Brânză friptă ca-n Grecia

406

CONCURS

De la grecii insulari am aflat că viața poate fi și simplă și frumoasă în același timp. Că mâncarea poate ajunge mai ușor la inima omului dacă-i lipsită de ornamente care se pot ușor agăța de conștiință. O să vă arăt azi o rețetă care a rămas lipit de mine după unica vacanță petrecută în țara măslinilor și a retsinei. Cu părere de rău (dar și cu părere de bine, că doar urmează să desemenz un câștigător) vă anunț că această rețetă e ultima din seria de cinci propuse de mine pentru a susține concursul  Adi Hădean și Samsung îți aduc aminte de gustul vacanțelor tale, în urma căruia puteți câștiga o plită Samsung încorporabilă cu inducție (CTN464KC01) și un cuptor Samsung încorporabil, o bijuterie de utlimă generație cu care m-am jucat foarte frumos în utlimele zile (BQ2Q7G214). Pentru a avea o șansă, trebuie să postați un comentariu sau mai multe, în care să descrieți cât mai bine, frumos, convingător și/sau savuros o experiență culinară de vacanță, fie ea din țară ori străinătate (regulamentul e aici, vă recomand să-l citiți). Cam asta-i despre concurs. E bine să știți că acela/aceea care va câștiga, va primi chiar plita și cuptorul cu care am gătit aceste rețete (sunt cinci de toate). Mai puteți trimite comentarii la oricare dintre cele cinci postări până pe 2 Noiembrie ora 23.59 inclusiv, ce vine după, nu se numără:). Succes!

Ingredientele sunt puține și simple de tot: o felie de brânză sărată, câteva frunze de oregano, sare de mare, piper negru, frunze de busuioc, ulei de măsline și câteva roșii, ultimele din producția de anul acesta a grădinii mele.

Am amestecat sarea și piperul și le-am zdrobit împreună în mojar.

Am spălat și tăiat roșiile.

Le-am amestecat cu sarea, piper, busuioc, ulei de măsline și câteva frunze mici, delicate și foarte aromate, de fenicul.

Am pus tigaia din fontă pe plită, am pus foarte puțin ulei în ea și am pornit plita.

Am tapetat brânza cu frunzulițe de oregano și am pus-o în tigaia foarte încinsă (plita poate transmite o cantitate mare de energie într-o perioadă foarte scurtă de timp dacă e necesar, iar pentru a frige o bucată de brânză, așa trebuie să o folosești, nu vrei să ții brânza mult timp la o temperatură prea joasă, ea se va topi și pierzi textura).

Am tăiat brânza în cuburi pe care le-am amestecat cu roșiile.

Am șters apoi plita cu o cârpă uscată, la nici un minut de la folosirea ei. Cantitatea de căldură pe care o reține plita e infimă, n-ai cum să te arzi.

Gata salata. Curmalele sunt adaosul meu, s-au potrivit de minune. Contrastul dintre dulce și sărat m-a fascinat mereu și mă joc cu el de câte ori am ocazia.

Asta-i tot. Aștept ultimele povești culinare din vacanțele voastre pe parcursul zilei de azi, apoi concursul se va încheia. Rămâneți aproape pentru a afla câștigătorul. Abia aștept să iau toate comentariile voastre la citit (pe cele apărute până acum le-am citit deja dar le voi mai citi o dată mâine, pe toate-toate). Să fiți sănătoși.

Join the Conversation

  1. Si iata ca am ajuns si la cea de-a ultima experienta din concurs:)

    Aceasta postare, este si pentru iubitorii de peste (ieftin).

    Am ajuns la Costinesti acum 3 ani cu niste prieteni. Stand la pensiune langa plaja, am preferat mereu sa mancam la restaurantele sau fast-food-urile de pe langa plaja. Eu de obicei am incredere mai multa (nu totala!) in restaurante decat in fast-food. Drept pentru care, zi de zi am avut MINUNATA initiativa, de a manca mancare gatita la restaurant. Un prieten de-al meu, innebunit dupa peste, isi lua hamsii aproape zilnic de la fast-food. Erau prajiti, aratau gustosi.. pana cand intr-o zi, ne trezim de dimineata pe la 5:30, ca sa vedem si noi rasaritul de soare. Mergem pe plaja descului, valurile marii ne loveau picioarele, ce sa mai.. MIRIFIC. Pana cand acest vis frumos se transforma in cosmar: mai multe persoane, adunau hamsii morti de pe plaja si de langa mal in multe ladite. Erau atat de multi..Nu ne-a venit sa credem. Cand am intrebat, nici macar nu ne-au dat atentie. Peste vreo 3 ore mergem sa mancam. Trecem pe langa fast-food, si ghiciti cine era acolo: exact! oamenii care adunau hamsii, veneau mai apoi si-i vindeau. Prietenul meu a avut o criza de bila, de a zis ca toata viata nu mai mananca peste decat daca l-a prins el.

