Concurs
Am fost trimis în misiune la Viena (sună periculos, cam ca-n Bond?) chiar de ziua mea. Și chiar a fost o misiune, am mers acolo cu un contract. Am mai scris pe blog despre întreaga istorie, nu vreau să o reiau. Revin doar asupra gulyasului mâncat la Naschmarkt, piața-centrală-cu-de-toate a capitalei fostului imperiu. Un gulyas nu neapărat mai bun decât ce știam eu, dar cu siguranță diferit de sutele de gulyasuri încercate în Ungaria sau în Ardeal.
Ne reîntâlnim azi cu gulyasul datorită concursului pe care-l găzduiește blogul meu, Adi Hădean și Samsung îți aduc aminte de gustul vacanțelor tale. Pe scurt, puteți câștiga o plită Samsung încorporabilă cu inducție (CTN464KC01) și un cuptor Samsung încorporabil, o bijuterie de utlimă generație cu care m-am jucat foarte frumos în utlimele zile (BQ2Q7G214). Pentru a avea o șansă, trebuie să postați un comentariu sau mai multe, în care să descrieți cât mai bine, frumos, convingător și/sau savuros o experiență culinară de vacanță, fie ea din țară ori străinătate (regulamentul e aici, vă recomand să-l citiți). Cam asta-i despre concurs. E bine să știți că acela/aceea care va câștiga, va primi chiar plita și cuptorul cu care am gătit aceste rețete (sunt cinci de toate, am postat trei cu tot cu aceasta). Succes!
Dragii mei, pentru gulyas am încercat ceva extrem. Mi-e și frică să vă spun din prima dar cred că o să vă placă. Și mai cred că dacă veți realiza că am făcut totul în numele științei și al cunoașterii, mă veți ierta. Înainte de a trece la dezvăluiri, vreau să vă arăt ceva. Două iconițe de pe plita Samsung cu inducție electromagnetică. Una, cea din stânga, e responsabilă cu menținerea constantă a temepraturii din vasul de pe plită, utilă când vrei să încălzești mâncarea fără riscul de a o arde. Cea din dreapta e un fel de „butonul turbo”, în sensul că aduce lichidul din vas la temperatura de fierbere cât ai zice Celsius. Pentru ca ele să funcționeze, trebuie să le apeși.
Acum, să trecem la mâncare. Lucrul cel mai important la gulyas e carnea. Tradiția spune că trebuie să fie de vită. Experiența m-a învățat că vițelul (ceafa sau pieptul) e cel mai bun. Mânzatul merge dar rezultatul va fi decent, nu spectaculos.
Următorul lucru în ordinea importanței e boiaua. Eu am folosit două tipuri, o boia dulce și una puțin iute și afumată. Unii o pun de la început în mâncare, mie mi se pare că boiaua arsă nu-i pe placul fizicului pe care-l posed și o pun spre final.
Legumele pot să fie multe sau puține. Eu am ales de data asta puține: ceapă, țelină, morcovi. Mi-am dorit să le transform în sosul de pe lângă carne, nu am vrut să văd legume întregi în farfurie.
Tan-ta naaa! Aici intervine partea extremă: gulyasul e mâncare de ceaun. În concluzie, am luat ceaunul din grădină, l-am spălat bine și l-am pus pe plită. Ghici ce? A mers din prima! Sigur, nu poți reproduce focul de lemne dar ai în schimb „butonul turbo” la dispoziție. Am pus așadar legumele, o linguă de ulei și două de apă în ceaun și am pornit plita. În câteva secunde a început să se petreacă magia.
Când am văzut că-s moi legumele, am pus carnea și am început să amestec. După ce și-a schimbat carnea culoarea, am acoperit-o cu apă caldă și a redus temperatura. Am lăsat-o să bolborosească încet, „la foc mic”, mai bine de o oră.
Pare extrem? Nu e. Gulyasul terminat pe trei sferturi iar eu cu mâna pe ceaun? Da. Dacă aveam ceunul deasupra unui foc de lemne sau pe aragaz, nu puteam să fac asta fără să mă rănesc (nu vă recomand să o faceți defel, cine știe ce accident vă paște, am vrut doar să demonstrez că vasul nu acumulează energie termică la extremități, inducția acționând în zona în care vasul face contact cu plita).
Aici intervine partea care nu era necesară dar care apare tot din curiozitate. Am pus gulyasul aproape terminat (un gulyas decent stă la foc între 3 și 4 ore) într-o cratiță, am pus boiaua și câteva frunze de busuioc și de alte ierburi aromatice din bătătură.
Apoi l-am pus în cuptor. Pentru că aveam deja acolo o friptură și pentru că am vrut să verific funcția twin cooking. Cuptorul are un separator care poate fi folosit pentru a diviza incinta în două compartimente.
În prezența separatorului, obții practic două cuptoare care gătesc la temperaturi diferite, în timpi diferiți. Dragii mei, faceți așa ceva și pentru restaurante și v-ați scos (scuzați exprimarea, se datorează entuziasmului).
Am ținut gulyasul în cuptor 35 de minute. Între timp am făcut găluștele pentru el. Un ou, două linguri de făină, sare, puțin ulei, ierburi.
Amestecate ușor cu o furculiță.
Fierte trei minute în apă cu sare.
Datorită timpului petrecut în ceaun și, desigur, datorită frecării repetate de pereții acestuia, legumele chiar s-au transformat în sos. Carnea nu, a devenit în schimb foarte moale, foarte plăcută la gust și la miros. Și la mestecat, firește.
Prima dată când am ajuns în Naschmarkt-ul vienez am vrut să mănânc un șnițel ca la mama lui acasă. A fost mare, gustos, nemaipomenit. După care aflu că restaurantul aparține unui sârb, iar bucătarul era tot plav. Așadar, șnițelul era auslandisch :) Poate doar carnea era austriacă, dar nici aici nu bag mâna în foc că vaca din care provenea a păscut vreodată pe pajiștile din a doua țară a românilor. Cert e, totuși, că a fost super. Snițelul! :)
P.S. Dar de murăturile din piață, ce zici?
ce să zic? nu mai zic nimic:)))
@Adi Labos: sa nu uitam ca Viena e capitala unui fost imperiu. Drept urmare e creuzet acolo. In special gastronomic. De altfel asta se vede pe bucataria austriaca. Sunt convins ca snitelul ala vienez facut de sarbi a fost regulamentar. :)
Ei, DA! Bune tare aparatele-astea! Asa e, suna mult mai bine o preparare rapida decat cele 3-4 ore. Eu procedez cam la fel ca tine, cu deosebirea ca prepar totul intr-un vas de lut smaltuit cu capac, in cuptor si cu adaos la capitolul legume de ardei gras. Iese minunat! Aromele se imbina pefect! Dar sigur voi incerca, (mai greu recunosc cu intratul in cuptor) si in tuci.
