Meniu de o stea Michelin

Conde de Altea 18, Valencia – adresa restaurantului Riff, condus de chef Bernd H. Knöller. Colțul unei străzi pe care-și au vadul câteva zeci de restaurante și baruri de tapas, unele tradiționale, unele moderne. Locul în care am învățat câteva lecții importante despre gătit, fără ca măcar să mă apropiu de bucătărie. Mâncatul poate fi extrem de educativ, dacă ești pregătit să-ți capeți lecțiile. Eu mi le-am căpătat, trecând pe rând prim umilință, rușine, încântare și bucurie imposibil de ascuns. Să vă povestesc:

Grație unui amic, am reușit să obținem o rezervare la Riff (restaurantul are 9-10 mese, slabe șanse să găsești loc dacă nu rezervi unul, cu câteva zile înainte). Am socotit că-i important pentru câștigătorul concursului Bucătarul familiei, doamna Liliana Fedeleș, să aibă și o experiență de felul acesta. O să sar peste considerațiile referitoare la designul localului, singura remarcă pe care o voi face e aceasta: se vede mâna unui designer dar lipsește cu desăvârșire stridența, locul e amenajat simplu și practic, de parcă toată ambianța ar vrea să-ți lase atenția să se canalizeze spre mâncare. Meniul, scurt, are trei segmente, unul a la carte, un meniu de degustare alcătuit din 8 feluri și unul alcătuit din 11 feluri. Fiind 4 la masă, am cerut și meniul de 8 feluri, și meniul de 11 feluri. Apoi a început avalanșa.

Ca să nu începem să mâncăm „pe inima goală”, un orez expandat amestecat cu alge. Crocant, aromat și cu un ușor gust marin.

Apoi o cocă peste care a fost întins un strat de cremă de vinete peste care a fost întinsă o bucată de sardină.

Un pahar cu sifon făcut din apă de roșii, foarte intens, foarte răcoritor.

O cremă de dovleac cu cepșoară.

Smochină friptă cu chipsuri din cartof dulce.

O stridie cu iaurt și mango – cea mai plăcută situație în care am întâlnit o stridie până acum.

Scoici „navajas” sau „razor sharp clams” – n-am găsit corespondentul în limba română dar le-am făcut drum cu ajutorul limbii din dotare, și fără să știu cum le cheamă. 

O salată din roșii cu sos de dovleac. Și cu un soi de rucola pe care nu l-am mai întâlnit, cu un subtil gust de măcriș.

Ceviche valencian. Bucăți de pește crud, marinate, aromate cu coriandru și lime, colorate cu petale de flori comestibile.

Salată de paste cu brânză proaspătă și zer.

Un gălbenuș cu linte gătită perfect și ciuperci de munte.

Orez cu lime și rozmarin

Orez „brut”, colorat cu pudră din cerneală de sepie.

Ocheană cu „mazăre de râu”, adică niște icre mari date prin pudră de mazăre. Am fost păcălit pentru o fracțiune de secundă, până au început să-mi explodeze între dinți.

Ton cu ciuperci trâmbița piticului. Tonul, rumenit doar la exterior, câte doi milimetri de jur împrejur. În rest, roz, moale, foarte plăcut.

Potârniche cu patru feluri de ciuperci. Gătită perfect.

Miel copt 36 de ore la 62 de grade Celsius. O poezie care se scrie singură, în timp ce mănânci cele trei îmbucături din care-i compusă mostra.

Smochine confiate cu sirop de coacăze și înghețată din brânză de capră. Dintre toate lucrurile pe care le-am gustat, m-a atins cel mai puternic. Gustul anului 2014, pentru mine.

Un soi de crema catalana cu trandafiri, foarte intensă.

Ciocolată, flori de portocal, portocale, vrăjite până a ieșit asta:

Înghețată de vanilie, „melasă” de piersică și praf de cacao.

Spumă de ciocolată cu ulei de măsline și sare. Cunoșteam senzația, mi-a făcut plăcere să o regăsesc.

Nu-s omul care să arunce cu superlative, nici exces de epitete nu fac. Mă tem că n-ar fi potrivit să încep azi. Mi-a plăcut, mi-am învățat lecțiile, am cheltuit cu cap și sulfet niște bani. Ceea ce vă doresc și vouă. Să fiți sănătoși.