 pentru că facturile mele depășeau frecvent 3 milioane de lei vechi (aveam o afacere de condus, vorbeam cu furnizorii și cu clienții toată ziua și în plus, generos fiind, îi sunam pe toți cei care-mi dădeau bip. O vreme (până anul trecut, mai exact) am stat tot pe cartelă după care mi-am făcut abonament. Din nou. De data asta, facturile mele au valori normale. De aici învăț două lucruri: convorbirile telefonice s-au ieftinit iar eu am devenit mai responsabil.

Cel mai des vorbesc la telefon cu iubita mea, dar convorbirile noastre sunt scurte, locuim împreună și nu stăm cu ceasurile la telefon, ca adolescenții. Cele mai dese convorbiri de durată sunt cu mama mea. Nu atât de dese și atât de lungi ca acelea dintre sora mea și mama (sora mea are abonament la Cosmote iar mama, pe lângă mobil, a păstrat fixul de la Romtelecom, pe care multă vreme s-a zbătut să-l obțină cu ani în urmă, prin urmare poveștile lor pot să dureze mult și bine fără să le usture la buzunar grație programului OneNetwork), care au ca subiect scutecele, mâncarea pentru copii, evoluția nepoatei mele Maya, gânguritul ei pentru buni de la celălalt capăt și mai știu eu ce alte lucruri despre care vorbesc femeile între ele.

Revenind la convorbirile mele lungi cu mama. Ele se referă cel mai adesea la mâncare. Da, recunosc, la mama găsesc un soi de coardă de siguranță în momentele în care încerc să reproduc mâncăruri din copilăria mea. De aceea o sun mereu când am nelămuriri. La fel am făcut și când am avut poftă de plăcinte ca în Maramureșul în care am crescut (Maramureșul are mai multe zone, foarte diferite între ele, cu bucătării asemănătoare dar în esență diferite, plăcintele codrenești, de exemplu, diferă de cele moroșenești ori de cele din Țara Lăpușului). Am pus mâna pe telefon și am sunat-o pe mama. De la care am aflat că pentru plăcinte pufoase fac așa:

Pun într-un castron un kilogram de făină, trei ouă, o pișcătură de sare, o linguriță de zahăr și una de coajă de lămâie dată prin răzătoare, pentru aromă.

Mai pun trei linguri de smântână ori o cană sănătoasă de lapte prins. Și o cană de lapte. Și o nucă de drojdie desfăcută în lapte călduț cu o linguriță de zahăr, pentru spor. Apoi frământ bine, să iasă un aluat molcuț pe care-l las la dospit, sub un ștergar, în loc cald, preț de un ceas ori poate mai bine, să se înfoaie serios.

Rup apoi bucăți din aluat, le întind pe planșeta dată cu făină și pun în mijlocul lor umplutura, fie brânză amestecată cu verzituri (cozi de ceapă, mărar) fie dulceață din fructe de pădure ori magiun din prune dulci, zemoase. Împătur cu grijă plăcintele și trec cu sucitorul peste ele, să le sigilez/aplatizez.

Le coc într-o tigaie groasă, cu oarece ulei, pe o parte și pe cealaltă. Apoi mă bucur de ele cu cei ce-s în jurul meu și-i mulțumesc mamei în gând pentru că m-a ajutat să le fac.

De ce v-am povestit toate astea taman acum în mijlocul călătoriei mele prin Asia? Poate pentru că de la atâta curry și masala mi s-a făcut dor de casă. Să fiți sănătoși, iar pentru că povestea asta e o leapșă pe care am cules-o de la� Dono, o dau mai departe către Tomata. Și către Groparu, care precis are amintiri cu telefoane de ne-om strica de la atâta râs.