Am servit asa ceva la o pensiune super in apropierea Brasovului, Bielmann, in Sanpetru. Doamna ne-a facut o surpriza, in ziua in care ne-am cazat avea organizat in gradina un concert de binefacere(stringere de fonduri) pentru o tanara flautista in devenire. Surpriza a fost mare pentru noi, pentru ca nu stiam de aceasta organizare, iar evenimentul a fost „aranjat” cu multa pasiune si eleganta. Meniul servit a fost unul traditional romanesc, inceput cu palinca si continuat cu acest minunat gulyas preparat intr-un ceaun, pe foc de lemne, in cuptorul de piatra din gradina. Super!
Daca mi-ai spune cum sa pot posta niste foto ar fi grozav!
Gulyasul e o mancare-obsesie pentru mine. Primul gulyas bun pe care l-am mancat a fost in Budapesta, la un restaurant mic de langa hotelul in care stateam (stiu exact locatia si am de gand sa ma inrotc acolo pentru acest motiv). Tin minte ca, la restaurantul asta, ca antreu, ne-au servit jumari de gasca si piele de gasca prajita, caramelizata…
Totusi acasa n-am reusit niciodata sa-l fac atat de bun, uite voi folosi si reteta ta, si sfaturile, sa vedem poate iese asa cum il visez eu… s cum nu l-am mai gustat, desi nu ratez niciodata daca exista gulyas in meniu.
Ah ce pofta mi s-a facut…
Draga Sabrina…deconspira, te rog, si numele restaurantului, daca tot a fost asa de yummi – nu stii niciodata cine si cand mai trece prin Budapesta…si poate ne oprim si pe acolo ;-) Multumesc anticipat si sfarsit de saptamana frumos, Alinka
Alinka, adevarul e ca nu stiu cum se numeste restaurantul, dar stiu ca se afla in spatele hotelului Anna, http://www.tripadvisor.com/Hotel_Review-g274887-d286521-Reviews-Hotel_Anna-Budapest.html
Cam lame, stiu… insa sigur il gasesti daca mergi acolo!
Sa stii ca nu am mai mancat un gulyas de ceva timp, un gulyas facut de mama la ceaun, afara, pe cuptorul special conceput pentru ceaun. Insa ceea ce numeam noi gulyas, si il scriam „gulas”, este mai cu „zama” cum se spune pe la noi, la Maramures. Nu stiu de ce asta, dar mie imi convine, pentru ca imi place tare mult.
Inceputul este exact ca si al tau, doar ca apa adaugata peste carne este substantial mai multa si fierbe mult si bine pe foc de lemne uscate, insa sub capac si nu ajunge sa scada atat de mult incat sa ramana scazut, ci aproape de final adaugam cartofi ca pentru supa si o mai lasam putin. De cele mai multe ori nu facem si galuste, insa cand facem sunt foarte binevenite.
Ei da! O idee perfecta ! Cu siguranta voi gati gulasul dupa reteta ta. Imi amintesc acest fel de mancare facut de mama ,avea o aroma deosebita si un gust extraordinar.Gulasul la mine acasa era preparat iarna, hrana calda ,sanatoasa din legume si carne.
Aaaa…cand am citit titlul articolului am devenit instant nostalgica. Nashmarkt este o amintire placuta si in acelasi timp un regret pentru ca acolo am mancat la inceputul acestui an (Martie) cel mai bun sushi din toata viata mea. Fiind fan sushi am incercat si continui sa incerc sushi de peste tot dar acelasi gust de prospetime nu l-am mai intalnit :( Am fost din nou in Viena in Iulie dar nu am mai gasit restaurantul acela in piata ceea ce ma duce cu gandul ca poate a fost doar o inchipuire de’a mea :))) In orice caz va fii foarte greu sa mai gasesc ceea ce am gustat in piata Nashmarkt.
De obicei cand merg in strainatate, vreau sa gust din mancarea traditionala a fiecarei tari.
Cand am fost in Budapesta si a venit ora mesei, am ales un restaurant cochet, micut aflat pe una dintre stradutele linistite ale capitalei. Din meniul zilei, pe langa ciorba de miel cu tarhon, felul doi era gulyas. Nu mai mancasem niciodata asa ceva, si nici macar nu auzisem:) Tentatia de noutate a fost mare si m-am gandit: ce poate fi rau? Poate sa se faca intr-un restaurant asa cochet mancare proasta? Si asa mi-am luat inima in dinti, si apoi gulyasul in dinti si mi-a placut la nebunie. Gulyas ca in tara lui, n-am mai mancat in Romania.
PS: Adrian, multumesc pentru reteta „Paine umpluta cu branza de capra”. Am facut si am mancat si eu si ai mei. Te-au laudat ;)
mulțumesc:). tu trebuia să primești laudele, eu am fost doar sursa rețetei:)
Cum in zona Moldovei nu intalnesti aproape deloc cuvantul gulas/gulyas, am fost uimita cand mi s-a servit prima portie de gulyas din viata mea. Eram in drum spre Italia si ne-am oprit, undeva in Ungaria, intr-un loc unde soferii de TIR ii spun Pietris, dar care de fapt se numeste Gulyas Csarda, cam la 60 km de granita cu Austria. Acest restaurant dispune de ferma proprie, iar preparatele de acolo sunt absolut minunate. Sotul meu isi comandase un babgulyas, fel pe care eu am ezitat sa il comand, nestiind „cu ce se manaca”. La inceput am gustat putin din portia lui, apoi iar si iar, iar pana la urma i-am luat toata portia. De remarcat este felul de mancare Babgulyas, de care nu ma satur sa-l privesc, miros si savurez. Savoarea impletita a legumelor cu gustul de carne al animalului crescut in ferma proprie, nestresat si hranit fara concentrate, culoare irezistibila si confruntarea cu gustul si delicatetea galuscutelor.
Sunt aproape 8 ani de atunci, de la prima mea confruntare cu gulyas-ul si, de cate ori trec prin acea zona, nu ezit sa comand babgulyas, pe care de fiecare data il savurez cu placere, impreuna sotul si baietii mei.