    Sfat: Aveti grija unde mancati, si ce mancati. Cea mai buna mancare e cea pregatita de tine (sau de Adrian :)) ).

  2. M-am gandit ieri daca ultima tara din care o sa prezinti preparatul va fi una in care n-am fost (ma gandeam la expeditia ta…) dar din fericire nu e cazul :)
    Daca tot vorbim de Corfu, trebuie sa recunosc ca cel mai mult mi-a placut pastitsada (si mi-am luat o punca de amestec de condimente si o fac acasa, destul de des).
    Inca imi amintesc de vacanta de anul trecut… care a fost exact cum trebuie sa fie: liniste, mare, mancare foarte buna, odihna. Imi persista in ochi imaginea fetei mele, dormind devreme dupa balaceala, bronzata, mancata si obosita bine :)

    Mi-a placut concursul asta, am avut ocazia sa revizitez in minte atatea locuri frumoase.
    S.

  3. Interesanta ideea de branza fripta…La fel de interesant este sa calatoresti in intreaga lume si sa poti cunoaste si apoi impartasi si altora varietati culinare.
    Mi-as dori sa pot calatori in Grecia sa pot degusta din bunatatile lor, insa pana atunci, ma bucur de ceea ce ne postezi. Multe din impartasirile tale ne ajuta ulterior sa punem in practica si sa ii surprindem pe cei dragi cu gusturi care mai de care mai minunate si noi.
    Acel fel de mancare nu l-am gustat vreodata, insa, daca veni vorba de branza, am mancat branza cu miere de albine. La inceput am fost reticenta, dar dupa ce prima papila a simtit gustul combinatiei, mi-a creat o mare placere.

    Multumec in mod special pentru ideile minunate care ni le aduci zilnic, mai ales ca, gatind zilnic pentru baietii mei, aceste idei ma ajuta sa nu raman in pana.
    O zi frumoasa si spor in tot ceea ce faci.
    Dorina

  4. Nicoleta Cojoianu says:

    Ce o sa-mi mai lipseasca concursul asta! :) Am si o eu amintire culinara gustoasa si aromata, tot legat de Grecia. Mie imi plac foarte mult crevetii maaaari si proaspeti. As putea manca creveti cu salata de rucola de dimineata pana seara, toata viata. si ca desert cheesecake :D. Sa revenim la creveti. Am mancat in Atena anul trecut la un restaurant niste paste cu creveti si ardei gras absolut delicioase, cu salata de rucola. Combinatia mi s-a parut ciudata la inceput, dar mie, cand merg undeva nou, imi place sa incerc cele mai ciudate chestii sau macar ceva ce n-am mai mancat niciodata sau combinatii mai putin obisnuite pentru mine. Asa ca mi-am comandat pastele respective,si, acum, gandind la ele, imi cam vine apa-n gura. :) Pastele la baza semanau cu reteta de carbonara, cu mica diferenta ca aveau mult ardei gras in ele, taiat bucati mari. Pe deasupra erau presarati crevetii: mari si mai mult de doi :) si pe deasupra crevetilor era presarat parmezan. Miroseau divin! Mi-a placut la nebunie combinatia, mai ales cand am vazut ca mi-au adus alaturi si salata de rucola cu rosii cherry, despre care habar n-aveam ca se serveste cu pastele, nu era trecuta in meniu. Cred ca era prevazuta ca sa nu-ti pice greu pastele! Mmmmm, un deliciu!

  5. nea'Mielu says:

