Vinete eventual parmigiana

Mai întâi, reţeta. La bază mediteraneană, în sine doar extraordinar de bună într-o zi de vară.
Aveţi nevoie de: 3 vinete, un baton mic sau două sfere de mozzarella, un castronel de brânză maturată rasă, parmezan în mod ideal, pecorino care seamănă întrucâtva şi e mai accesibil sau chiar caşcaval mai aspru, 300 ml piure de roşii, 2-3 căţei de usturoi, o mână de frunze de busuioc.

Într-o tigaie puneţi 2 linguri de ulei de măsline, usturoiul şi 4 frunze de busuioc tocate mărunt. Daţi-le voie 3 minute la foc mediu să cedeze aromele untdelemnului. Adăugaţi piureul de roşii şi lăsaţi împreună la foc mic pentru 10 minute, neuitând să condimentaţi uşor cu sare, piper şi o linguriţă de zahăr.

Curăţaţi şi tăiaţi vinetele pe lungime. Săraţi-le şi lăsaţi-le la scurs măcar 10 minute. Tamponaţi-le cu un şervet şi frigeţi-le într-un strop de ulei pe fiecare parte, până capătă culoare. Scoateţi-le pe şerveţele pentru a înlătura surplusul de ulei.

Într-un vas pentru cuptor nu mai mare de 40 de cm lungime, un vas de Jena e ideal, începeţi construcţia micului edificiu. La bază întindeţi un strat de sos de roşii. Aşezaţi felii de vinete în aşa fel încât să acoperiţi întreaga suprafaţă, condimentaţi cu sare şi piper. Deasupra, felii de mozzarella, parmezan ras şi frunzuliţe de busuioc, iarăşi sos de roşii şi tot aşa până când obtineţi măcar 3 straturi de vinete. Ultimul strat să fie de mozzarella.

Daţi la cuptor 30 de minute la 200 de grade Celsius.
Serviţi cu o pâine foarte bună.

***
Cred că, dincolo de necesitatea evidentă şi netăgăduită de nimeni a prezervării reţetelor tradiţionale, într-o societate cu graniţe deschise e importantă şi cunoaşterea, măcar în linii largi, şi a bucătăriilor altor naţii. Consumatorul român majoritar este, într-adevăr ca şi cel francez, italian, spaniol şi de orice alta etnie, tradiţionalist. În mod natural va consuma la masa de zi cu zi ceea ce i s-a pus pe masă din copilărie, şi face bine. Organismul uman este, şi acest adevăr nu mai are caracter empiric, adaptat inclusiv din punctul de vedere al hranei, spaţiului în care s-a dezvoltat. Mai mult, unele cercetări arată că această condiţionare nu este numai naţională sau paideumală, adică dependentă de condiţiile de relief, ci chiar locală, consumul unor alimente expuse aceluiași mediu comun cu elementul uman fiind în mai mare măsură benefic unei bune digestii şi sănătăţii. În mod evident, în această ecuaţie nu intră poluarea.
Cu toate astea, cultural vorbind, e plăcut şi interesant să cunoaştem o seamă de mâncăruri din afara orizontului nostru imediat, nu numai pentru a intui trăsături ale respectivei civilizaţii, ci mai ales pentru a varia, în limitele şi la marginea gustului propriu, plăcutul moment al mesei.
Dincolo de produse absolut specifice, bucătăriile ţărilor europene seamănă în cazul unor condiţii de mediu asemănătoare, ţările de la malul mării având feluri de mâncare asemănătoare până la identitate, zonele montane împărtăşind pe distanţe de mii de kilometri plăcerea cărnurilor afumate şi un pic grăsuţe, iar câmpiile favorabile legumelor oferind acelaşi amestec de ulei bun cu legume, brânzeturi şi carne de pasăre.
Spaţiul unui astfel de articol nu permite dezvoltarea acestor idei, dar se vrea un extrem de mărunt argument final şi invitaţie la gătirea unui fel de mâncare incredibil de aromat, simplu şi prietenos, venit la origine din sudul Italiei, dar atât de ţărănesc încât e incapabil de elucubraţii şovine.

Text & Foto: Costin Barbutz

Facebook 16 minutes & guests