Neata! Inca o amintire culinara as vrea sa va expun, vai, ce mult a inceput sa-mi placa concursul asta! :) Asta e chiar de neuitat, pentru ca asa a devenit cheesecake-ul prajitura mea preferata. Prin 2007 am fost ca intr-un fel de vacanta in State, cu Work and Travel si inainte de asta numele cheesecake nu avea niciun fel de rezonanta pentru mine, in afara de traducerea mot-a-mot de prajitura cu branza. Pana l-am gustat pe el, domnul cheesecake american, intr-un restaurant din ala de-al lor All you can eat. Vai, a fost dragoste la prima degustare! Ma gandeam unde naiba am trait pana atunci de n-am gustat din prajitura miraculoasa. Avea multa multa branza si o gelatina si capsuni pe deasupra. Si o forma din aia perfect! Ah, era perfect! Era divin! Dupa aceea am devenit obsedata, mancam cheesecake de fiecare data cand aveam ocazia, oricand, oriunde si de orice fel. Preferatul meu este cel cu fructe de padure pe deasupra. Intre timp (cu experienta Starbucks din Romania si cu un dram de intelepciune ce vine odata cu varsta), am inteles ca cheesecake-ul american nu este chiar cel mai ok produs ca si continut si asa ca am preferat sa incep sa-l fac acasa (am incercat pana acum vreo 5 variante pe care le fac prin rotatie ori de cate ori am pofta). Si da, este desertul meu preferat! Si da, mai visez cateodata la gustul ala de atunci de prima data din State. Ah! Si mai visez ca intr-o zi o sa merg in New York si o sa mananc New York cheesecake la el acasa! :)
sincer, trageam nadejde sa ajungi si la viena, pentru ca am si de acolo ceva amintire culinareasca.. ne intorceam acum cativa ani din italia dintr-o vacanta de carnaval venetian, si cum dadea weekendul peste noi pe drum, am zis sa ne oprim o zi doua si la viena, ca n-o fi foc. era prima vizita si habar nu aveam unde ne aflam, nemteste ioc, rezervare asisderea. ne-a scos gps-ul din impas, dupa ce am ratacit vreo ora pe strazi, cu masina cu tot, si am constatat ca in centru nu prea poti opri decat pe la semafoare. ne-a gasit un guest-house (pe nemteste nu stiu sa-i zic :P) la 80 de metri de locul in care parcasem, si aia ne-a fost cazarea. intamplarea a facut sa ne aflam la periferie, la capatul tramvaiului, exact langa un mcdonald, care nadajduiam sa fie deschis la ora aia tarzie.. trecut de 10 ceasuri, vineri seara, tara straina, va inchipuiti.. si mergand noi catre mac, numai ce auzim harmalaie pe un colt de straduta, si ceva miros imbietor.. ne apropiem, si ce sa vezi – o crasma de cartier, tixita cu austrieci care se distrau de mama focului.. am asteptat cam juma’ de ceas sa se elibereze o masa, dar nu am pierdut vremea, am gustat cateva beri nefiltrate.. curata ambrozie, va jur.. mai ales dupa o zi intreaga de condus. meniul era in germana, ca doar era o crasma de cartier, asa ca am ales ce am inteles si noi de acolo: snitel.. va dau cuvantul meu ca snitel ca ala n-am mancat pana atunci, si nici dupa. cu greu l-am razbit, era gustos, crocant, imens, insotit de un munte de cartofi prajiti (naturali, nu congelati) si de muraturi. o minune.
a doua zi ne-am falfait noi prin viena, pe centru, la pas, apoi seara iar, la locul cunoscut. eu, chitit sa comand iar snitel, ca doar descoperisem raiul pe pamant, cand, ospatarul ranjeste la mine, si ma intreaba: „snitzel again? do you trust me? i have something special for you!”
si vine, oameni buni, cu un fund de lemn de-un metru pe care tronau niste coaste fripte de n-am vazut in viata mea.. prima reactie a fost de descumpanire, nu prea stiam de unde sa-l apuc, deh. ca la carciuma, mananci mai cu grija, ca se uita lumea la tine. a fost de-ajuns sa gust, ca apoi nici ca mi-a mai pasat, si nici gura n-am mai deschis-o pana n-am gatat muntele de coaste din fata mea. si acum, cand scriu, si de fiecare data cand imi aduc aminte, ma pomenesc cu ploaie-n gura..
asa ca, sa ma ierti, dar am dat gulasul pe coaste..
Mancarea mea preferata..Arata bestial….Abia astepta sa mananc un gulyas :P
Am ajuns la un moment dat in Amsterdam, cunoscut pentru cu totu si cu totu altceva decat mancare, cel putin mie :P.
Am gasit acolo o multime de restaurante care serveau „all you can eat” Argentinian ribs. Cele mai bune coaste care le-am mancat vreodata. Aveau doua feluri: unele dulci, facute cu sos de soia, si celelalte facute cu sos de usturoi verde. Ce sa mai… o minunatie. Si acum salivez. Mie mi-au placut cel mai mult cele cu sos de soia, impreuna un un pitcher de bere :)
Sunt nostalgica. Am amintiri frumoase din Viena … De la pietele de Craciun pana la prima ninsoare de care ne-am adapostit intr-o carciumioara cu nume hazliu, „coiotul flamand” si am mancat snitele uriase si crocante cu nasul lipit de geamul decorat cu ghirlande de beculete, privind fulgii de zapada. Sau amintirea boema a Hotelului Sacher unde am mancat celebrul tort ce-i poarta numele, in decorul somptuos si decadent al Vienei de altadata :) Dar strudelul cu mere si gulasul fierbinte pentru care opream de fiecare data pe autostrada musai la restaurantele Rosenberger? Ele erau primul semn ca am ajuns in Austria si promisiunea unei vacante asa cum ne-o doream.
Si nu stiu de ce, urmatoarea destinatie preferata pe lista, la care ma gandesc dupa Austria/Viena – este Praga .. Poate pentru ca si acolo am mancat gulas bun, cu galusti mici si pufoase :) Sau poate pentru ca acolo am mancat cea mai buna rata pe varza calita, dupa ce ne-am incalzit cu becherovka flambata in pahare mari si pantecoase. Poate pentru carnatii apetisanti insirati pe franghie la toate chioscurile de pe strada si poate pentru berea lor gustoasa. Si nu in ultimul rand pentru eleganta orasului Praga si pentru jazzul ce rasuna de-a lungul Valtavei intr-o zi calda si frumoasa de mai…
Acum, că se laudă Ungurii cu gulaşul lor, că şi la Viana cea arhaică şi imperialiceşte văpsită, se mai fierbe o zeamă dulce cu carne, ori că la Zagreb, Pancevo, Oradea, Carei şi mai pe aiurea, se mai dau şi ei în stămbi cu mâncarea asta, dacă vrei Gulaş adevărat, apăi să te duci la Praga pe urmele soldatului Svejk şi să cauţi cârciuma U Kalichu (potirul) undeva pe lângă poarta Hradkany. E un local pe care l-a deschis un bandit de apropitar, bazat pe faima soldatului ajuns legendă şi a încropit un loc parcă desprins din trecut şi cărat în spinare cu tot cu aerul celest al acelei epoci. Am văzut chiar şi tabloul Împăratului pe care în roman s-au căcat (poardon de expresie dar aşa scrie Hajek) muştele, iar halbele sunt înalte înguste şi de sticlă grea. Butoiul de bere nu suferă gaz de carbon în el, ci este o pompiţă de mână care mişcată dreapta-stânga dă pe ţâşnitoare o bere fără spumă dar gustoasă şi hrănitoare ca o apă vie.