    eh, ce roman n-a fost in grecia?.. eu intotdeauna am mers pe cont propriu, la studio cum se spune. garsoniera cu tot dichisul, baie, bucatarioara..
    dupa ce mananci de 2-3 ori pe la taverne inveti si retetele si te si destepti: ocaua de creveti proaspeti e 12-13 euro, intra 18 bucati la fiecare jumatate de kilogram, iar o portie de 6 te costa la taverna 6-7 euro. o socoteala sumara zice ca mai bine mergi la pescarie si ti-i cumperi singur.
    ce m-a uimit pe mine acolo si m-a incurajat sa stau la coada cratitei, in vacanta fiind, este simplitatea bucatariei. cu cateva ingrediente faci minuni, si asta in doi timpi si trei miscari. la pescarie pestele sau fructele de mare ti se vand asa cum le ceri, portionate si curatate gata. erau acolo de la barbuni la dorade si de la creveti la pisici de mare.. pana si hamsiile se vindeau tot curatate. pestele e cantarit asa cum se afla, cinstit, cu maruntaie cu tot, iar apoi se curata, gratis. pierderea, fireste, e a clientului. mai cinstit decat atat nu cred ca se poate.
    o fi ceva mai simplu decat sa stropesti niste creveti cu ulei de masline si lamaie, oregano cules de tine de pe stanci, sare si un praf de piper, si sa ii pui 2-3 minute sa sfaraie pe gratarul incins?
    grecii, in mod curios, nu fac mujdei de usturoi ca noi, ci scordalia, scordolea cum ar veni, o pasta de cartofi sfaramati, cu ulei de masline si usturoi pisat. asa am facut si noi acolo, cand esti la roma faci ce fac romanii, stii cum se spune.. minunata idee, pentru ca iti tine si loc de mujdei, ca acasa, si de garnitura.
    m-a naucit si salata de branza iute, facuta dintr-un bot de branza zdrobita cu furculita, amestecata cu iaurt dintr-ala gros de-al lor si cu un ardei iute tocat marunt.. buna de nu te poti opri. de tatiki nu mai zic, ca-l stim si noi destul de bine.
    si branza fripta pe gratar, ca asta pe ai postat-o tu, kefalotiri ii ziceau, dar cred ca se referea la soiul de branza mai degraba decat la reteta.
    si tentacule de caracatita stropita cu ulei si lamaie si tinuta la vant sa se fragezeasca, si calamari taiati sui, tavaliti prin faina si prajiti in baie de ulei pana devin crocanti..
    de iezii si batalii la protap nu zic, cum nu zic nici de purcei, si nu mai zic nici de piata saptamanala unde te tocmesti pe degete, ca nici taranul grec nu s-a invrednicit cu cartea, da’ nici tu sa inveti greceste.
    si ouzo-ul in paharul plin de gheata, si berea mythos, si vinul rosu cu miere, si malamatina.
    si smochinele! smochinele de la marginea drumului, mai comune decat dudele si corcodusii de la noi.
    si uleiul, ehei, uleiul cu care in toti anii umplu portbagajul..
    nu stiu ce n-am gatit din ce fac grecii pe acolo, poate cateva chestii la cuptor, ca nu am avut. dar in rest.. toti prietenii cu care am fost acolo au inceput prin a merge la taverna si au sfarsit vacanta la noi pe terasa.. :)
    deja mi-e dor, si-s numa’ doua luni de cand m-am inturnat de acolo :) da’ parca n-ar mai fi asa mult pana la anu’, asa-i?

  6. Bravo Adriane ca ai ajuns si in grecia unde ma duc cam in fiecare an cel puti o data. Se manaca peste tot foarte bine ei avand multe retete deliciase. Vreau sa spun ca anul asta in sithonia undeva la capatul peninsulei in Toroni am mancat cea mai buna caracatita frageda si gustoasa de nu ma mai saturam . dar sa revenim la branza noastra. reteta ta care este foarte delicioasa este un picut pai putin Grecesca si mai adaptata la occident.oricum nu se foloseste orice tip de branza sarat ci trebuie ca respectam grecia doar FETTA la greci se practica saganaki (un fel de cascaval pane la noi sau la capac) si feta Tiganiti. poate si altele feluri dar nu le-am mancat sau vazut. Iata pe scurt o reteta pentru Feta Tiganiti:Ingrediente:0 ceapa medietaiata in felii subtiri, 1/2 ardei rosu si 1/2 verde, 2 rosii coapte sau cateva chery dupa plac taiate in rondele, ceva usturoi dupa gust maruntit cu latul cutitului, ceva ulei de masline extravirgin cu mirodenii in el,400 gr (pt 4 persoane)Fetta de buna calitate taiata cubulete, cativa ardeiasi iuti murati, oregano/busuioc, un picut de sare marina neiodata si piper dupa gust.Iata si cum pregatim acest fel care merge bine ca aperitiv de ouzo: Se incalzeste cuptorul la 200 C Puneti ceapa, ardeii, rosiile si usturoiul intr-un vas termorzistent si stropiti cu ulei de masline. Coaceti timp de 5 minute pana se inmoaie usor. Dupa aceasta adaugati branza amestecati mai stropiti cu niste ulei, puneti sare pper si oregano/busuioc si ardeii iuti. Puneti capac sau folie si coacetiinca 10 minute sau pana vedeti ca branza s-a molesit. Serviti preparatul cat este cald cald cu paine prajita unsa cu pasta de masline si ierburi. si neaparat ouzo langa .Kali Orexi

