Un nou val în gastronomia românească?

254

Recent, Cristi Roman (pentru cine nu știe, Cristi s-a făcut bucătar pentru că așa a vrut, trăiește în Irlanda și este unul dintre primii bloggeri culinari din România) a scris un articol intitulat Șapte idei pentru modernizarea României culinare. A pus în scris o seamă de gânduri pe care le avem mulți dintre noi, cei care gătim pentru public, mulți dintre noi, cei care mâncăm într-un restaurant, bistro ori bar sau poate chiar de la o firmă de catering. Și dacă după ce veți citi articolul lui veți gândi că modernizarea industriei ospitalității (cu toate ramurile ei) din România nu afectează prea mult românul care nu intră în restaurant (fie că nu vrea, fie că nu are bani, fie că nu obișnuiește), vă îndemn să mai gândiți puțin. Meniurile de restaurant (fie și cele de la nunți) au o influență teribilă asupra felului în care se mănâncă acasă (în țările cu ap caldă e valabilă și reciproca, mâncarea de acasă influențează grozav de mult meniurile de restaurant, doar noi fugim încă de rădăcinile noastre, posibil însă să ne revenim). Articolul lui Cristi a generat un val de entuziasm și o primă acțiune, o întâlnire a unor oameni care doresc și pot să schimbe în bine lucrurile din jurul lor. Întâlnirea va avea loc mâine seară în Băcănia veche-The charity shop de pe Fabrica de Glucoză (București). Din păcate, n-am cum să ajung mâine dar susțin cu drag orice inițiativă care mi se pare bună, iar asta are șanse să se transforme în ceva serios, în ceva mai mult decât „contați pe mine”, „vin și eu”, „mi-ar plăcea” sau ” wow, ce fain”. Sunt bucuros că fac parte dintr-o generație care dă semne de trezire, sper doar să ne trezim până la capăt, înainte de a fi prea târziu.

porc cu sparanghel

Simt nevoia unei schimbări în jurul meu, în țara mea, în ceea ce privește industria ospitalității, mentalitatea restauratorului și cea a clientului. Știu că se poate mai bine și-mi doresc doar ca „mai binele” acesta să se petreacă în timpul vieții mele, pentru ca la apus, să mă pot uita cu mândrie la fiul meu și să-i spun „uite, noi, veșnica generație de sacrificiu, v-am lăsat măcar un lucru bun, aveți grijă de el”.

tocană

Părinții noștri ne-au lăsat, fără îndoială, multe lucruri bune de care să avem grijă, prea puține însă țintind spre binele general, mai toate îndreptându-se spre binele personal al fiecăruia dintre noi. Acesta e motivul pentru care nu avem coduri bune, nu avem reguli clare, nu cunoaștem o disciplină, nu avem antrenament pentru creativitate și, dacă ne uităm de sus la harta gastronomică a Europei, suntem pe nicăieri. Nu vorbesc acum despre gastronomia rurală, care încă mai are filoane bogate, filoane ce se transformă încet în taine uitate (noroc că avem un Mircea Groza, un Răzvan Voiculescu, oameni care iscodesc țara în căutarea acestor filoane) ci despre gastronomia urbană, un tărâm care a avut de suferit extrem de mult în vremea comunismului și încă și mai mult în anii sălbatici care au urmat (căutați o școală de elită pentru bucătarii români, căutați-mă apoi pe mine, vreau să mă înscriu și mi-ați face un mare serviciu).

