Vienna calling

Încă de când am știut că-mi voi petrece ziua de naștere în Viena, am început să derulez în minte, chiar de mai multe ori pe zi (da, recunosc, am și eu piticii mei) cântecul lui Falco, Vienna calling. Poate dacă nu aș fi fost cândva DJ de radio, contemporan cu idolul pop austriac, mi-ar fi răsunat în urechea interioară acordurile Dunării albastre a lui Johann Strauss fiul (lucru care se întâmplă oricum de fiecare dată când zbor cu Austrian Airlines). Ei, oricum, de anul ăsta mă mai leagă un cântec de Viena, Another brick in the wall (știți voi, Pink Floyd), cântec pe care-l difuza un post de radio unguresc în timp ce traversam un câmp de centrale eoliene în miez de noapte, după ce am trecut granția dintre Ungaria și Austria, la începutul week-endului trecut. Ce poate fi mai psihedelic decât muzica asta, ascultată la un nivel rezonabil, în întuneric, cu elicele eolienelor învârtindu-se deasupra, așteptând parcă un don Quijote al secolului 21, cu care să se ia la pal(m)e?

Pe lumină, eolienele austriece nu mai par nici psihedelice, nici înspăimântătoare, nici războinice. Par a fi exact ceea ce sunt, niște unelte cu care oamenii deștepți fac curent ieftin și curat.

Am văzut, mirosit și pipăit multe lucruri în scurta ședere în Viena (mi-am promis că în toamna asta voi reveni în fosta capitală a Imperiului pentru niște zile mai multe și mai pe îndelete). V-aș spune despre toate într-o singură răsuflare dar mi-e că o să apară confuzii așa că o iau ușor și pe rând. Poate o să-mi iasă trei postări pe tema asta dar promit să le fac interesante.

Mai întâi, o să vă spun despre un loc în care ne-a dus ghidul nostru, Beatrice (prin noi vreau să spun Raluca și cu mine), o vieneză get-beget cu o bunică madrilenă get-beget (faină poveste are bunica, o să v-o spun într-o postare viitoare). Pe Amtstrasse, la numărul 10, găsești un local care poartă numele generic de heuriger și numele specific Weingut Christ. Un heuriger (sau buschenschank, pe alte meleaguri vorbitoare de limbă germană) e o cramă, un local în care vienezii joviali, flămânzi și însetați vin împreună cu familiile lor ori cu prietenii, să mănânce mâncare făcută în casă după rețete tradiționale și să bea vin tânăr și zglobiu. Heuriger se poate numi doar localul care-și produce vinul din ograda proprie (familia Christ are 15 hectare de vie la 5 kilometri de Viena), lucru stabilit cu mulți-mulți ani în urmă de regele Josef al II-lea printr-o lege menită să-i sprijine pe vinificatori. Pe vremea aceea, un heuriger plătea mai puține taxe, azi plătește ca toată lumea dar tradiția de a se numi astfel doar localul unui producător de vin se păstrează.

Mănunchiul de cetină atârnat de blazon ne informează că localul e deschis. Un heuriger nu e obligat să deschidă în fiecare lună ori în fiecare zi pentru că trebuie să lucreze în vie, lucru care depinde mult de vreme. Afacerea fiind una de familie (lucru valabil pentru cele mai multe dintre localurile de felul ăsta), toată treaba e făcută de membrii familiei, poate cu ajutor puțin din afară, deci oamenii nu pot fi în toate locurile în același timp.

Vinul tânăr vine în pahare direct din pivniță, prin niște conducte. O mare producție de bea în local iar cel care apucă să se maturizeze pentru doi ani în butoaie, sub restaurant, e îmbuteliat și vândut în sticle.

Familia Christ produce multe cupaje dar și vinuri dintr-un singur soi. Am luat cu mine două sticle, pe care le-am băut mai pe seară cu prietenii. Vinul alb (80% dintre mușterii cramei Christ beau vinuri albe) pe care l-am luat, acidulat și zglobiu iar cel roșu, un cupaj de Merlot și Cabernet Sauvignon, corpolent și aspru ca o pilă, perfect pentru a însoți mâncărurile mai grele. Apropo de mâncăruri, la Christ mănânci pui fripți, piept de porc împănat cu usturoi și frecat cu ierburi apoi ținut la cuptor, chiftele mari cât o minge de volei (exagerez puțin, dar pe cuvânt că-s foarte mari), șnițel (normal) și legume fripte, coapte ori pane.

Ne-am luat rămas bun de la herr Christ senior, care, la peste 60 de ani e încă verde și energic (și nu e în poza de mai sus), apoi am pornit spre centru Vienei. Am ajuns la Operă în zece minute cu mașina (cu transportul în comun am fi făcut cam 20 de minute) apoi ne-am îndreptat spre Naschmarkt. Dar asta-i o poveste pentru altă postare. Să fiți sănătoși.