  7. Sa va povestesc si eu putin din experienta mea cu gatitu. nu de mult cam de vrio 3 ani si ceva luni am lucrat ca paznic undeva langa o pensiune din munti apuseni ( Padis ) si sa nu fac naveta am convenit cu proprietaru sa raman acolo in pensiune si sa fac pe osbataru si uneori pe bucataru ca de asai la pensiuni dupa vrio 2-3 luni de stat acolo mai faceam si cate ceva prin bucatarie cand intr-o seara un grup de vro 8-9 oamnei din Polonia vin la restaurant asa pe la ora 8 si cer ceva bun de mancare facut din cartofi in pensiune eram eu si proprietrara, patroana, ma duc in bucatarie si ii zic comanda habar nu avea ce sa le gateasca bun din cartofi si ma gandesc sa ii fac o propunere ii zic in felu urmator ” hai sa facem ceva usor si bun si sa fie si repede da ce zice ia ca pana curatam cartofi dureaza, nu ii curatam ii spalam bine ii taiem in 2 niste cartofi mai mari asa sa arate bine punem intr-o tava hartie de copt, ulei de mazline si pe hartie punem condimente sare si piper si putin delicat asa leam pus la cupror incins bine la vrio 260 grade si leam lasat cam 20 de minute ca sos am folosit alioli io consider ca se potriveste ii cam greu da se potriveste dupa 20 de min am scos cartofi si iam taiat pe spate ca si un pastrava de 3 dupa care iam pus iar cam seama de 20 min la cuptor au iesit niste cartofi extraordinari cu sos alioli multumesc o zi buna

  8. Momentul pe care vreau sa-l impartasesc cu tine, draga Adi (buna treaba faci tu!) si cititorii tai, e adanc impregrant in fiinta mea, e o farama de liniste si serenitate din copilaria mea petrecuta intr-un sat saracacios din Baragan.Mamaia mea obisnuia sa ne resfete pe mine si pe sora mea, intr-una din duminicile din verile acelea fara sfarist care pentru noi reprezentau VACANTA CEA MARE, cu o mancarica facuta dintr-una din orataniile care zburataceau prin curte.Fie ca era vorba de un ostropel cu rosii zemoase din gradina, ori de un pilaf de rata, ori paine facuta in test si „unsa” cu o rosie ca sa-i dea fata (comerciala), intotdeauna mancam pe masuta aia rotunda cu trei picioare, la umbra unui piersic din batatura, in comuniune cu Dumnezeu si natura.
    Am mancat mult mai sofisticat de atunci, diferit intr-un sens bun, incercat tot felul de chestii care nici nu mi-as fi inchipuit ca pot exista, am si gatit pentru mine si ai mei, insa nu am reusit si nu stiu daca voi mai reusi sa regasesc acea stare de stillness of time..

  9. Era ultimul an, in care foloseam marca germana si primul cu dragostea vietii mele…
    Nu voi uita niciodata vacanta din Turcia. Am pornit la drum cu o Dacie fara aer conditionat, cu cateva carti despre tara asta inca misterioasa pentru noi si evident cu frica-n san, nestiinde ce ne va astepta acolo.
    Sfaturile primite-citite erau, sa nu mancam cine stie unde, dar mai ales sa nu indraznim sa bem din apa, daca nu vrem ca vacanta noastra sa se sfarseasca la spital. Apa minerala de acasa s-a terminat repede, iar sucul dulce-lipicios cumparata din magazinele alimentare turcesti nu ne-au stapanit setea.
    Cum inaintam spre inima Turciei ne-am dat seama, cu fiecare zi ce trecea, ca nu putem sa nu gustam bucatele traditionale turcesti, asa ca, desi tematori la inceput, dar am cumparat si am savurat delicioasele mancaruri vandute in
    bodegile de pe marginea strazilor: kebab, sigara borek, baklava si inegalabila inghetata turceasca, cremoasa si dulce.
    Cea mai mare surpriza am avut-o cand am baut renumita bautura pregatita din iaurt, apa si sare: ayranul. Rece, racoritor, hranitor, o bautura de care aveam nevoie sa ne stapanim setea.
    Un adevarat deliciu, pe care si azi il pregatesc, mai ales vara.
    Au fost 20 zile petrecute in rai, colindand toata tara cu caleasca noastra neconfortabila, parcurgand 5000 km, cunoscand oameni extraordinari, vizitand locuri superbe, consumand mancaruri nemaipomenite…
    Cu inima indurerata am pornit spre casa (lasand in urma un pic din sufletul noastru) si am poposit
    o noapte la Costinesti. Dupa campingurile turcesti curate, primitoare, confortabile, prima noapte „acasa” am petrecut-o in niste casute cu lenjerie de pat indoielnica ceea ce priveste curatenia, cu purici autohtoni ce ne ciupeau toata noaptea, iar cina am savurat-o la o „saormerie” dubioasa.
    Dimineata a inceput calvarul: greata, diaree, febra, da’ ce mai, am ajuns acasa…

