Celule însetate

Ți-a fost vreodată sete-sete, atât de sete încât simțeai că ți-ai găsit sfîrșitul? Mie îmi este, cel puțin o dată în fiecare săptămână. Unii dintre voi știu că alerg. Alerg cât pot de des, cât pot de mult. Între 5 și 22 de kilometri la o sesiune. De cele mai multe ori, 10 kilometri.

E o distanță cu care mă simt confortabil, nu-mi pune probleme deosebite, nu mă obligă să mă solicit mai mult decât mi-am propus înainte de a pleca de acasă. Situația se schimbă când, o dată pe săptămână, încerc să trec granița de 15 kilometri și țintesc spre 22. Kilometrul 10 e pragul psihologic pe care-l trec cu greu, e limita zonei mele de confort. Uneori am senzația că dincolo de zece kilometri se află balauri înfricoșători, alteori mă simt ca și când aș încerca să traversez Marele Canion dintr-o singură săritură și n-am altă opțiune în afara mersului înainte.

Toate îndoielile mele dipar în 300-400 de metri. În locul lor apare oboseala fizică. Mă prinde câte o crampă-n mușchi, simt că mi-e greu să-mi ridic picioarele destul de sus, îmi vine să-mi las bărbia în piept, ba uneori, în timpul unor urcări abrupte (sunt câteva străzi de felul acesta în Cluj, în fiecare traseu aleg măcar una) îmi vine să mă așez pe bordură și să chem un taxi. Desigur, nu fac asta ci-mi văd de traseu. Încet dar sigur, se instalează deshidratarea.

Pierd apă la fiecare pas, pierd săruri și minerale importante. Mi-e sete de nu știu cum mă cheamă, visez pepeni roșii, zemoși și oaze mărginite de palmieri, visez piscine și Niagare prăvălindu-mi-se în cap, visez că sunt sub apa rece a râului Firiza, în care mă scăldam copil fiind, visez mustul stors proaspăt din struguri și portocale dezgolite alergând spre mine pe Tăietura turcului. Toate astea, în doi-trei kilometri. Știu, se spune că e bine să te rehidratezi din 2 în 2 kilometri.

Problema mea e că o gură de apă mă îngreunează, îmi dă senzația de piatră în stomac. Nu știu de ce, încă n-am aflat însă e un fapt din cauza căruia prefer să rezist până la finalul alergării, să mai aștept cinci minute după ce mă opresc (numai eu știu cum trec acele cinci minute, cum se dilată timpul) și să-mi beau jumătatea de litru de ceai verde, rece, răcoros, aromat. Toate celulele mele absorb apa, forțate cumva de substanțele active din Camellia sinensis. O explicație științifică pentru acest lucru am găsit în rezultatele studiului realizat de doctorul Gheorghe Mencinicopschi, studiu sponsorizat de Lipton și efectuat ca o continuare a studiului asupra proprietăților hidratante ale ceaiului verde de anul trecut. Citez mai jos:

„După rezultatele studiului de anul trecut privind consumul de ceai la români, am dorit, în mod firesc, să aprofundez cercetarea asupra beneficiilor acestuia, în special în ceea ce priveşte efectul de hidratare asupra organismului”, a declarat Prof. Univ. Dr. Gheorghe Mencinicopschi. „Pornind de la o serie de observaţii preliminarii, am iniţiat un studiu care a urmărit determinarea efectului potenţial de hidratare a diferitelor tipuri de lichide: apă, ceai, infuzii de plante şi fructe. Rezultatele sugerează faptul că ceaiul, o băutură complexă, recunoscută pentru beneficiile sale asupra sănătăţii precum scăderea riscului cardio-vascular, îmbunătăţirea capacităţii de concentrare, revitalizare, ca şi pentru gustul plăcut, joacă un rol important şi în hidratarea corectă a organismului. Fie că este vorba despre ceaiul cald pe care îl preparăm acasă sau la birou, fie că optăm pentru variante tip ice tea, ceaiul contribuie la o bună hidratare a organismului, pe parcursul numeroaselor activităţi pe care le desfăşurăm în fiecare zi. Hidratarea corectă înseamnă sănătate durabilă”, a adăugat Dr. Mencinicopschi.

Studiul a măsurat tensiunea superficială a diferite băuturi consumate în mod obişnuit, ca parte a unei alimentaţii echilibrate: apă, ceai cald şi rece, infuzii de plante şi fructe. Tensiunea superficială a apei este unul dintre factorii care influenţează capacitatea de hidratare a unui lichid. Atunci când apa pe care o bem are o tensiune superficială mai mare decât cea a apei din celulele organismului uman, din limfă şi sânge (mediul intern), acesta încearcă să o ajusteze prin adăugare de surfactanţi fiziologici, printr-un efort metabolic, pentru a putea fi folosită de organism. În cadrul studiului, acest parametru (tensiunea superficială a fiecărei băuturi analizate) a fost corelat cu nivelul tensiunii superficiale a apei intracelulare, ceea ce a permis formularea unor concluzii privind efectul potenţial de hidratare al acestor băuturi asupra organismului

Rezultatele de laborator au arătat că ceaiul provenit din Camellia sinensis are o tensiune superficială ce variază între 42 şi 59 mN/m, foarte apropiată de cea a apei intracelulare. Astfel, „efortul metabolic depus de organism pentru a aduce tensiunea superficială a lichidului ingerat la nivelul lichidului intracelular este mult mai mic, ceea ce permite ca hidratarea celulelor să se facă mai rapid şi efectul să fie de mai lungă durată”, subliniază Prof. Mencinicopschi