Şi dacă comanzi un Gulaş grenadier, îţi este adusă o gamelă de tablă plină ochi şi lângă ea un darab negru de pâine cu colţuri şi gingii. Zeama e lungă în gamelă, puternic ardeiată, rubinie, fierbinte şi cu o aromă de chimen atât de puternică încât nici nu mai simţi că bucăţile de vită bătrână au ronţuri, zgârciuri şi oase lucioase. Mai ales că în zeamă înfloresc şi găluşte de făină albă pe care nu ştiu cum le fac ei, că par trase la indigo ! Luate separat componentele par resturi cazone, dar ansamblul e aşa de rotund că înghiţi pe nemestecate şi sorbi pe nerăsuflate. Mai ales că berea amăruie deschide calea şi tot ea o încheie. Şi culmea, nici nu te asasinează la buzunarul de turist meniul ăsta, pe o porţie de căprar şi două beri, plăteşti nouă euro. Dar bineânţeles că un euro îl laşi ciubuc ospătarului, fiindcă are musteţi răsucite în sus. Ca ale lui Svejk !
Şi mai trebuie să fac un comment, pentru că m-aţi coborât în melancolia lecturii din Hajek, pe care după ce închei, o să-l dau jos din bibliotecă şi o să-l iau la recitit.
Este un pasaj adevărat înprumutat de autor, despre faimosul gulaş pentru trupă. Adică în marşul spre front, trupa făcea haltă, şi cică de sanchi, bucătăria de campanie se încingea, bucătarii făceau gulaşul dintr-o jumătate de vacă şi trei saci de cartofi şi când era gata să fie servit, venea ordinul de marş de la comenduire,aşa că gulaşul era aruncat la canal şi trupa se punea în mişcare primind doar un codru de pâine. Manevra asta ţinea câteva zile, până s-au prins soldaţii că de fapt nu era nici un gulaş ci doar economii de manutanţă ca să acopere cheltuielile nesăbuite de la popota ofiţerilor. Singurul scriitor din lumea asta pe care sunt gelos este Jaroslav Hajek !
Adi, nu am facut niciodat gulas, dar reteta ta mi-a starnit curiozitatea – atat la modul general, cat si direct pe cea a papilelor mele gustative. Am o intrebare si as vrea sa nu o iei ca pe o intrebare stupida sau posh :-D Pur si simplu pentru ca unde locuiesc acum nu gasesc sa cumpar ceaun…ma intrebam (si te intreb) daca partea pregatirii la ceaun o pot face intr-un wok.
Multumesc anticipat si sa ai un sfarist de saptmana frumos, Alinka
Povesti cu gulyas nu am…poate doar una in urma careia era sa dau foc bucatariei, dar o tin pentru mine. :)
Am in schimb o povestire legata de mancare la ceaun si despre felul in care mancarea ne aduce impreuna, indiferent de loc, limba sau de aromele din farfurie.
In plin avant de aderare la Uniunea Europeana, satul tatalui meu s-a trezit infratit cu o comuna prietena din departamentul Vendee, o regiune din vestul Frantei. Si cum infratirea franco-romana trebuia sarbatorita cum se cuvine, un autocar plin ochi cu oamenii nostri neaosi de la munte a pornit spre cosmopolita Franta. Cu exceptia catorva adolescenti, printre care ma numaram si eu, majoritatea grupului era alcatuita din oameni simpli, care practica o agricultura de subzistenta si care nu depasisera pana atunci nici granitele judetului, d’apoi pe ale tarii.
Asa ca imaginati-va mirarea ce li se asternea pe fete la fiecare noua descoperire…”Ia uite Ioane, astia au asfalt la tara”, „Cum adica jogging? Alearga asa, de nebuni, ca nu au treaba acasa?” si alte asemenea replici insoteau fiecare zi de explorare a teritoriului francez.
Gastronomia fina nu reusea deloc sa ii impresioneze pe satenii mei. „Branza aia era imputita” „Stridii?! Ce’s alea? Aha…pai si de ce le mananca crude?” „Auzi, da’ciorba cand ne-o da?”
Pana intr-o seara…cand suntem informati ca vom merge la o petrecere unde se va servi mougette, o specialitate regionala. Toti se framantau in autocar sa afle ce isprava o mai fi si asta, o fi buna ori ba etcetera.
Oprim pe valea unui rau, unde ne asteapta „fratii” francezi, asezati in jurul unui foc mare, deasupra caruia atarna un ceaun mare. In el fierbea la foc mic o mancare de fasole cu sos de rosii (mougette e un soi de fasole alba, cu boabe mari si dulcege, cultivata in Vendee). Pe un gratar din apropiere sfaraiau niste carnati.
Consatenii mei au inspectat suspiciosi toate bucataria improvizata, dupa care au decretat fericiti: „Uite ca stiu si francezii astia sa manance bine.”
Domn’primar a plecat de indata spre autocar, de unde a scos o damigeana cu tuica de pruna cu care a inceput sa „cinsteasca” pe toata lumea.
Roman, francez, nu mai conta. Se vorbea mult si tare, uneori pe silabe…poate, poate intelege si francezul ceva. „Tui-ca…oui, oui. Tui-ca.Bun. Fasui. Mougette. Mu-jet-Fa-sui”.
Din acea seara s-a spart gheata dintre cele doua neamuri. Francezii au invatat sa joace sarbe si hore oltenesti, iar romanii nu s-au mai sfiit sa guste foie gras, moules marinieres sau creme brulee.
Si la fel ca in povesti, istoria continua si astazi. Vizitele dintre cele doua comune au loc anual si oamenii reusesc sa se inteleaga fara a cunoaste limba celuilalt, prin zambete, dansuri si nu in ultimul rand, mancare.
Mi-e greu sa fac clasamente personale gastronomice mai ales ca eu sunt genul de persoana care nu face mofturi la mancare si considera ca cea mai gustoasa mancare ever, sunt placintele cu urzici ale bunicii, dar fiindca tot scriai de Viena, intamplator sau nu, specialitatea de care m-am indragostit iremediabil am incercat-o in capitala austriaca, insa nu face parte din bucataria locala. Se numeste „Patacon con todo” si e de sorginte columbiana. Se face din ceva banane speciale, care se prajesc si peste ele se adauga carne, ciuperci, porumb, ardei, un soi de mix salad acompaniate de un sos bun bun care doar ei stiu cum il prepara. Combinatia aceea de arome, de dulceag crocant si legume cu carne insiropate e absolut fenomenala. Un gust light, necomplicat care il recomand cu toata caldura daca vreti sa va surprindeti in mod placut simturile. Eu inca mai visez la gustul acela orgasmic :)
buna seara!
