Cine suntem noi?

Mi-e amar și greu să scriu postarea asta dar simt că trebuie să o fac. Nu cred că va schimba ceva dar sper că ne va face, pe mine și pe voi, să ne uităm puțin mai des în oglindă și să ne întrebăm: cine suntem noi? Suntem oameni mânați de decență și bun simț? Dacă răspunsul e „da”, vă cer iertare, s-ar putea ca vorbele mele să vă atingă, să vă lezeze și de bună seamă nu meritați asta. Dacă răspunsul e „nu”, n-o să vă atingă defel și prin urmare nu-i musai să vă cer iertare.

Am participat la Campionatul de gătit, știți asta. E un concurs la care participă amatori și profesioniști ai mâncării, oameni care gătesc pentru plăcerea proprie și pentru plăcerea altora. Lucrurile se desfășoară cam așa: concurenții se înscriu, ocupă pozițiile de lucru, se pregătesc și încep să gătească. După ce încheie, juriul trece pe la standurile concurenților, gustă, evaluează și notează. După acest moment, o parte din mâncarea făcută pleacă spre cortul oficial, în care are loc o petrecere, ocazie cu care, după concurs, concurenții au ocazia să guste din mâncarea făcută de ceilalți participanți la concurs. O altă parte din mâncare e oferită publicului care asistă, se plimbă printre standuri, adulmecă, vede și poftește.

E normal să fie așa? Poate că da, dar nu-i obligatoriu ca eu, concurentul care a cheltuit 2000 de lei (se poate ajunge și acolo sau mai departe, pentru că, deși taxa de participare e mică și organizatorii îți pun la dispoziție un minim de mijloace, e totuși un concurs de gătit, ai nevoie de echipă, ustensile, echipamente și ingrediente, doar vrei să câștigi) să vreau să-mi împart mâncarea gratuit. Nu-i obligatoriu dar e uman, decent și prin urmare, normal. Știți ce nu e normal însă? Nu-i normal să trebuiască să-mi protejez mâncarea de flămânzii de meserie care se înghesuie în jurul standului, își vâră mîinile în vasele cu mîncare, șterpelesc bucăți de carne ori de brânză și le dau în spate, spre partenerii lor cu sacoșe. Da, am văzut asta și nu, nu o să pun poze pentru că în ele apar și oameni care nu merită să li se aprindă obrajii de rușine.

Nu-i normal să-mi bați obrazul dacă te rog să ai răbdare, nu-i normal să-mi reproșezi faptul că stai în picioare de două ore ca să apuci un blid gratis și, mai mult decît atât, nu-i normal, doamnă bine îmbrăcată și de o vârstă cu mama, să mă cerți pentru că nu am de unde să-ți umplu paharul cu pălincă. Nu-i normal să te porți ca și cum ți-aș fi dator pentru simplul fapt că mi-ai apărut în față, nu-i normal să te îmbulzești spre mâncare călcându-i în picioare pe cei din fața ta, nu-i normal să intri în cortul meu și să îți iei singur ce poftești, nu-i normal să-i ignori pe cei din spatele tău și să vrei câte o porție din fiecare fel de mâncare. Nu-i normal să apari de trei ori în fața mea cu farfuria golită și să spui „mie nu mi-ai pus”.� Pur și simplu, nu-i normal. Și știți ce-i cel mai trist? Că oamenii despre care vorbesc mai sus nu-s niște boschetari jerpeliți care dorm pe sub poduri. Dacă ar fi, aș înțelege, nevoile crunte te pot duce în starea în care să nu-ți mai pese de nimic din jurul tău. Sunt oameni îmbrăcați normal, curați pe dinafară, aparent sănătoși la cap acum un sfert de oră dar transformați într-un soi de zombies în momentul în care ajung în fața mâncării pentru care nu trebuie să dea bani.

Am încercat să caut scuze pentru comportamentul lor, un comportament care mă făcea să mă simt ba furios ba rușinat. Nu am găsit. Sărăcia nu-i o scuză, cunosc oameni săraci care au o conduită ireproșabilă și o demnitate ieșită din comun. Pofta e o scuză doar în cazul gravidelor, pe care le iubim și le protejăm cu toții (sau cel puțin așa ar trebui să facem). Totuși, am întâlnit gravide care s-au dat la o parte rușinate de atitudinea semenilor lor și au refuzat să primească o farfurie cu mâncare de teamă să nu fie confundate cu gloata. Acea gloată care, cum sesiza Emil, are drept de vot. Vot pe care-l vând pentru doi mici, o linguriță de muștar și o găleată goală.