clătite

Am încercat să sărim în trenuri de mare viteză ce treceau prin gările noastre gastronomice (în fapt, niște amărâte de halte), ne-am prins urechile în denumiri pompoase și tentative nereușite de a replica munca unor genii de peste hotare, fără a căuta să înțelegem conceptele din spatele unor tehnici. Am aiurat cu succes în tot felul de proiecte fusion fără să știm ce cu ce fuzionează și în ce condiții, am încercat să transformăm vedete porno în vedete culinare și am amețit însuși publicul de la care avem acum pretenția să fie civilizat, să fie școlit, să fie educat. Am uitat, cei mai mulți dintre noi, că succesul durabil se clădește pe muncă, nu pe scurtături, ne visăm campioni internaționali dar nu suntem în stare să ne uimim nici măcar familiile, vrem bucătărie moleculară dar nu știm să frigem un ou, mâzgălim farfuriile pentru că așa i-am văzut pe alții dar nu căutăm și rostul „mâzgălelilor”. Mă întreb în fiecare zi care-i vina mea în toată istoria asta și găsesc de fiecare dată un răspuns care mă ustură. Apoi trec la bucătărie și mai încerc o dată. Mă întorc la carte și mai citesc. Iau o foaie albă și scriu sau desenez. Mă uit la șase filme cu maeștri ai bucătăriei și pun iar mâna pe cuțit sau pe tigaie. Nu spun că trebuie să facă toți ca mine dar pe cuvânt că ar ajuta.

Nu spun că trebuie să renunțăm la tradiție, ba din contră, spun că e obligatoriu să o cunoaștem foarte bine și, plecând de la această cunoaștere, să interpretăm (ajung să detest cuvântul acesta, după câte „reinterpretări” lamentabile ale mâncărurilor tradiționale românești am văzut în ultimii doi ani – stați liniștiți, unele-mi aparțin dar măcar nu le prezint ca fiind noul miez) tradiția în favoarea noastră, a industriei și, în final, a consumatorului. Ce trebuie să uităm? Trebuie să uităm o seamă de obiceiuri proaste ori greșite, să scoatem fiecare dintre noi (atât producătorii și vânzătorii de mâncare cât și consumatorii, să fim bine înțeleși) o foaie albă pe care să scriem despre schimbarea asta. Dacă la finalul unei zile de reflecție foaia-i tot albă, suntem fără scăpare, e atât de mult bine în jur încât nu avem ce schimba. Dacă la finalul zilei avem fie și un singur rând pe hârtie, iată, am făcut primul pas. Mai urmează zece mii de pași dar măcar ne-am urnit.

Să fiți sănătoși.

Join the Conversation

  1. Mare dreptate ai cu ce ai scris aici , mentalitatea noastra trebuie despre bucatatie trebuie schimbata

  2. Vasile cezar says:

    Bine scris ,problema dupa parerea mea este ca nu stiu asa ziși patroni care ar dori sa riste bani pe educația gastronomica a zonei urbane credema eu inca caut