In aceasta seara voi posta o reteta din Grecia…Spanakopita,de fapt am inteles ca reteta este din Cipru…nici nu mai conteaza,este delicioasa! sa incepem:
o legatura de ceapa verde se taie marunt,se caleste putin in ulei de masline,se adauga si un fir de usturoi verde ,apoi spanacul spalat in prealabil si curatat de codite(aprox 600 g). Se caleste putin pana de inmoaie. se ia de pe foc ,se lasa la racit,apoi se adauga o legatura mare de patrunjel taiat,branza feta faramitata cu mana,cam 200g,nucsoara-un praf si 2-3 oua batute bine,sare ,piper.
se folosesc foi de placinta subtiri..din comert!
Fiecare foaie se unge cu pensula cu unt topit,cand am pus 6 foi (intr-un pachet sunt 12) punem umplutura,apoi repetam procedura,,,foaie,unt,foaie..Avem nevoie de mai mult de jumatate de pachet de unt-cam trei sferturi,apoi taiem marginile foilor,astfel incat placinta sa arate minunat!
Foaia de deasupra se cresteaza in forma de romburi,dar foarte atent(ca s-o putem taia usor),se unge bine cu unt si se da placinta la cuptor pana cand se rumeneste frumos. este delicioasa!!! v-o recomand cu incredere!!!
o seara placuta!!!
Dragă Adi, m-ai stârnit, nu e vorba de cele două scule bucătăriceşti pe care le-ai pus la bătaie înpreună cu Samsung (minunate de altfel) ci pentru că mi-ai excitat glanda scrisului la modul cel mai nobil cu putiinţă. La noi la Buziaş în fiecare toamnă, de Vinerea Mare (14 Octombrie) are loc un festival unic în felul său, numit Festivalul Papricaşului. Am participat în calitate de consultant încă de la prima ediţie, când au fost prezente şapte ceaune cu bucătarii lor şi cam cinci sute de vizitatori care s-au înfruptat şi s-au mânjit pe bărbii.
Anul acesta, la a patra ediţie, au fost patruzecişicinci de cazane şi peste opt mii de vizitatori.
Dar, am constatat, din păcate, că în afară de mine şi de încă un bucătar bătrân cu musteţi cărunte, toată lumea a gătit gulaş. Adică este o confuzie groaznică între papricaş şi gulyas, e ca şi cum ai juca sârbă pe melodie de horă.
Gulaşul este ruda săracă a papricaşului, mai mult o invenţie de criză şi de sărăcie, care maschează prin ingrediente ascuţite în trupul lor, sărăcia gusturilor primare. Brillant Savarin spunea referindu-se la gătitul de calitate: o mâncare bună este aceea în care simţi gustul fiecărui ingredient (am citat cu aproximaţie). La Gulaş, nu se întâmplă acest lucru, dar, surprinzător, se produce un fusion al elementelor (dacă la ceaun e un meşter iar nu un târâie brâu) care face din gulaş un regal desăvârşit. Gulaşul are o proporţie între carne şi restul ingredientelor de 1 la 3, pe când la papricaş proporţia este 1 la 1. Iar gustul papricaşului este dat de caşul de paprică, adică boia sau pastă de ardei kapia roşu (un sort anume) frământată cu ulei şi lăsată la fermentat. Acest caş arată ca o cărămidă şi din el se taie felia generoasă care vine adăugată ca ultim element în papricaş. Şi mai scriu despre o confuzie, mulţi bănăţeni de-ai mei din pustă numesc gulaşul şi BOGRACS (bograci). În fapt, bograci este numele ceaunului specific în care se fierbe gulaşul în aer liber. Este un vas pântecos, de fontă groasă şi grea, cu fundul oval şi are capacităţi începând de la 5 litri până la 2.500. Este unul la Szeged în care putem intra amândoi să jucăm Badmintorn şi de când îmi doresc să îl pot închiria o dată să îl aduc la Timişoara ca să fierb în el o Zupă cu tăiţei „păr de zînă”, dintr-un juncan întreg, o sută de păsări jumulite şi cinci sute de kile de rădăcinoase. Poate o da domnul să reuşesc într-un timp şi atunci o să te chem lângă mine să rânduim împreună zupa aia.
Am mancat ultima oara gulyas in praga intr-o paine de vatra scobita… a fost ceva unic si foarte gustos. Sper sa nu trebuiasca sa ma duc in praga ca sa mai simt din nou gustul de gulyas in paine de vatra.
N-am mai mancat gulyas de cand eram mica…facea mama cu galusti si tot tacamul, caci ii placea lui tata, tare mult. Apoi am ajuns pe plaiuri unguresti si am mancat si acolo, bun tare, picant de-i dadeau lacrimile dar cu un gust desavarsit.
Dar nu despre gulyas as povesti acum, caci mananc rar si nu-i neaparat mancarea mea preferata…ci de snitzel, la Viena. La Figlmüller, cu lupta pentru o masa libera si mancat repede repede ca sa aiba si altii loc. Abia ne-am asezat, nici nu ne-am uitat pe meniu, stiam dinainte ce voiam, ca doar nu te bati pe mese la Figlmüller pentru apa plata cu lamaie.
Si au venit, 2 farfurii cu 2 snitzele mai mari decat ele, salata de cartofi alaturi. Atat de bune toate, atat de crocante si subtiri, se topeau in gura. Din pacate, n-am putut sa le terminam, dar si acum imi aduc aminte…iar prima oara cand ajung la Viena din nou, stiu unde sa ma opresc :)
Amintirea UNU. Viena, acum vreo zece ani. Sfirsit de noiembrie. Vint taios si dur mai ceva ca aliajul din care este turnata statuia soldatului sovietic. Dupa citeva ore de filmat orasul, ne loveste o foame extrema. Mergem in fata primariei, unde era un tirg de iarna. Nimic pretentios. Ne luam cite un snitzel si un pahar cu vin fiert si aromat. Carnea era moale, pufoasa si gustoasa. Banuiesc ca artizanii , autrieci ,au tinut-o la macerat peste noapte ,fiindca nu am mai regasit gustul acela niciodata. Poate si frigul a potentat impresia dar sincer , cred ca snitzelul acela a fost facut cu mult respect.
Amintirea DOI. Tot Austria. La Gratz. Am filmat in comunitatea de romani de acolo. La plecare, dimineata devreme, un conclav de femei , a pus de un gulas la ceaun cu foc de lemne.Gospodinele erau venite din Banat iar unele aveau origini maghiare . La gulas au pus si varza iar combinatia- carne cu legume- a fost perfecta dupa o noapte de spritz si cintece romanesti. Carne bine gatita, un sos picant cu arome subtile de fum, legume veritabile. Nu cred ca mai este nevoie sa amintesc ca numitul sos a fost mincat cu mina si cu miez de piine ! Gulasul este o mincare satioasa, consistenta si face parte din mincarurile carora iti vine sa le spui ……. Dumneavoastra !
Ziua de ieri a fost superba – un soare bland, de toamna, aurea cu gingasie, un miros bogat de plante ajunse la maturitate, un vanticel ce adia, aducand cu el funigei… nu-ti prea venea sa intri in casa!