  10. In Grecia n-am ajuns pana acum dar daca e vorba de branza am sa va povestesc o istorioara petrecuta in Franta. Eram in vizita la un bun prieten si de cateva zile il bateam la cap sa ma duca la o degustare de branzeturi. Stiam eu ca pe undeva prin Paris se gasesc locuri unde se fac zilnic astfel de degustari, si muream de curiozitate sa incerc celebrele branzeturi. Eram pentru prima data in Franta. Prietenul meu, Jean – Baptiste Berlioz pe numele lui, s-a tot codit pana cand, intr-o dimineata s-a trezit mai devreme si mi-a spus ca ne vom intalni peste cateva ore. Am ajuns la locul de intalnire – pe malul Senei, intr-un loc cu o vedere superba. Pe o banca cu o mica masuta de fier forjat in fata, JB asezase vreo 15 tipuri diferite de branzeturi si multe sticle de vin de toate natiile, plus celebrele baguettes, toate cumparate dintr-o piata de tarani, de la marginea orasului. A vrut sa imi ofere degustarea lui personala, departe de influentele turistice inerente intr-un oras cum este Parisul. Am stat mult in locul ala si mi-a povestit despre fiecare tip de branza in parte si despre fiecare tip de vin. Din ce zona este, cum se fabrica, din ce lapte, cat trebuie sa stea la maturat. Alaturi de fiecare branza am avut cate un vin exceptional. Si despre vinuri mi-a povestit foarte multe. Eram fascinat de cat de multe informatii putea detine despre aceste lucruri. Pana la urma mi-a marturisit sursa cunoasterii sale: tatal lui, fost somellier si actual un membru activ intr-o associate de degustatori, il invatase inca de mic tainele acelor lucruri. Mi-a mai spus si ca el niciodata nu cumpara branza din magazine – totul este cumparat direct de la producatori, tarani de prin zona care pastreaza cu strictete tehnici si retete de sute de ani.
    Am stat in Paris o saptamana atunci, dar de fiecare data cand ma grandesc la acea calatorie, primul lucru de care imi amintesc este aceasta zi perfecta, petrecuta pe o banca langa un rau, departe de zgomotul turistilor, alaturi de preparate traditionale si de un prieten bun, pe care din pacate nu l-am mai revazut de atunci. Dupa parerea mea, asa ar trebui petrecute toate concediile – descoperind adevaratele valori ale zonei respective de la oamenii simpli, oameni locului.

  11. Cristina Stef says:

    „ce roman n-a fost in Grecia?” Eu :D.. dar asta nu conteaza, o sa merg la un moment dat… Vacanta, deh..de-asta n-am mai avut de doi ani. Intre copii, lucrul la casa (care nu se mai termina), gasirea de noi „ocupatii”, e greu sa faci si de-o vacanta. Dar o sa merg! Promit! Unde? Tot in Spania, ca in ultimele doua vacante… la niste foarte buni prieteni. Partea buna, in afara de the obvious: ai unde sta, gati, etc… este faptul ca ne distram mai mult decat am face-o singuri pe cine stie ce insula… maybe. Ramane de vazut. Mie imi place sa mananc.. si mananc MULT! spre ciuda unora, si binele meu.. nu se vede (HEHE). La fel de mult, sau poate chiar si mai si, imi place sa gatesc. Poate de-aia ultimele vacante au fost presarate cu bucate de-ale mele… ba eram in etapa „paine” si am facut niste painici bestiale, cu mirodenii „spaniole” si masline bune rau…. ba in etapa „alte inventii” si ma incumetam la dovlecei umpluti, supa de linte…. somon la plancha…. Eeeeh, si mirosul strazilor Castellonului… si azi il simt si-i duc dorul!!! Dar cel mai mult…si mai mult, mi-a placut in Grau de Castellon. De ce? Pentru ca acolo am mancat multe si diverse feluri de..PESTE! peste si fructe de mare, dupa care sunt innebunita, care au o aroma de o mie de ori mai intensa si mai buna ca oricare gatite aici, in Romania noastra! Iar pietele spaniolilor, pline ochi de pesti proaspeti, de jamon de fel si chip.. de fructe proaspete (curmalele proaspete m-au dat pe spate, iar jamon am vrut sa ma apuc sa fac :D eu singura :)))Parerea mea doar, ca wannabe turist culinar :P Pe aceeasi treapta in top se mai afla si mini-crevetii olandezi, si pestele azer, sa nu mai zic de prajiturile azerilor… YUM! Pana la o noua vacanta unde promit sa incerc tot ce pot… nu pot decat sa inghit in sec uitandu-ma la blogurile culinare.. citind rand cu rand si printre ele :D si apoi sa ma duc la al meu frigider si sa incerc sa inventez ceva (pentru ca asta imi place cel mai mult!!! -> si nu ceva usor, NUUUU, cu cat mai complicat cu atat mai bine! si jur ca am primit numai laude!)din un ou si naiba stie ca mai gasesc pe acolo…. Cum am citit intr-o postare anterioara, si eu ma laud cu arsuri si semne de gatit mult!… nu stiu de ce, dar asa ma iubesc pe mine tigaile incinse… tavile…si alte alea :D. Azi fac un tort, nu de vacanta, dar cu gandul la ea ;) ieri au fost cupcakes de Halloween…bune. Mancate instant! Cu banane, cu mere, sau cu ciocolata si coaja de portocala (preferata mea, ca ma duce cu gandul la Craciun). Piciul mic doarme, piciul mare e la gradi…tati la facut pereti, ca DEH, casa are nevoie si de asa ceva… iar eu ma duc la bucatarit! Pentru ca-mi place, pentru ca cel mai mult mi-as dori sa gasesc o lampa magica in portofel care sa ma lase sa-mi satisfac orice pofta culinara (si aici ma refer strict la ingrediente, pentru ca TREBUIE sa le amestec eu cum vreau!), pentru ca n-am disciplina necesara unui „bloggerit”, ci doar gatitului pentru noi, prieteni, si vizual, pentru toti. :D