  3. In principiu suna foarte bine tot ceea ce ai enuntat mai sus. Vorbesc din postura de bucatar amator, din caldura bucatariei de acasa. Nu ma pot pune in pielea unui profesionist care-si castiga traiul si incearca sa-si mentina prestanta din si in gastronomie. Realizez ca si in domeniul vostru exista „prostitutie” si ca multi asa zisi „bucatari” se ghideaza dupa principiul „las’ ca merge si asa”. Locantele sunt pline, banii curg catre buzunarele patronilor, muzica proasta atrage lumpenii si se comanda doar mancare ieftina si de calitate indoielnica. Pe cine intereseaza?? Pe nimeni! Daca bietul „bobor” atata stie…atata cere! Si o cere constant, neinteresat de ambianta, de mirosul de mancare si prajeli care ti se imbiba in haine, piele si par, de toaletele neingrijite si de atitudinea chelnerilor. Suspectez ca le chiar plac salile „stas” decorate horror cu draperii piersicii sau violacee de nylon asortate cu odioasele huse cu funde de pe scaunele incomode si insotite de aranjamente de flori artificiale. Cu tavane casetate de rigips cu leduri incastrate in forme aberante de inimi, zodii si alte rahaturi.
    Ce sa mai zic de meniurile din 90% din locantele din tara? Incep cu cascavalul pane, trec prin ciorba de burta si „gordon” bleu si esueaza in eternii papanasi prajiti. Punct. Si nu de la capat. Punct.
    M-am tot gandit la ce strategii de marketing aplica (suna pompos), adeca de unde le vin patronilor (sa fim intelesi, ei hotarasc meniurile, nu bucatarii care sunt simpli angajati) ideile si de unde se inspira?? Din bodega de alaturi? Cum se gandesc ei, asa limitati cum sunt, sa atraga clientii? Cu muzici naspa? Cu mancare penibila? Cu produse semipreparate congelate? Cu uleiuri rancede prajite dincolo de orice limita? Cu mese subrede si schioape si scaune incomode? Cu iluminat albastru-verzui de la becuri de neon economice?
    Am dibuit o tactica a unora: nu conteaza ca nu merge prea bine in timpul saptamanii – las’ ca ne scoatem parleala in weekend cu cumetriile. Sunt convinsa ca din asta traiesc majoritatea, pe principiul criminal „hit and run”, banii jos ochii la usa. Romanul nu stie sa ceara servicii pe masura banului platit. Romanul devine mana sparta si lasa de la el la toate evenimentele majore (gen nunta, botez, banchete) si tace chitic si daca s-a prins ca a fost teapa. Vine cineva a doua zi sa faca scandal? Sa numere portiile trecute pe nota de plata? Sa contorizeze bautura? Sa se planga ca “antreul cald” a ajuns sleit la mese sau ca “friptura la tava cu cartofi” a fost o talpa reincalzita si cartofii erau translucizi, mustind de apa? Ca tortul a avut blaturi de pita goala si crema taiata din margarina? Dar ce frumos era imbracat in frisca aia sintetica! Si ce fundite colorate si ce floricele roze si move a avut! Se vede pe limba si a doua zi movul ala – deci a fost de calitate!
    Meniurile “stas” de cumetrii sunt aberante la noi: prea multe feluri si de calitate foarte proasta. O risipa totala de buget. Al clientului. Am tot studiat meniuri de sindrofii similare de la nemti, francezi, scandinavi – au 3-4 feluri in total: un aperitiv sau doua, un fel principal si un desert. Absolut normal si fiziologic. Nu lipseste pestele in meniurile straine. La noi e o aventura sa comanzi asa ceva.