Sotul meu mi-a comunicat, barbateste, hotararea lui: ” Vreau sa facem gulas in curte, la ceaun!” “Facem, i-am raspuns, dar stai sa vad daca avem tot ce ne trebuie.” “Din orice, mi-a raspuns barbatul din casa, n-o sa ma impiedic in detalii, dar vreau neaparat sa stam afara si sa gatim!”.Asadar, zis si facut! Eu am purces la intoarcerea congelatorului cu susul in jos (era chestie urgenta, nu mai se punea problema de mers la cumparaturi) iar dumnealui la spart de lemne si pregatit ceaunul.
Singura bucata de carne eligibila a fost… un ciolan crud, mare si carnos. Hm, mi-am spus, gulas cu ciolan?! Ei, pana la urma de ce nu?
Iata, deci, cum ne-am distrat pregatind un gulas de iti ” ploua ” in gura !
As dori sa dau timpul inapoi cu cateva luni cand era vara si ma bucuram de fiecare minut petrecut in aer liber. Experienta culinara am avut-o in Italia unde mancarea preparata in cel mai simplu mod totusi are o savoare aparte, de neuitat.
Si acum cand imi aduc aminte de mancarea(rurile) care mi-au ametit papilele gustative, le simt de parca as fi savurat din ele chiar acum.Ca sa nu va tin in suspans va voi dezvalui unde am avut aceasta experienta: in orasul Bologna la restaurantul Nello (http://www.ristorantedanello.com/Home_Page_en.html).Acest restaurant era situat in partea centrala a orasului Bologna intr-o straduta laturalnica. Era o seara frumoasa de iunie cand orasul era plin de turisti si de localnici care se plimbau sau chiar cautau cate un restaurant pe placul lor.Vreau sa spun ca nu am stiut nimic despre acest restaurant am decis sa iau cina acolo pentru ca mi-a placut terasa si modul in care chelnerii chemau clientii. Am decis sa mananc ceva din mare,stiind ca in asemenea locuri preparatele sunt pregatite numai din ingeridiente proaspete si nu congelate, iar alegerea mea a fost langustine pe gratar(scampi ai ferri). Dar inainte sa mi se aduca langustinele am incercat si aperitivele specifice antipastele cum ar fi sunca de casa specific locului si mai ales mortadella care efectiv ti se topea in gura iar gustul……wow,si un pic de prosecco ce e un vin spumant foarte usor. Dar sa revin si la langustine care intre timp s-au prajit si aranjate frumos pe o farfurie mare, au ajuns si pe masa mea. Avea un miros foarte placut de mare, amestecat cu condimente simple, care de fapt era patrunjel si ulei de masline, plus acel iz de prajala de la gratar.Tacamurile nu prea am putut folosi asa ca am renuntat la ele.Savurand prima bucatica de carne simteam ca ma topesc si inacelasi timp o bucurie. Avalansa de arome si de texturi era ceva fantastic, perfect sarat, dulceata carnii combinata cu patrunjelul si uleiul era perfect, efectiv te indemna sa nu te mai opresti din mancat. Dar cum nici o bucurie nu tine pana la nesfarsit, cele patru langustine s-au terminat foarte repede.
O amintire culinara de neuitat pentru mine. Este adevarat ca atunci cand omul pleaca intr-o alta tara sau chiar intr-o alta zona a tarii natale, experienta culinara este primul lucru ce ii vin in amintiri dupa care urmeaza frumusetile locului si a zonei.
e superb
bravo,va pricepet foarte bine
Guyas … Eu personal urasc ceea ce se cheama bogracsul – mancarea .Adunarea aia generala de carne cu legume fierte si scazute cu cartofi multi si buruieni aromate de tot felul . Il urasc poate si fiindca il asociez cu betii crunte pe la margini de padure unde odata ajunsi oamenii se pun pe mancat dar mai ales pe baut , stricandu si de fapt buna dispozitie si bucuria iesirii la iarba verde langa un gratar , langa un ciaun . ..Cu toate acestea ceaunul – obiectul m a fascinat si ma fascineaza si gatitul pentru multi oameni este intotdeauna o provocare pentru mine . Imi place sa gatesc la ceaun si cea mai buna reteta pe care stiu sa o fac este guyashul . Acest fel de mancare de obarsie ungureasca am cunoscut o acasa , la mama ei , in mandra si frumoasa Budapesta . Si nici macar acolo la vreo crasma dosnica ci chiar in centrul vechi , aproape de malurile Dunarii intr un restaurant cu staif . Aveai de unde alege in meniu . Un meniu bogat cu semnatura de „chef” . Cu toate acestea guyashul de care va vorbesc era trecut ca un simbol si o mandrie a „chefului ” drept mancarea casei . Am comandat fara sa ezit fiind curios sa descopar minunatia . Ahh ..uitasem sa va spun ca desi probabil era pregatit in bucatarie , guyashul respectiv era tinut cald si servit dintr un ceaun imens postat la loc cu vedere pe terasa eleganta a restaurantului .Am comandat si mi s a adus un sos rosu – ca o supa crema , dulce – iute , aromat , cu o consistenta fina , plin cu carne frageda fara urma de grasime , si inbogatit cu niste galuste . Am fost innebunit , atat dupa gust , cat si dupa consistenta eleganta dar ferma a mancarii .
Am tot incercat si pana la urma am reusit sa reproduc aceasta mancare deosebita . Fiind un altruist va impartasesc si voua reteta mea de guyash .
Intai de toate iei ceaunul il umpli de jumatate cu apa si bagi in el niste oase de vita la fiert . Fierbi oasele la foc domol spumuind . In zama respectiva de oase pui la fiert legume . O ceapa , doi trei morcovi , o jumatate de telina , un patrunjel , un ardei rosu si unul verde , curatati de mizeriile interioare bun inteles . Lasi legumele sa fiarba pana devin ” pasirabile ” adica bune de trecut prin sita .. sau mno daca ai posibilitatea , bune de dat la blender.
Cu un polonic muti zama de oase intr un alt vas iar legumele le pui intr un castron .
In ceaunul limpezit curatat si uscat la foc , infierbantat bine , pui ulei la incins . In acest ulei incins prajesti cubulete de carne de vita aleasa si grijita si taiata la dimensiuni egale de 2/2 cm sau chiar mai mari . Lasi carnea in ulei incins doar cat se inchide si isi schimba culoare devenind un pic aramie. Pe urma cu paleta scoti afara si lasi pe un platou .
Ai acum in ceaun uleiul si zama lasata de carnea prajita . In aceasta „baie” incinsa rastorni ceapa taiata cat mai marunt . Innainte de a turna ceapa tocata amestec o cu o lingura mare de boia dulce si una mai mica de boia iute . Daca ai pasta de ardei , pune si din aia , odata cu ceapa la calit .