  12. Pentru mine branza are o istorie amuzanta si am sa va spun de ce. De cativa ani eu si sotul meu ne mai doream un copil, iar incercarile noastre s epare ca esuau mereu. In una din zile, ma aflam cu familia la Tasnad,iar cummnatul meu, mare amator de branza mia- sugerat sa mananc branza cu miere. lui ii place s acombine intr-un mod ciudat, pentru mine, feluritele alimente. Dupa mai multe insistente am cedat si am gustat. Gustul nu a fost extraordinar de prima data, insa am mai luat si apoi mi-a placut. Am vazut si cateva emisiuni despre gatit, unde branza cu miere poate fi servita cu boabe zdrobite de cafea sau cu presarata cu ness.

    Coicidenta sau nu, dupa cateva saptamani eram am primit vestea ca sunt insarcinata. sa fi avut sau nu combinatia de branza cu miere vreun aport sau nu la aceasta? Ce mai conteaza… important e ca in viata noastra este inca un copilas de care ne bucuram enorm, iar branza servita cu miere ne va duce mereu cu gandul la acele momente…

  13. De prin bucatariile romanesti sau straine pe unde-am mancat, inca imi amintesc de reactia oarecum ciudata-interesanta, dar si pozitiva cand am vazut felul in care englezii prepara hrana. Am avut ocazia sa fiu invitata la masa de cateva familii din zona English Channel (Exter, Exmouth, mai exact) si la fiecare masa am observat aceeasi „rutina”: nu gatesc supe/ciorbe, in schimb, ca antreu iti ofera diverse sortimente de branza cu diverse sortimente de mezeluri + diverse sortimente de paine (cel putin 2). Felul principal consta in preparate gatite separat: carnea (de vita, in general) e fiarta, nu prajita intr-un anume mod, morcovi fierti, fasole verde fiarta, mazare fiarta, pireu de cartofi si diverse sosuri (cumparate din magazin) dulci-acrisoare. Bineinteles, ai la dispozitie sarea si piperul sau alte condimente/ulei/otet daca doresti sa adaugi peste carne. Cumva, mi-am dat seama ca, de fapt, pentru ei asta e modul sanatos de a manca. Dupa felul principal, urmeaza desertul care poate consta chiar si intr-o felie de paine cu unt si gem(uri)/miere, dar, in special, le place checul. In caz ca nu te-ai saturat, iti ofera biscuiti langa ceai sau cafea. Personal, mi-a placut aceasta experienta si uneori, gatesc in acest mod, fara sosuri, doar ca adaug diverse condimente. C-asa-mi place mie, mai condimentat! :)