    Am spus si pe blogul meu ca nu am incredere in lantul frigorific din magazinele romanesti si ca sunt convinsa ca are hiatusuri din motive de “economie”. Am auzit de supermarketuri care noaptea isi opresc congelatoarele si vitrinele frigorifice deschise lasand in voia soartei alimentele. E economie la factura de curent! Am auzit de TIR-uri intregi cu marfa congelata care stau, trase pe dreapta, in crugul verii, in curtile acelorlasi supermarketuri, asteptand sa fie descarcate. Pentru produsele inalt perisabile de genul peste si fructe de mare asta se numeste CRIMA! Pai sunt nebuna sa iau creveti si scoici de la ei? Mai bine ma abtin pana vine vacanta si le-oi manca acolo unde vad si marea la 10m de mine.
    Acestea sunt motivele pentru care detest alimentatia publica de masa si ma eschivez de la diversele evenimente care se desfasoara in acest gen de cadru. Propria casatorie si botezul fiicei mele le-am serbat acasa (bine, dispun de spatiu) in cadru restrans de 20 de persoane (in fond iti chemi prietenii nu obligatiile), am ascultat jazz, rock si muzica clasica si am pregatit in detaliu meniurile, inclusiv torturile aferente. Mi-am facut un tort de mariaj croquembouche din 300 de choux umplute cu crema de vanilie si montate cu zahar ars in forma de con de 80cm. Iaca se poate!
    Sa revenim la cestiunile arzatoare in discutie.
    Am citit manifestul lui Cristi Roman. Partial realizabil, partial utopic. Ca orice proiect revolutionar.
    Orice meniu de restaurant din Romania sa aiba trecut pe el numele bucatarului-sef
    Responzabilizarea celor care creeaza si realizeaza meniurile nu cred ca va da roade. Simplul fapt ca li se va trece numele pe lista de bucate nu cred ca ajunge. E vorba de mentalitatea celor care trag sforile, adica dom’ patronii. Imbogatitii si oportunistii ultimelor doua decenii. Arivistii cu noroi sub unghii si scobitoarea in coltul gurii. Nemancatii de-o viata care acum au ocazia sa infulece zilnic fleici bine facute si cartofi prajiti. Ca ei sunt si clientii ce le calca pragul. Lipsiti de orice informatie cu privire la produsele de sezon, la legume, fructe, sosuri…doar ce stie omenirea din epoca de piatra: carne fripta. Ma oripileaza. Am pomenit despre asta si intr-un comentariu de pe FB, Grupul Bloggerilor Culinari: vin cefele late sa comande cefe bine facute. Eventual atarnatoarele siliconate, in ideea de a parea interesante si de a fi sigure ca dau gaura serioasa in bugetul ghertoiului, comanda “ceva scump”. Halesc si uita. Uita si numele, uita si ingredientele, uita si gustul. Cu siguranta isi amintesc locatia! Am vaga banuiala ca vor mai reveni pe langa alt lantos avand acelasi scop: sa para elevate. Le creste tariful cu asta??
    Doua “saptamani ale restaurantelor” (vara/iarna) cu oferte speciale
    Cand am citit titlul ma gandeam la meniuri de sezon. Mergem fest la Viena in mai pentru sparanghel si in octombrie pentru rata si gasca. In aceste doua luni majoritatea restaurantelor si bistrourilor include aceste produse in “recomandarile zilei”. Nu am remarcat saptamani de reduceri la anumite locante dar sunt convinsa ca exista. Este o idee binevenita dar nu stiu cand o vom vedea aplicata la noi.