Cand ceapa incepe sa devina sticloasa , rastoarna langa ceapa din nou in ceaun carnea . Stinge rapid cu zama de oase . Completeaza cu apa si de amu innainte rabdare si tutun …si mno , mere si cate o tzuica sau un spritz de vin sau ce vreti voi .
Ufff… am uitat sa va spun ca ceapa tre sa fie in cantitate egala cu 75% din cantitatea de carne… pui 2 kg de carne obligat toci si 1,5 kg de ceapa .
De amu innainte lasi focul domol sa fiarba carnea incet , bolborosit . Tu in vremea asta iei strecuratoarea si un castron , si pasirezi legumele facandu le pasta . La legumele astea tosonite bine adaugi sos de rosii sau bulion , un pic de zama de ardei iuti sau eros pista ( asta dupa cat de picanta iti place ) si un pahar de vin sec . Alb sau rosu dupa cum vreti . Eu prefer alb sec . Adaugi un praf de cimbru si un pumn de chimen , frecate mai intai in mojar . Verifici carnea si cand vezi ca e fiarta torni maglavaizul de legume in ceaun , amestecand lin , continuu .
Separat , pregatesti un aluat de galuste , mai gros . Faina , ou , apa , sare frecate bine si cu consistenta pastoasa . Cu o lingura iei compozitie si o scufunzi in ciaun la marginea lui tinand in lichid si asteptand sa se dezlipeasca . Ies niste galuste galbene si faine care pe masura ce fierb se ridica la suprafata . Fierte in guyash sant deosebite . Faci galushte din astea cate crezi ca sant necesare sa ti fie plin gulashul .
Mno si cu gandul la Budapesta si la restaurantul cel cu staif , la ceaunul mare si la vreme buna . eu va doresc , pofta mare sa aveti !
Vroiam sa scriu iar despre mancaruri de pe meleaguri straine, dar daca majoritatea vorbiti despre gulas, o sa fac si eu la fel. Prima intalnire cu acest fel de mancare (cel putin prima intalnire contemporana, pentru ca gustul nu mi-era strain, probbail am mancat o ‘adaptare’ cand eram mic) a fost acum 3-4 ani intr-un restaurant din Brasov (la cerere pot sa-i divulg si numele, daca e cineva curios). Acolo am mancat (si inca mananc, relativ regulat) o supa de gulas extraordinar de buna. Dupa cum ii spune si numele, nu este mancarea de gulas prezentata de Adi in articolul sau, dar nici supa nu poti sa spui ca este. Zeama provenita din fiertul indelung al legumelor, bine condimentata cu boia si cu chimen, scalda bucati sanatoase de cartofi, carne si chiftelute de faina, iar impreuna cu niste felii generoase de paine pe vatra dispare mai repede decat ai spune … „gulas”. Cum la momentul in care gustam aceasta minunatie incepusem deja sa cochetez cu ‘bucatareala’ am incercat si eu de cateva ori sa gatesc acest fel de mancare. Ca raspuns pentru cineva care intreba mai sus daca poate folosi si altceva in afara de ceaun, raspunsul este da, evident .. dar rezultatul nu o sa fie acelasi.
Cel mai bun gulas, zic eu, este cel facut intr-o zi de toamna, intr-un ceaun asezat deasupra unui foc vesel, in care arunci fara mila ceapa tocata, legume, cand vine momentul pui si carnea de vita iar spre final, pentru bucuria papilelor gustative, pui cateva rosii pe gratar si dupa ce s-au ‘copt’ putin le cureti de coaja si le toci marunt in ceaun. Fierte apoi la foc mic inca 10-15 minute, garantez ca ceaunul va ramane mai curat decat la inceputul zilei.
Am fost de doua ori la Vienna pana acum. Odata in trecere, si n-am inteles nimic. Apoi am revenit, chiar in vara aceasta, pentru o saptamana de concediu. Naschmarkt este un loc magic, de poveste. Din punctul meu de vedere asa ar trebui sa arate toate pietele din lumea asta. Este mare lucru sa gasesti TOTUL intr-un loc. Si cand spun totul vorbesc de condimente din toate colturile lumii, peste proaspat, restaurante de toate natiile chiar si haine second hand. In Naschmarkt am mancat la un arab (sau turc, mai stiu exact). Mancare cinstita, correct facuta, fara pretentii asa cum ar trebui sa se afle orice mancare pe lumea asta. In orice caz, in Austria nu am mancat nicioadata ceva spectaculos. De fapt, nu am mancat niciodata nimic memorabil. Nici macar celebrul lor schnitzel. Am incercat si bombe, si restaurante de cartier, si locuri selecte. Surprize prea mari nu am avut – decat una neplacuta, intr-o seara, la una din cele mai frumoase terase la care am stat vreodata. Pacat ca de mancat nu a putut fi vorba. Pe o strada laturalnica, intr-un gang care se deschidea intr-o curte interioara, am ajuns din intamplare dupa o zi de plimbari prin parcuri. Fiecare masa era despartita de celelalte de un gard viu. Mesele erau foarte risipite prin curtea semi-intunecata, astfel incat nu razbatea nici un sunet de la vecini. Cateva felinare raspandeau o lumina slaba, galbena, suficient de puternica cat sa iti vezi interlocutorul dar nu cat sa citesti vreo carte cu randuri multe. Nu era muzica si se auzea doar vantul serii prin frunzele copacilor uriasi ce umbreau pe timpul zilei frumoasa terasa. Nu m-am gandit nici o clipa ca aici voi gusta cele mai iuti paste din lume. Stiam ca pastele arrabiata pot fi in unele locuri mai iuti. Am o rezistenta foarte ridicata la iuteala si surpize de genul asta nu le primesc decat cand mi-o cer cu gura mea – “faceti foarte iute” sau “rugati va rog bucatarul sa puna dublu ardei iute decat de obicei”. Si nici atunci nu primesc un fel de mancare asa de iute cum mi-au fost servite pastele la acea pizzerie. Mancam, plangeam si goleam pahare. Oarecum imi placea dar in mod clar nu poti servi asa ceva unui client decat daca nu il mai vrei in pravalie. Sotia mea se codea la supa de usturoi pe care o primise. Si dupa pastele cele iuti, am vrut sa vad care este motivul retinerii ei – in supa (de usturoi cica) se afla o cantitate de sare cu care ai fi putut pune lejer un borcan de muraturi. Era o zeama alba si sarata. Foarte sarata. Asa de sarata incat a trebuit sa mai bem multe pahare de vin in seara aceea, ascultand vantul si vorbind multe si nevrute. Am zambit ospatarului, ne-am uitat urat la bucatarii care stateau la tigare pe treptele stabilimentului si am plecat apoi in camera de hotel, la fel de flamanzi cum venisem dar cu spiritul imbatat (si la propriu si la figurat) de cea mai frumoasa terasa din Vienna.
