Arome din Istanbul

Turcii pe care i-am văzut eu în Istanbul sunt oameni frumoși. Sunt îngrijiți, pedanți, miros frumos. Vânzătorii de mirodenii din bazar, șoferii de taxi, cafegii, vânzătorii de pepeni și smochine, vânzătorii de bijuterii, trecătorii. Cuvintele se rostogolesc rotund și frumos din gura femeilor care cumpără miez de nucă sau cafea prăjită, eșarfe, brățări sau pâinea plată care mi-a plăcut atât de mult. Iar aromele…of, aromele! Mi le-am imaginat de fiecare dată când am citit „Toate pânzele sus!” sau orice altă carte care descria Istanbulul fie și vag. Mărturisesc acum că eram departe de adevăr.

Încercarea mea de a descrie ce am mâncat, ce am simțit în cele 15 ore petrecute acolo, e oarecum sortită eșecului, nu mă simt în stare să reproduc senzațiile așa cum ar merita ele (și-s destul de bun cu cuvintele, mi se tot spune, practic trăiesc inclusiv din asta). Poate ar fi bine să-mi amintesc că-s un fel de Jedi al gustului și al mirosului, și să trec la treabă.

Micul dejun pe malul mării, o combinație de ouă, burek, pastramă de vită, măsline și pită. Pita caldă (sunt multe feluri, nu detaliez aici, ar merita un capitol special pe blog, chiar mă gândesc la o secțiune dedicată pâinilor lumii), abia ieșită din cuptorul localului, pistruiată cu susan alb ori negru, ar fi putut să fie singurul mic dejun lângă cafea, pentru mine ar fi fost destul. Plecam de acolo mulțumit. Dar nu, nu m-am putut abține de la burek-ul umplut cu carne tocată, un amestec de berbecuț cu vită, cu cel puțin cinci arome diferite. Am simțit bine cardamomul, boiaua, gustul roșiilor deshidratate, gustul seului de berbecuț, plăcut-trandafiriu și gras, gustul măghiranului uscat. Am plecat de la micul dejun cu trei idei pe care nu le avusesem înainte.

Când mă aflu pentru prima oară într-un loc, mă uit atent la localnici, la felul în care merg, la locurile în care zăbovesc, la ce și unde mănâncă omul de rând. Asta-mi dă o idee destul de clară și aproape fără eroare, legată de ce-i bine să guști din aroma locală. Sunt fan street food, dar n-aș mânca niciodată dintr-un loc pustiu, atâta timp cât în jur sunt multe locuri în care se înghesuie lumea. Acest tip de comportament turistic e esențial dacă vrei să mănânci kokoreç, un tip de street food care e compus din diverse tipuri de carne (vită, oaie sau capră), condimentate și înfășurate-n intestinde de oaie sau capră înainte de a fi fripte deasupra jarului. Localnicii au testat deja în locul tău. Dacă vrei să dai peste intestine curate, mănâncă unde le place lor, unde-i plin, chiar dacă locul nu pare cine știe ce. Am făcut asta. A fost bine din nou. Supa de linte mâncată înainte merită o mențiune. Condimentată cu mult cardamom și mâncată cu mult ardei iute, a ridicat așteptările mele legate de kokoreç. N-avea cum să fie rău, după așa o supă bună. 

Dulciurile turcești sunt…dulci. Explozii calorice venite din porții mici, explozii de gust venite din folosirea cumsecade a ingredientelor. Am ajuns repede la concluzia că singurul lucru mai bun decât fisticul e …și mai mult fistic.

Și am mai ajus la o concluzie: ar fi bine să mă opresc din scris înainte de a da iama-n frigider și în cămară, că-i miezul nopții și se alege praful de munca mea din ultimele săptămâni. Mai bine mă abțin, las articolul neterminat și-l reiau la următoarea mea vizită la Istanbul. Trebuie să mă întorc acolo, aveam în program și o latură fine dining a fostei capitale de imperiu, am ratat-o din cauza unui ambuteiaj masiv. Trebuie să mă întorc și pentru a aprofunda partea de street food, ciorbele, deserturile tradiționale, sumedenia de mirodenii, vinurile turcești, berea, cafeaua (am băut patru cafele turcești în doar câteva ore), ceaiul intens și negru.

PS: mă bucur că am stat doar 15 ore. Dacă stăteam 15 zile, era grav. Cred că Istanbulul e mai bun luat în porții mici. E mai bine așa. Să fiți sănătoși.