    Mda, suna apestisant si fain. Vreti sa faceti Boqueria sau Naschmarkt in Romania. Ar fi senzational! Sa poti aduce producatorii locali sub o umbrela gourmet. Mori ce bunatati gasesti acolo! Ce sa mai zic in Franta? In fiecare orasel provincial exista asa ceva, o data pe saptamana. Cristi Roman pomeneste potentialul Bucurestiul si eventual al Clujului. Sunt clujeanca, nascuta in centru pe str. Fortaretei, primii pasi i-am facut la Matei Corvin, stiu piata Mihai Viteazu de cand mergeam cu buna-mea de mana. Dar Timisoara ce are? Dar Sibiul sau Brasovul? Vrei sa schimbi mentalitatea unei natiuni si ai incredere in doar 2 locatii? Una pusa sub semnul “eventualului”?
    Crearea unor “hale de lifestyle culinar”
    Bun, sa zicem ca proiectul e totusi de interes national. Se vrea aducerea producatorilor si restauratorilor locali in aceste piete gourmet. Dar ce produc ei la noi? Imi sfarm creierii de un an si ceva cum sa fac sa reunesc lumea din Podgoria Aradului (zona traditional gospodareasca si indestulata) intr-un loc unde sa-si vanda produsele. Sa vad ca vin cu mezeluri bune, clasice, cu prajituri de casa adevarate (in Franta lesini ce cofeturi si tarte aduc tarancile locale), cu vinoase fara chimicale din strugurii de pe dealurile Minisului (strabunicul meu, Ioan Maruster, mare om din Covasint, a contribuit la aclimatizarea in anii ’20 a soiurilor nobile Merlot si Pinot Noir in aceasta zona). Sa vina cu dulceturi fara gel fix si cu muraturi crocante. Sa vina si sa faca la fata locului scoverzi si gomboti cu prune, si peltea si cas de gutui. Sa faca lichior de oua vanilat si visinate si caisate in clondire micute, estetice. Sa invete lumea live cum se fac si coc pita sau cozonacii. Workshop frate! Sa invete gospodinele tinere ce se face cu gulia, conopida, prazul, sfecla, salata de iarna, hreanul. Sa le scoata naibii din cap condimentele mixate cu glutamat, puii la punga cu aroma de gaina si cremele la plic. Sa le arate cum se fac retesele invartite si taieteii de casa. Cum se impacheteaza foile de cremes (Kremschnitt) si cum se fierbe crema de vanilie din oua si lapte, nu din plic! Sa gaseasca restaurante cu care sa incheie contracte durabile de furnizare, in functie de sezon si cerinte. Dar…sunt cerinte???? Cand ai niste colosi cash&carry….mai vrei rosia imperfecta de la Cuvin? Mai vrei capsuna marunta dar parfumata de Covasant? (s-au prostit si unii de aici aducand soiuri de capsuni mamut din Spania – tasteless). Mai vrei frisca proaspata mulsa de la vacile din Pecica?
    Partea a doua: cui se adreseaza aceste piete? Exista puterea financiara? Exista! Exista pregatirea in aceasta directie? Nu prea. Poti macar incerca sa o creezi? Poti. Eu cred in asta si astept dezghetul ca sa ma urnesc. Am sa va tin la curent.
    Despre punctele 4, 5 si 6: le sustin! Sunt clar din afara cercului profesionist si inteleg ca aceste aspecte care tin de formare, evaluare si recunoastere sunt foarte importante in breasla gastro. Intr-adevar, sunt convinsa de faptul ca in Romania nu exista foarte multi critici culinari avizati care sa aiba caderea de a judeca omul din spatele meniului.
    Punctul 7: sunt fumatoare. Inraita. Dar…exista un dar! Fumez in spatii delimitate, pana si acasa. Am bucataria si biroul (alaturat). Fumez cand gatesc. Imi apar scrumiere in poze. Nu fumez in timpul meselor. Cand mancam…mancam. Fumez dupa ce mananc, nu inainte de a ma asigura ca ceilalti au terminat de mancat. Asa ca si intr-un restaurant as dori sa am totusi un spatiu in care sa pot fuma dupa ce mananc. Daca vreau sa-mi iau vinul sau cognacul cu mine si stau intr-un fotoliu si sa fumez as dori sa o pot face. Mi se pare aiurea sa fiu invitata pe trotuar. Da, stiu, in USA e demult asa (acolo problema devine spinoasa cand vrei sa fumezi si ai si drinkul cu tine: inauntru nu poti fuma, afara nu poti bea). La Viena sunt spatii pentru fumatori in majoritatea restaurantelor. Mi-e ok asa. Inteleg si respect optiunea nefumatorilor dar astept si reciprocitate.
    Probabil ca vi se pare ca am dat cu stangu-n dreptu’ incheind asa dar ma bazez pe ratiunea voastra, a citititorilor acestui comentariu. I am what I am si sunt mult mai mult decat “fumatoarea de la savori urbane”.
    Oana Igretiu,
    Arad

