În alte vremuri, care seamănă mult cu cele pe care le trăim azi, oamenii obișnuiți nu prea aveau acces la carne. Ori de aveau, era mai rar iar carnea era ținută pentru sărbători. S-ar putea ca din acest motiv să fi apărut clisa friptă, iar de nu-i așa, nu-i bai mare, oricum e delicioasă. Nu mănânc prea des (să fie de trei-cinci – maxâm șasă ori într-un an, de obicei vara) dar mă bucur de ea ca-n copilărie. Să vă arăt cum s-a petrecut o partidă de fript slănină la grătar, acum puțină vreme:
Mai întâti, pe un grătar din cele mici, în care ai frige peștele, s-au rânduit rondele de ceapă, cât să acopere grătarul. PEste ele, felii de slănină groase de o jumătate de centimetru. Peste acestea, alte rondele de ceapă.
Grătarul a fost închis peste al doilea strat de ceapă.
L-am pus apoi cu totul în vatra cu cenușă, tăciuni și fierbințeală.
L-am tot sucit de pe o parte pe cealaltă până s-a rumenit ceapa.
A fost ceva…diferit, deosebit. Slana s-a fript încet în sucul cepei. A ieșit aromată bine și degrabă topitoare-n gură.
Ceapa, de senzație și ea. Parte rumenă, parte doar înmuiată ca și cum ar fi fost făcută la abur. Dulce. Ai fi tot mâncat. No, atât pentru azi. Să fiți sănătoși.
Cat eram copil la tara imi facea bunica saptamanal..Ce amintiri mi-ai provocat..Si ce bune sunt astea…
„Grătărelele astea mici” seamănă cumplit cu suporţii pentru fierul de călcat din copilăria mea.Noi iarna mai prăjeam pâinea pe ele, aşezate cu picioruşele în sus, pe plita şpohertului.Toaster rustic :).Deci multifuncţionale.
La fel de bună-i clisa şi ceapa înfiptă în băţ de alun, iar unsoarea s-o aduni pe-o bucată de pită care ai prăjit-o tot la jarul din vatră.De multe ori până se frigea clisa împachetai vre-o două felii de pită cu unsoare.Doamne bună era.
Mi-a sărit gândul la grătarele în aer liber când aruncam în jar ceapa cu coajă cu tot şi cartofii în staniol. Delicios !