Poli kalo

Îi dedic această postare fratelui meu, Ovidiu, căruia nu i-am putut oferi în vara asta un berbec la proțap dar căruia pot să-i ofer amintirile mele legate de 12 berbeci la proțap.

Poli kalo – foarte bun – e una dintre primele expresii grecești pe care le-am învățat în Corfu. O folosesc foarte des, referindu-mă la mâncare și nu din politețe ci pentru că mâncarea aici e foarte bună. Sigur, asta vine cu niște sacrificii, adică am fost obligat să nu întrerup alergările zilnice care mă ajută să ard o parte din ce acumulez, și pentru că pe aici n-au decât deal, alerg la deal. La vale e mai greu cu frânele dar din fericire există destul deal. Ieri, în timpul alergării, am văzut un afiș pe care scria că-n Pentati (5-7 km peste deal de la Agios Gordis) e sărbătoare grecească. Mi-am spus că asta trebuie văzut așa că am numărat orele până s-a făcut vremea de mers la Pentati.

Am ajuns acolo mai devreme dar n-a fost rău, asta ne-a dat ocazia să ne plimbăm prin sat (un sat vechi și tipic grecesc, adunat pe o coastă, cu străduțe înguste și case în care parcă nu locuiește nimeni – de fapt sunt convins că în multe dintre casele acelea nu mai locuiește nimeni), să intrăm în curtea bisericii pentru a fotografia panorama (marea Ionică se arată-n toată splendoarea sa din curtea bisericii din Pentati) și să facem câțiva pași spre vechiul port pescăresc. La biserică am primit informații despre sărbătoarea care urma să înceapă (de la un fost marinar care a ajuns la Constanța de nenumărate ori în cei 22 de ani pe care i-a petrecut pe mările lumii, de cele mai multe ori cu soia), am lăsat niște firfirei în cutia milei și am primit niște cocuți/colaci aromați cu susan și anason, extraordinar de buni.

După ce am fotografiat apusul din toate pozițiile, ne-am îndreptat spre locul „fiestei”, situat undeva-n vârful satului, pe același palier cu biserica. O curte mare, cu priveliște spre apusul perfect și o mare parcă din oțel. Mese aranjate frumos și peste toate, un fum care prevestea lucruri bune. Fumul venea de la două grătare mari pe care se frigeau cam 250 de souvlakia simultan (frigărui) și un număr de cârnați trași în țeapă pe care nu l-am putut estima. Alături de grătare, o remorcă plină cu cărbuni încinși, deasupra căreia se roteau ca într-un dans religios o duzină de berbecuți, unii deja rumeni bine. Pe scenă, o formație muzicală își acorda instrumentele. Aproape de formație, o grecoaică brunetă și frumoasă își așeza taraba cu baclavale, cataif și alte prăjituri pline de miere, nucă, fistic și cremă de lapte și ou.

Am plătit cam 25 de euro pentru patru prăjiturele, două souvlakia însoțite de două lopeți de cartofi prăjiți (pare că grecii nu se despart de cartofii prăjiți) și un cârnat bonus, un litru de apă, două sucuri, un litru de retsina (vin alb, nu foarte tare, păstrat în butoaie cu cetină înainte de îmbuteliere, motiv pentru care are un ușor iz de brad) și o jumătate de kilogram de berbecuț fript, din care voi mânca și azi. Adică, puțin pentru mult și bun. Am mâncat direct din pungile din hârtie în care a fost pusă mâncarea, cu mâna, ca majoritatea celor de pe terasă, așa cum l-am văzut pe preotul cel bătrân al satului, care mânca alături de preoteasă (ori se poate să fi fost doar o doamnă în etate) cu mânecile sutanei suflecate. A fost poli kalo iar muzica grecilor s-a unduit și înfășurat frumos peste litrul meu de retsina și friptura de berbecuț.

 

Apusul s-a săvârșit de la sine peste sărbătoarea grecească. Ei au rămas să petreacă, noi, turiștii, am plecat la ale noastre, deși retsina din mine ar fi dansat grecește după miezul nopții. A fost o seară autentic grecească, deloc forțată, deloc destinată turiștilor (în afară de noi e posibil să mai fi fost 10-12 străini de loc). A fost o seară bună.

 

Foto powered by Nikon