  4. toata stima………

  5. Gastronomia nu se limiteaza doar la lumea restaurantelor ci la intreaga atitudine si filozofie fata de arta culinara. Si asta include nu numai cum se prepara mancarea ci si din ce se prepara. Acum vreo 20 de ani in Romania rosiile si ardeii nu aveau seaman atat de buni erau – acum sunt cam peste tot, fara gust. Nu exista nici o preocupare fata de ceea ce o scoala culinara franceza numeste “fiziologia gustului”. Nu am vazut pe nici un blog o minima remarca despre gustul alimentelor, provenienta carnii sau a pestelui. Rareori se fac remarci despre tipul de carne folosit intro- reteta sau in alta, despre gustul diferit al carnii taiata intr-un fel sau altul.

    Nu exista scoli culinare de renume care sa atraga tineri si nu exista sefi bucatari ( vedeti ca nu folosesc pretentiosul “chef”) pe langa care tinerii sa poate ucenici si capata experienta. Am postat candva pe acest blog curriculum-ul scolii Cordon Bleu din Franta, dar a ramas, cum ma asteptam , fara ecou.

    Exista o fatala, cred, tendinta de a urmari blogurile si asa zisa “gastronomie” din tarile anglo-saxone unde interesul pentru arta culinara e redus la marii bucatari si la o anume elita si unde in restul tarii se mananca hamburgari si hot-dogs, si de a ignora ( probabil din necunoasterea limbii) tarile din bazinul mediteranean unde o adevarata gastronomie se gaseste la toate nivelurile societatii. De la ei trebuie invatat cum se mananca si un bun exemplu e Italia unde gastronomia a progresat imens in ultimele decenii.

    Am urmarit de curand o emisiune –concurs care decerna titlul de cel mai bun patisier, emisiune sponsorizata de un canal francez de televiziune publica. Milioane de spectatori au urmarit fiecare din etapele acestui concurs. Sofisticarea si dificultatea acestor etape vorbesc de la sine.
    http://fr.wikipedia.org/wiki/Qui_sera_le_prochain_grand_p%C3%A2tissier_%3F

    Nu exista critici culinari care sa aiba o adevarata cultura gastronomica, care sa cunoasca istoria gastronomiei in tarile in care ea s-a dezvoltat si care sa scrie critici prin parametrii acestor cunostinte si standarde.

    Exista, din fericire, entuziasm. Cine stie..

    1. E asa si nu e asa. Nu stiu la noi cat o fi de rau, ca nu mai sint de ceva vreme in tara, dar e clar ca in Franta nu sint toate asa de idilice cum le prezinti. Franta e o tara in care in meniul unui restaurant normal, fara pretentii, steak frites (gratarul de vita cu cartofi prajiti) si steak haché frites (hamburgerul cu cartofi prajiti) sint la loc de cinste. Cartofi prajiti congelati, de altfel. E tara in care McDonald’s face profituri enorme. E o tara in care in multe restaurante unele feluri iti sint servite dupa ce au fost decongelate (hachis parmentier-ul, de exemplu sau chiftelutele marinate). Este o tara in care exista un adevarat cult al „plat préparés”-urilor (adica al felurilor de mancare gata facute pe care le cumperi gata ambalate in casolete din frigider de la supermarket sau chiar congelate – lasagna congelata e un fel emblematic, as putea spune). Tara in care gasesti un raft intreg de supermarket burdusit cu maioneza la borcan si „dressinguri” (sosuri pentru salate la sticluta). Si ca tot ai adus vorba de Le meilleur pâtissier, am vazut anul trecut o emisiune pe aceeasi France 2 (Envoyé spécial, mi se pare) in care era denuntat obiceiul a 90% din patiserii din Hexagon de a cumpara produse industriale congelate si a le decongela in functie de cerere (ma miram eu ca au toate prajiturile acelasi gust in toate patiseriile). Doar cativa mai haut de gamme, gen le Pain quotidien, si le fabrica singuri, dar nu bag mana in foc ca nu le congeleaza si ei. Desi probabil ca, asa decongelate cum sint, sint mai bune decat majoritatea prajiturilor de cofetarie pe care le gasesti la noi.