  14. Cand am citit prima data titlul concursului mi-au venit in minte extrem de multe momente.
    O sa incep prin a va spune cum mi-am facut eu o pasiune enorma pentru mancare. Eram studenta in anul 2, aici in Cluj si am aplicat la sfarsitul anului la programul Work &Travel in America, pe vara. Dintotdeauna am fost destul de pretentioasa la mancare dar nu o consideram extrem de importanta, nu cheltuiam foarte mult, studenta fiind. Am ajuns acolo si am lucrat acea vara la un restaurant de seafood in mare parte pe coasta de est.
    La inceput eram ingrozita de mancarea de acolo, in special fast food-urile, ma durea stomacul zilnic, nu mancam decat foarte putin la restaurantul unde lucram pentru ca mi se parea foarte scump…cum sa dau eu 12 $ pe o salata?? nici macar nu o sa ma satur :)) ei ca sa nu o lungesc, acolo timp de 3 luni de zile am invatat ce inseamna mancarea de care azi sunt indragostita. Am cunoscut oameni minunati si am fost in locuri extraordinare,pana si pe actualul meu prieten care avea un part time job la acelasi restaurant.El muncea ca bucatar acolo in bucatarie. Am fost in foarte multe restaurante in Virginia, New York, Washington, Charleston si nu imi venea sa cred ce lucruri bune puteam sa gust.Gateam foarte mult si acasa, si ce imi placea foarte tare era ca puteai gasii totul foarte proaspat, la noi e mai greu in special cu seafood,condimentele si anumite legume. Totusi daca ar fi sa va povestesc despre cea mai buna masa pe care am avut-o vreodata a fost in vara aceasta in Praga, a fost ceva ce nu cred ca as putea uita vreodata.Probabil e greu sa descriu in cuvinte dar o sa incerc sa va induc putin in atmosfera aceea. Era o seara de August, 10 august, o aniversare…2 ani de relatie. Ne-am facut rezervare la un restaurant pentru ca vroiam sa fie ceva mai deosebit. Locatia era perfecta, pe malul Vltavei cu o vedere minunata asupra castelului din Praga. Un chelnar dragut ne prezinta meniul care era A la carte si modul in care vorbea despre mancare m-a uimit. Cina a fost minunata totul a fost minunat dar ceva a fost special. Am comandat „homemade ravioli carbonara”, mirosea atat de bine .Cel mai bun lucru pe care l-am gustat vreodata e greu sa va explic ce am simtit dar a fost cel mai minunat gust vreodata, se topeau in gura, cea mai fina branza ce avea deasupra cel mai subtire bacon prajit si foarte crispy, bestial, orgasmic, sincer poate e greu de crezut dar mi s-a facut pielea de gaina si parca toate papilele gustative se concentrau asupra acelei arome.:) am mai avut parte de inca o surpriza la felul principal cand eu am comandat miel excelent gatit, mediu cum imi place si mi-a fost recomandat un vin si surprinsa sa fiu era un Merlot din Romania! Am fost placut surprinsa ca am intalnit un vin de-al nostru acolo, era prima data cand am vazut un produs din Romania intr-un restaurant extraordinar intr-o alta tara.
    Ma bucur enorm ca incet incet se incepe si la noi sa se puna accentul pe calitate si nu pe cantitate. Am reusit sa mananc mai nou si in cluj si sa fiu impresionata, pacat ca de multe ori servirea lasa de dorit. Si e pacat pentru ca stiu ce inseamna o bucatarie de restaurant si practic de acolo porneste tot si atata timp cat persoana care serveste nu apreciaza asta e pacat si in dezavantajul lor.
    Citesc destul de des acest blog si am avut si placerea de a gati si a gusta din aceste minunate mancaruri.
    Am scris destul de mult si parca nu ma pot opri, mi-am facut acum o pofta de mancare si o sa fug sa imi iau pranzul.

  15. Daca im permiti, branza feta grill e obsesia mea de cand m-am intors din Grecia.
    Atat de obsedat is de ea, incat mi-am adus feta de la ei si ulei de masline de la ei… ca sa pot face si eu acasa asa ceva (SPAM: http://www.ciulea.ro/branza-feta-grill/).
    Nu vreau sa particip la concusr (nu ca nu sunt tentante premiile, dar fix cu o saptaman inainte sa incepi tu concursul mi-am schimbat plita si cuptorul, deci…), vreau numa’ sa ma laud ca si eu fac asa ceva :D

  16. Nu-mi place Grecia, e prea albă, prea stearpă, prea veche şi prea cultă. Are prea multă Mediterană în jur, prea mulţi peşti, prea multe temple, şi prea multe grecoaice. Şi au ele picioarele lungi, nasul drept, fruntea înaltă, puf de piersică supt urechi, umbră mijită pe buza superioară, trăsături de Electră. Şi sunt arzoaice, pătimaşe, cu piele de măslină, subsioară calină, amirosind a portocală stoarsă şi a sâmbure amigdalat. În schimb îmi plac bucatele greceşti, peştele pe jar, brânza de capră cu miros insinuat de căcărează şi cu unt gras în vâna ei, zaziki mâncat doar uns pe pâine, uzo şi vinul ieftin, zborşit, din sticloanţa de 3o de deca.
    Mi s-a întâmplat să râd de Palicarii din gardă, cu canafii roşii în vârful botinelor, pentru că pasul lor de defilare e mai mult o parodie, iar mânecile mundirului atârnă de parcă ar fi prinse cu ace de gămălie de croiul hainei, dar o cocoană m-a sâsâit şi m-a înjurat greceşte, izbitor de asemănător cu înjurăturile de la Brăila. I-am tras şi io în gând una ca la Cernăuţi ( că mi dragă moldovineasca) şi mi-am stricat toată ziua prin Atena privind peste umăr să văd dacă nu mă arestează palicarii. Cel mai mult mi-a plăcut la ţară, lângă Volos, la prietenul meu Ion Negru exilat în Grecia din 1994. Are o fermă unde creşte roşiile ca pe purcei, pe straturi de folie neagră, cu irigaţiuni savante prin picurare, hrănite cu minerale prin furtun, fără araci şi fără legături de cânepă ca la noi, recoltate cu o maşină cu ghiare şi roţi de trotinetă. Am suspectat că roşii acelela au gust poliesteric, dar nu, erau pline de must şi de o dulceaţă reavănă, mâncam dimineaţa la dejun roşii înmuiate în sare cu pâine tăvălită prin ulei. Iar seara beam vodcă însoţită de zeama stoarsă a părădaisei lui. Şi am lucrat la Ion Negru cinci zile la sortat porodici în lădiţe şi n-am mâncat decât legumă, pâine şi ulei. Nu pentru că Ion e un zgârcit ci fiindcă aşa simţeam că pot înţelege viaţa lui. Şi am înţeles că a rămas român, oltean în bejenie şi cu gândul la patrie şi la colbul din Clisura Dunării. A ! Şi mi-a mai plăcut la greci cum dansează sirtaki, şi m-am luat cu ei la concurs şi vă dau cuvântul meu, că le-am luat faţa. Acum vorbind despre brânza friptă, dragă Adi, păi ăsta e felul preferat al nemţoaicei mele, brânza friptă este pentru ea un cult şi de multe ori mă trezesc cu frigiderul golit de la fripturile ei. Pe lângă felul în care o prepari tu, aproape identic, mai face ea brânză pohăită, adică o panierează ca pe carne şi combinaţia de ou cu bânza veche însoţită de puţin sos de unt, e colosalmente grozavă. Dar cea mai grozavă amintire a mea despre brânza grecească vine dintr-un restaurant numit Arca, deschis acum 15 ani la Reşiţa unde patronul, grecotei prin afinitate de muiere, oferea o gustare din partea casei: o felie de brânză Fetta, înecată în ulei de măsline şi presărată cu mult riganiez uscat (adică oregano). Şi lângă, un degetar de mastică de Chios, de fapt un rachiu de chimion ieftin, dar care mergea de minune cu brânza. Am lucrat în restaurantul belferului două luni şi de acolo am învăţat regula că ce-i bun ori îngraşă, ori e interzis, ori e prea scump !

