O poveste despre facerea pâinii

Prietenul Octavian Blaga se ocupă de apariÈ›ia în bune condiÈ›ii a revistei de cultură „Zodii în cumpănă”, revistă ce apare la Oradea. Mărturisesc, nu È™tiam de existenÈ›a ei până să-l cunosc pe Octavian È™i mă bucur că am aflat chiar È™i atât de târziu, mă bucur că am regăsit în ea normalitatea cea …normală È™i firească, nu cea promovată în utima vreme de Institutul Cultural Român. ÃŽn fine, nu ca să critic ICR sunt eu aici, nici să laud o revistă pe care cei mai mulÈ›i dintre voi nu o au în față ci să vă anunÈ› că am fost poftit să scriu pentru această revistă, fireÈ™te, despre mâncare. Pentru prima apariÈ›ie i-am trimis lui Octavian o poveste. Sper să vă placă.

Spun ce am auzit de la alÈ›ii. Nu spun că a fost întocmai aÈ™a dar cred că ar fi putut fi. Chiar mi-ar plăcea ca asta să fie explicaÈ›ia gândului care a transformat un om obiÈ™nuit de acum multe sute de veacuri în primul brutar din istorie omenirii. Zice povestea aÈ™a: într-o zi, pe când puricele se potcovea cu nouă ocale de fier È™i tot sărea de un stânjen, pe când uriaÈ™ii cutreierau Pământul în căutarea uriaÈ™elor (erau destul de rare din câte s-a auzit până la noi), un om, un biet om sucit È™i înÈ›eles de prea puÈ›ini din tribul său, stătea la foc È™i ronțăia boabe de grâu. Mormăia oarece vorbe care dacă n-ar fi fost în barbă, ar fi fost de bună seamă articulate. Nu-i plăceau prea tare boabele astea, se spărgeau destul de greu între dinÈ›i, nu erau ca acelea de floarea soarelui, nici măcar nu erau prea gustoase dar dacă le-au adus culegătorii, de ceva or fi bune. Și mesteca, È™i mesteca È™i gura i se umplea de o pastă pe care-i venea greu să o înghită (în plus avea proaspătă în minte experienÈ›a deloc plăcută ce a urmat după ce a înghiÈ›it ciupercile aduse de culegători ultima dată È™i-È™i propusese să nu mai înghită chiar orice). A făcut cum făcea mai mereu, a scuipat în vatră tot ce avea în gură. Focul nu mai era chiar foc, era mai mult tăciune È™i, pe ici pe colo câte un ochi roÈ™u de jar. Omul nostru a aÈ›ipit, ba chiar a adormit de-a dreptul. DimineaÈ›a s-a trezit È™i a văzut în vatră un soi de nu È™tiu ce pe care noi l-am numi cu indulgență…turtă. Curiozitatea l-a făcut să ducă la gură turta (nu vă miraÈ›i, doar nu era să înveÈ›e norme de igienă È™i bune maniere de la uriaÈ™i ori de la rarele uriaÈ™e) È™i să muÈ™te din ea. A văzut că era bună. Sigur, avea È™i gust de cărbune, È™i de fum, dar se putea mesteca mai bine decât seminÈ›ele acelea cu care se ostenise toată seara trecută. De aici È™i până la zdrobirea seminÈ›elor între două pietre, amestecarea pulberii cu apă È™i aruncarea aluatului pe vatră nu a mai trecut multă vreme. Cel mult două-trei veacuri.

Povestea de mai sus e imaginație, și nici măcar nu-i a mea, am auzit-o cândva, în copilărie, nu mai știu unde și în ce împrejurare. Trecând în lumea reală, pâinea e în sine un univers vast și fascinant, se face în atât de multe feluri, se mănâncă în atât de multe feluri și se povestește de și în atât de multe limbi încât nu mi-ar ajunge numerele pe care le cunosc pentru a număra toate felurile pâinii. Arabii au pâinea lor minunată, evreii au pâinile lor nu mai puțin strălucitoare, indienii au tot atîtea pâini câte triburi și limbi, europenii fac fiecare alt soi de pâine (fiecare nație, vreau să spun), Americile văd, simt și mestecă altfel de pâine și nu-i un soi din care să nu vreau să gust în viața asta (știu sigur că nu o să apuc dar barem pot nădăjdui).  Mi-e dragă pâinea în orice fel și îmi place să o fac. Îmi place să frământ, să amestec pe unele cu altele și apoi să stau cuc lângă cuptor, să văd ce iese, deși știu bine ce va ieși. Așa și acum, când scriu aceste rânduri. Stau lângă cuptor și aștept să iasă ce am frământat acum un ceas și mai bine, din făină de grâu, apă, sare, ulei și neapărat drojdie. E cea mai simplă pâine pe care o cunosc, e așa cum o făcea bunica în cuptiorul de pământ din curte. Sigur, nu-mi iese întocmai din motive ce țin de știința facerii (bunica a făcut pâinea asta zeci de ani), de felul cuptorului și de făină. În vremurile vechi făina era neatinsă de atâta tehnologie modernă, era mai aproape de maica noastră Terra, mai sănătoasă. Azi nu mai e chiar așa dar plăcerea de a mânca o pâine făcută de mâinile mele ori de ale cuiva drag rămâne neștirbită.

Dacă vreți să încercați și voi, puteți face așa: puneți o nucă de drojdie la înflorit într-o ceașcă de laspte, cu puțin zahăr. Pe vremuri, când aerul era curat și viu, drojdia e care o știm noi nu era necesară, se găseau în atmosferă destui agenți care abia așteptau să dospească aluatul. După ce se desface drojdia puteți trece la frământat. La un kilogram de făină merge o jumătate de litru de apă. Apoi mai e sarea, o linguriță (pe care nu-i bine să o puneți peste drojdie că o omoară și pâinea nu mai crește. Frământați temeinic măcar un sfert de ceas, puneți o lingură de ulei peste aluat și frământați încă șase-șapte minute. Lăsați aluatul să crească sub un ștergar curat, nu mult, cam un ceas. Modelați-l apoi cum vreți, crestați-l să aibă unde crește și puneți viitoarele pâini în cuptor. O pâine cumsecade se coace într-un ceas, dacă iese prea iute ori e focul prea tare ori e ea prea mică. Important e să nu o grăbiți, să o lăsați să crească în ritmul ei, să o înțelegeți și să-i dați răgaz. Vă va răsplăti însutit.