      Acum despre Italia (tara in care am locuit o vreme si pe care am pretentia ca o mai stiu). Nu vad cum a „evoluat” bucataria italiana in ultimele decenii, ea era „evoluata” de mult. Daca nu cumva te referi la evolutia din lumea restaurantelor „haute cuisine” din Italia despre care, intr-adevar, nu am stiinta. Dar daca te referi la bucataria normala sau a restaurantelor fara stele Michelin, Italia are una dintre cele mai bune bucatarii din lume si o piata a ingredientelor fantastica. Bucataria italiana e extraordinar de diversificata – jignesti un italian vorbind despre „bucatarie italiana”, in general, el stie de bucatarie venetiana, romana, milaneza, toscana, siciliana etc. (impartirea poate fi chiar si mai marunta), fiecare cu particularitatile ei. E o bucatarie evoluata de-a lungul secolelor, doar ca in trecut omul simplu nu avea acces la toate bunatatile pe care le manca doar nobilul (asa-numitele „piatti baronali”) si acum are. Cu greu ai sa poti gasi ingrediente mai proaspete sau de mai buna calitate ca in Italia. Prosciutto cotto cumparat in supermarketul din Italia nu se compara nici macar cu jambon cuit-ul pe care l-am luat dintr-o piata de mici producatori din Franta. Mancarea din cantina italiana unde mancam la pranz nu se compara cu mancarea de la cantina din Franta, unde am mancat apoi. Nu in ultimul rand, cei mai buni croissanti pe care i-am mancat vreodata au fost intr-o cafenea micuta, sateasca, din nordul Italiei. Umpluti cu marmelada si cu aluat framantat in seara de dinainte de patron.

      Acum e adevarat ca in Franta am avut experienta Parisului, iar in Italia am stat la tara. Dar chiar si asa nu cred ca le poti compara dpdv gastronomic. Franta e mult mai industrializata, dupa parerea mea. In plus, bucataria franceza are si parti care nu imi plac (unt in exces peste tot, totul prajit in unt, orice carne cu sos – da poate vreau sa simt gustul carnii cateodata).

  6. florea anna maria says:

    n-apucam!ma refer la schimbari

  7. Aura Popescu says:

    Super articol, felicitari !
    Ca tot veni vorba de val nou, traditional, fusion etc. crezi ca ne poti recomanda niste carti ce ar fi bine sa fie citite, de noi, amatorii, si nu numai la inceputul acestei …aventurii gastronomice ?
    Multumesc si succes !

  8. Felicitari ! Imi place articolul!

  9. @ florea anna maria: gresesti. nu doar ca apucam, dar deja se intampla.

  10. Ana, In Italia, prin anii ’70 a aparut un interes pentru produse naturale si autentice ca o reactie la perioada de industrializare . Tot atunci multe restaurante au inceput sa foloseasca si sa interpreteze retetele locale care pana atunci erau considerate traditionale si imuabile si au aparut sefi bucatari gen Gualtiero Marchesi. In acelasi timp s-a facut mult progress in ceea ce priveste calitatea vinului.

    Am locuit mai multi ani l-a Paris si pot sa te asigur ca pe langa fast-food-urile pe care le pomenesti exista multe bistrouri si mici restaurante unde mananci excelent (a propos – steak frites nu inseamna gratar si in general se serveste cu sosul alaturea asa ca poti simti gustul garnii, si da, gatitul cu unt e delicios) si nu scump. Si in ciuda instalarii si succesului marilor companii gen MacDonald’s majoritatea francezilor sunt constienti de calitatea bucatariei franceze si in multe familii se pastreaza traditia mancarii bine gatite.
    Interventia mea se referea la anumite masuri si la o anumita “mentalitate culinara” care , dupa parerea mea ar ajuta la imbunatatirea artei culinare la noi.

    1. Da, intr-adevar, steak frites e o bucata de carne (de vita, cel mai frecvent) prajita, fireste, in unt cu cartofi prajiti. Acum imi explic de ce nu imi placea defel. Bucataria e o chestie de gusturi si, dupa cum unii prefera prajitul in unt si sosurile, altii prefera gratarul si uleiul de masline. Nu poti sa impui un gust sau altul lumii intregi. Unora pur si simplu nu le place bucataria frantuzeasca (sau parti intregi ale acestei bucatarii). Bistrourile si micile restaurante unde se mananca bine la Paris eu nu le-am descoperit, poate fiindca nimeream in capcane pentru turisti (stateam central). Desi imi aduc aminte cu placere de un restaurant chinezesc unde iti gateau in fata, dar ala nu era frantuzesc.

