Nu vă mai jucaţi cu mâncarea!

Deşi înţeleg nevoia atracţiei vizuale pe care mâncarea trebuie să o exercite asupra noastră, nu o să fiu niciodată de acord cu sacrificarea gustului pentru aspect. Lumea pare să nu mai înţeleagă că mâncarea e făcută să ajungă în gură, nu în ochi, căci acolo se „întâmplă” lucrurile care provoacă adevărata plăcere. Gândiţi-vă la o mâncare ce vă place mult şi observaţi cum creierul să duce către memoriile olfactive şi gustative, nu înspre cele vizuale.
E firesc pentru marii maeştrii ai artei culinare să exploreze partea vizuală a mâncării, odată ce au atins toate vârfurile posibile ale disciplinei în cauză. Însă pentru un amator, un pseudobucătar, cum mulţi dintre auto-intitulaţii chefi din ziua de azi sunt, dacă o ia pe această cale înseamnă că vrea să trişeze, să caute o scurtătură, înseamnă lipsă de respect faţă de sine, meserie şi cei care îi înghit mâncarea.

Cred că în curând numărul de bloguri culinare, poze şi înregistrări cu mâncare din spaţiul virtual îl va depăşi pe cel al site-urilor pornografice, despre care ştim că sunt nenumărate. Toţi promovează aspectul. Pun poze suprarealiste alături de reţete îndoielnice şi texte stupide. Mâncarea nu mai are o poveste, nu mai are un suflet. E doar un morman de pixeli menit să satisfacă nevoia aia a maimuţei de a contempla la o banană la care nu poate să ajungă.
Nu pot să fiu ipocrit… şi eu sunt băgat în industria asta porno-culinară, dar mă străduiesc să fiu cât mai curat, cât mai softcore posibil, fără să uit rostul mâncării şi al împărtăşitului de reţete şi idei. Trei biscuiţi legaţi cu o sfoară de cânepă nu e artă culinară ci maxim artă vizuală. Boabe inodore şi insipide de coacăze roşii pe mâncare, foiţe de aur, prafuri, flori, dâre colorate pe farfurii… fum şi oglinzi pentru ochi, dar care nu pot niciodată păcăli o gură mult mai vigilentă.

Poate sună dubios, dar nu-mi aduc aminte să-mi fi făcut vreodată plăcere să ating şi să miros o bucată de carne de porc, aşa cum s-a întâmplat cu fleica asta de mangaliţă. Nu e de pe aceeaşi planetă cu aia de pe rafturile tixite din supermarketuri, uşor verzuie pe fund unde bălteşte în zeamă ce n-a mai reuşit să stea în fibrele în care a fost forţată prin Dumnezeu ştie ce vrăjitorie modernă, roz pe deasupra doar în lumina neoanelor speciale, cu un miros plin de istorie şi soluţii de revitalizare şi cu promisiunea unei fripturi fără prea multă personalitate.

Nu, mangaliţa asta e altfel, vă spun eu şi merită fiecare bănuţ. Tăiaţi-o fără milă în cuburi mari şi aruncaţi-o într-un ceaun – de fontă dacă aveţi. Eu nu am, căci îmi place să susţin economia etniei colorate de pe meleagurile noastre. Prăfuiţi carnea cu sare, daţi-i şi câteva boabe de piper, o fâşie de ardei iute, uscat, o frunză de dafin şi nişte cimbru. Acoperiţi totul cu apă (3/4 din cantitatea de carne) şi puneţi 2 linguri de untură dacă aveţi la îndemână şi fleica pe care o posedaţi nu e prea grasă. Uitaţi de ea vre’un sfert de zi la cuptor.

Când o scoateţi din cuptor, tot ce-a fost lichid se va fi dus, tot ce-a fost grăsime se va fi topit. Scoateţi fiecare bucată de carne fragedă şi pieptănaţi-o cu două furculiţe până se desfac toate fibrele. Puteţi să insistaţi mai mult sau mai puţin în funcţie de textura care vă place.

Legaţi totul cu un polonic de grăsime din tuci, dar nu înainte de a ajusta gustul cu nişte sare, piper râşnit, boia usturată şi un praf de nucşoară.

Presaţi amestecul într-un vas şi acoperiţi totul cu un deget de grăsime.

Uitaţi de el cel puţin 3 zile în frigider, timp în care ingredientele ajung să se cunoască mai bine între ele.

Restul vă las pe voi să descoperiţi.

PS: Poza aia nu e cu nimic mai ridicolă decât oricare alta cu obiecte în cadru ce n-au de-a face cu mâncarea.

Text&Foto: Mircea Banu

http://desertologie.blogspot.ro/