Initial vroiam sa povestesc despre cel mai bun gulyas mancat de mine vreodata. Dar m-am luat cu vorba si o sa las povestirea asta pe un episod viitor.
Cum spuneam intr-un comment anterior, Austria nu mi-a inspirat (si nici nu mi-a demonstrat ca ar avea) o bucatarie foarte creativa. Dar pentru ca tot veni vorba de gulyas, as vrea sa va povestesc o alta intamplare, petrecuta undeva in Bruxelles, intr-un restaurant pescaresc unde am mancat unul din cele mai bune gulyas-uri (si nevasta-mea e din Covasna, am ceva experienta cu mancarea asta).
Cum ziceam, dupa o zi de discutii (eram la o conferinta, nu la distractie), reusim sa ne punem de accord asupra unui restaurant, cu foarte mult peste in meniu. Bine, peste e putin zis – avea si stridii proaspete (adica nu proaspat decongelate) si homari vii cat despre peste, nu mai incape vorba. Nu ca as fi inteles eu toate numele de pe meniul intr-o limba relativ straina mie, dar chiar si asa, sortimentele depaseau cele mai fanteziste idei ale mele despre pescarii si restaurante de profil. In tot amalgamul acela de produse, observ rapid numele gulyas (scris chiar asa) urmat de cuvantul poisson. Acum, oricat de novice as fi eu in limba lui … Ducasse (sa zicem asa ca tot suntem pe un site culinar), stiu ca poisson inseamna peste. Si mai stiu (de la Jutca, vecina nevesti-mii de la Sfantu Gheorghe) ca peste si gulyas nu pot avea nici un fel de alaturare. Am luat meniul de la un cap la altul dar nu puteam sa imi scot din memorie acel preparat, prezentat ca supa de antreu. Astfel, ospatarul a primit comanda ferma: Gulyas du poisson s’il vous plait. Am asteptat cu nerabdare farfuria rotunda si adanca, ca o amfora taiata la jumate, foarte fierbinte. Mirosul de paprika afumata a fost primul pe care l-am simtit. Mirosea divin, ca primul ceaun pe care il faci afara primavara. Nici urma de peste in miros. Dar cand am am gustat prima lingura, am crezut ca toate marile lumii si-au trimis cei mai de seama reprezentanti la locul acela fara nume pentru a se reuni intr-un fusion absolut, in acel gulyas atipc, servit cu crutoane usturoiate, intr-un restaurant frantuzesc de bon ton de pe canalele vorbitorilor de limba flamanda.
Sper sa regasesc acel stabiliment si in plimbarile mele viitoare prin acel oras. Cel putin pentru acel gulyas si tot as mai face un ocol pe acolo.
Voie buna!
Observ ca majoritatea celor care au scris povesti aici sunt indragostiti de gulas,eu nu am gatiti niciodata si in zona noastra nici nu se obisnuieste gulasul.Insa minunile d epoze pe care le-am vazut ma pun sa fac si eu musai o data ca sa ma lamuresc cu povestile minunate pe care le-am citit mai sus.Amintirile mele sunt legate de un fel banal de mancare ,sarmalele pe care bunica moldoveanca fiind ni le facea cu carne tocata la cutit ,asa cum se obisnuiesc si carnatii trandafiri si cocea un rand de cozonaci uriasi pe care il baga in cuptorul de pamant .Sarmalele erau unse cu smantana luata direct din oala de pamant pe care o tinea la rece in odaia intai ( asa-i spunea camerei) Avea un cuptor urias in care incapeau 5 tavi de cozonac o data si pe care il incerca asa cum citesc acum in retetele vechii ,cu o mana de tarâta. Pe cuptor erau puse la uscat ciuperci in fel si chip ,hribi si alte bunatati ,creasta cocosului si painisoare le zicea ea.Dupa zoba dormea o mata pe care o smotoceam noi .Iar mama zicea ca e verisoara cu Ion Creanga .Nu ie chiar o amintire legata de un restaurant dar la ea mi-a venti gandul atunci cand am citit povestiel celorlanti .
Viena pentru mine inseamna o vacanta speciala pe care am petrecut-o impreuna cu cele mai bune prietene din copilarie, asa ca aceasta-i o poveste in care compania de la masa joaca un rol la fel de important ca si preparatele care au ajuns pe masa.
Intr-o seara am ajuns pentru prima data in parcul de distractii Prater si am zis ca intai sa terminam cu invarteala si zbantuiala in toate nebuniile de acolo si abia apoi sa gasim un restaurant unde sa ne asezam ca sa luam cina. Zis si facut, insa dupa atata ameteala si energie consumata, cine crezi ca mai avea rabdare sa caute prea mult un restaurant? Asa ca am gasit o terasa chiar in parc, ce avea mesele pline de clienti, asa ca am zis sa incercam si noi, desi nu ne asteptam la prea mult.
Si cum credeam noi ca am ajuns intr-un loc in care cel mai probabil vom servi mancare congelata, am zis sa fim conservatoare si sa incercam clasicul snitel vienez cu o salata de cartofi si un strudel de mere la desert. Pentru ca era si o seara calduta de vara, iar noi eram insetate de la atata plimbare, am cerut si cate o bere fiecare. “Small or medium sized?” ne intreaba tanarul ce ne servea. “Big”, am raspuns eu fara sa-mi dau seama ca nici nu-mi oferise varianta aceasta, caci doar v-am zis ca mersesem mult si aveam nevoie de hidratare, asa ca am primit cate un tap de 1 l fiecare, pe care abia il puteam ridica cu o mana, ceea ce a facut amuzamentul catorva alti oameni de la terasa. Aveam pe vremea aceea vreo 21 ani si cred ca nu bausem 10 beri la viata mea pana atunci.
Si-au ajuns si snitelele la masa noastra, direct proportionale cu berea pe care o comandasem, adica uriase, dar rumene si delicioase, spre surprinderea noastra. Noroc ca eram infometate, pentru ca oricum ne-am “luptat” ceva vreme cu monstrii din farfurie, pentru ca totul era asa de bun, mai ales salata de cartofi, incat ar fi fost pacat sa irosim ceva. Si tocmai cand zambeam noi asa triumfatoare, ca doar dovedisem “inamicul”, hop! a aparut si strudelul pe masa.
Soc! Uitasem complet ca in naivitatea noastra comandasem si desert, crezand ca nicio portie de mancare nu va fi de ajuns incat sa ne potoleasca foamea. Eu nu ma prea dau in vant dupa prajiturile cu mere, asa ca am asteptat intai reactii de la prietelene mele, insa vazand ca nici una nu mai spune nimic, am indraznit sa gust si eu. N-am picat pe jos de incantare, dar nici rau n-a fost, caci asa prajitura cu mere as mai gusta si eu din cand in cand. N-am reusit eu sa ii dau de cap, insa din farfurie a disparut tot, deci cuiva i-a placut chiar mult. Si atat despre Viena, caci iarasi m-am lungit cam mult la vorba.