      Despre Italia asa o fi, nu stiu, nu am studiat. Pot sa iti spun insa ca absolut toti italienii pe care i-am cunoscut – femei sau barbati – gateau pe baza de produse proaspete si pareau ca stiu o gramada despre bucatarie, cel putin despre aia din regiunea lor(ceea ce nu pot spune despre francezii pe care i-am cunoscut, care preferau sa isi incalzeasca la microunde mancarea cumparata de-a gata sau sa manance in oras). Si ca fructele si legumele, ca si pestele si fructele de mare, mi s-au parut incomparabil mai bune in Italia decat in Franta (o fi si clima). In Italia mai gasesti niste rosii ce se aseamana, prin gust, cu ale noastre de pe vremuri. Pe care le mai poti gasi si azi, daca scotocesti bine (si nu in orasele mari).

    2. Cred ca nu poti sa generalizezi pe baza unei experiente personale – mie mi s-a itamplat sa mananc prost si in Italia, si sunt si acolo restaurante „capcane de turisti” cate vrei. Fapt este ca e dificil sa negi ca in Franta gastronomia s-a ridicat la nivel de arta si ca a avut o influenta uriasa asupra gastronomiei gen „haute cuisine”. Nu am inventat eu asta, sunt carti si tratate despre acest subiect. Iar daca in Romania se incearca intr-adevar o ridicare a nivelului culinar, poate ca e important sa se arunce o privire si in directia asta.

  11. Ma bucura valul asta de idei noi. Dar in Romania va trebui sa creasca intai nivelul de trai, abia apoi ne putem gandi la o schimbare in gastronomia noastra. Cele mai comune feluri de mancare sunt si cele mai ieftine si ale caror ingrediente sunt usor de gasit aici.

    O observatie a dvs extraordinar de buna este ca si ce se gateste acasa influenteaza ce se gateste in restaurante. In cazul nostru, al romanilor, ce NU se gateste, pt ca tanara generatie nu mai gateste. Educatie culinara zero, rezulta pretentii mici de la restaurante. Cu asa clienti ne-educati, restaurantele is permit bine-mersi sa serveasca niste mizerii, mergand pe ideea ca „Cine vede si nu stie zice ca asa tre’ sa fie”.

    Cele mai multe restaurante au mancare PROASTA, proasta rau. Oamenii mananca pt ca ei insisi au o educatie culinara precara, si nu stiu sa faca deosebirea. SI ati observat ca in general sunt tineri… Pai orice bunicuta cu ceva experienta in ale gatitului, asa, la nivel casnic macar, nu ar fi incantata deloc de ce pun restaurantele in farfurii in ziua de azi. Un val de paste sleite si romanizate, ciorbe lungite, sarmale fara gust, sosurile de orice fel extrem de proaste, carne prost gatita si fada, tocaturile sunt o gluma proasta, deserturi anoste si obosite- papanasi-clatite-tiramisu, eventual ceva cheesecake facuta asa gresit ca nici la soareci n-ai da-o…si salatele sunt sub orice critica!!! Si RATA… rata corect gatita n-am mancat niciodata in Romania. Mi-am dat seama ce buna e de fapt cand am mancat niste rata gatita corect intr-un restaurant in germania. Mi-e sila de restaurantele din romania, ofera niste sleituri si niste bataie de joc, asta este principalul motiv pt care eu am dezvoltat o pasiune pt gatit… din nevoie. Avem in romania si restaurante la care se serveste mancare buna,da , am incercat… din pacate mi se par nesimtit de mari, si ofera mancare BUNA intr-adevar, dar nu arta culinara cum m-as fi asteptat la asemenea preturi.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Close
Your custom text © Copyright 2024. All rights reserved.
Close