La gurmandu’ anonim

Poate o să am cândva, după pensionare, un locşor al meu, cu cinci mese, un bar din lemn masiv şi o bucătărie din care să iasă cinci ore pe zi mirosuri dintre cele mai ispititoare. De fripturică în sos brun, de ciorbă acrită cu borş, de cartofi graşi proaspăt scoşi din cuptor şi stropiţi cu unt topit în care s-a lăfăit o rămurică de rozmarin, de coaste la grătar înmuiate-n sos de coacăze, de caş topit în mămăliga fierbinte pictată cu jumări mici şi suculente făcute din slană adevărată nu din baconul plin de apă cu sare ce se găseşte azi prin magazine. S-ar putea numi „ La gurmandu’ anonim”. Ori poate nu. Poate se va numi „La pofticiosu’ anonim”. Pentru că nu-s gurmand, sunt pofticios. E o diferenţă. Nu-mi palce să mănânc mult, îmi place mult să mănânc.

Salut. Sunt Adi şi sunt pofticios. Nu am mai înfulecat cu poftă de trei zile. Azi e a patra zi în care mă trezesc transpirat, cu gândul la două felii de costiţă afumată, prăjite lângă două ouă mari, cu gălbenuş portocaliu. A patra zi în care mă mulţumesc cu o felie de pâine neagră. Prăjită şi unsă cu un strat aproape invizibil de brânză tip feta făcută din 82% soia. Cu puţin noroc, la prânz voi mânca o ciorbă. Cu puţin mai mult noroc, voi mânca şi în seara asta înainte de ora 19:00. Cât mai aproape de ora 18:00. Ceva la grătar probabil. Fără cartofi, fără fasole. Poate cu puţin orez. Şi cu siguranţă fără pâine. O prăjitură mică, un glob de îngheţată de vanilie stropită cu sirop de ciocolată după masă? Poate la noapte, după ce adorm, cum doar vis un înger se arată.
Aseară am făcut clătite. Două zeci şi două de clătite gigantice, cu diametrul de 400 de milimetri. Umplute cu un amestec de dulceaţă de cireşe amare, trandafiri şi căpşuni. Unele. Altele umplute cu o cremă fină din brânză în care am spart două ouă şi am mai adăugat miere de munte, de culoarea chihlimbarului. Şi puţin zahăr vanilat. Şi coajă de limetă şi de portocală. Şi puţin rom. Şi au mai fost şi câteva umplute cu mere călite şi amestecate cu scorţişoară. Stropite toate cu ciocolată şi atât de pufoase încât ciocolata a intrat în ele instantaneu, de parcă aş fi stropit deşertul cu apă. Că veni vorba, mă opresc puţin, mă duc să iau un pahar de apă plată…
Să vă spun şi despre clătitele cu carne? Am făcut sosul de carne acum două seri. Am muncit la el patru ore. Am îmblânzit ceapa şi usturoiul, am pus morcovii şi gogoşarii tăiaţi fin în rondele şi cubuleţe şi când s-au înmuiat am adăugat carnea de viţel dată prin maşina de tocat cu ciurul fin. Cărniţă roz, fără zgârciuri, măcinată de două ori. Am aromat mâncarea cu chimen, măghiran şi tarhon. Şi foi de dafin şi nişte piper proaspăt măcinat. Apoi am lăsat sosul la foc mic până s-au dizolvat complet legumele şi am pus în el suc de roşii. Şi l-am ţinut încă un ceas pe foc domol, să piardă cât mai multă apă. După ce a fost gata şi s-a răcorit l-am dat la frigider (e un sos care se poate păstra cinci zile fără probleme) şi am umplut ieri cu el zece clătite mari, molcuţe şi parfumate. La care m-am uitat toată seara cu ochi pofticios. Făceam ce făceam şi ajungeam iar în bucătărie. Ridicam colţul şerveţelului care acoperea farfuria cu clătite cu carne. După un suspin adânc mă îndreptam spre farfuria cu clătite cu brânză. O privire sub şerveţel, un suspin, farfuria cu clătite cu dulceaţă parcă mă strigă. Şi nici clătitele cu mere nu se potolesc şi îmi trimit miros de scorţişoară prin şerveţel şi nări, direct pe papilele gustative inflamate cum n-au fost de multă vreme. Iubesc clătitele. Le admir, mă bucur că au ieşit atât de frumoase, atât de atrăgătoare. Apoi mă duc la frigider de unde scot o portocală. O mănânc absent, cu gândul la recompensele ce mă aşteaptă peste cinci kilograme. Da, timpul meu nu se mai măsoară în secunde, minute sau zile ci în kilograme. Ar trebui să pot, în fond am învins eu zmei şi mai mari. What would Chuck Norris do?