  17. pop aurelia says:

    Şi dacă tot vine primăvara şi încă suntem în natură ca ori ce roman ce putem face de 1 Mai,sa plecam prin păduricile patriei noastre din ardeal,cu mic si mare la grătarelor. Daaaaa, că ce-i mai frumos şi mai româneşte decât să mergem în pădure. Nu pot să nu mă gândesc la poezia zilelor de sfârşit de săptămână când, cu mic cu mare ne adunăm, femei, bărbaţi, copii, toţi lalolaltă să o punem de un grătar. Şi ca în orice grup adevărat, bărbaţii (pe care îi bănuiesc că au prins obiceiul de la femei de a umbla în haite, apoi de ce zice Ursu ) se apucă prin miscări hei-rauseste să meşterească focul pentru grătar, în timp ce muncitoreşte mişcă o sticlă de ţuică, vodcă sau whiskey ( aceste sticle precum şi conţinutul lor sunt alese în funcţie de gusturile şi obiceiurile pământului) de la unul la altul dovedindu-şi solidaritatea, fraternitatea, spiritul de dăruire dar mai ales, viteza de golire a conţinutului sticlei care, după o astfel de operaţiune în echipă, este aruncată într-unul din tufişurile de care pădurea e deja plină (plină de tufişuri şi de sticle, desigur). Femeile, aşa cum le este natura, stau şi ele în grup strâns pregătind farfuriile, salatele, tăind pâine şi având grijă de copii, şi toate astea într-un vacarm specific feminin. În timp ce bărbaţii termină vreascurile de rupt pe genunchi, zdrelindu-şi astfel bunătate de treninguri de fâş însă, demonstrând forţa muşchilor dezvoltaţi la birouri în faţa calculatoarelor, dar mai ales arată de câtă putere şi concentrare ai nevoie ca să rupi în două sacul greu de cărbuni cumpărat de la unul din omv-urile de pe drum, femeile se simt umile şi dominate de astfel de manifestări de forţă. Şi cum toate aceste succese şi realizări merită sărbătorite în mod corect, bărbaţii, pe acelaşi model frăţesc, deschid de data aceasta numeroase pet-uri de bere pe care le golesc luându-se din nou la întrecere impresionând încă o dată posesoarele sexului slab (oare!?). În timp ce carnea se arde frige pe grătar, bărbaţii termină pet-urile de bere şi se aşează la mese aşteptând să fie serviţi de către femei, după cum e datina pământului şi cum este şi firesc de altfel. Bineînţeles că fripturile sunt deja arse suculente şi gata de a fi îngurgitate, din nou reuşita trebuie sărbătorită. De data aceasta bărbaţii deschid una din damigenele de vin, căci nu există dicton mai adevărat precum acela care spune că „vinul după bere e plăcere”, şi-şi continuă îndeletnicirile bahice sub neîntreruptele dovezi de obedienţă ale femeilor. Desigur că există şi dovezi de admiraţie ale bărbaţilor faţă de femei de ei însuşi lăudând modul de pregătire al fripturii prin râgâieli repetate şi/sau în cor, spre deliciul auditiv al doamnelor de faţă, dar mai ales al copiilor care deprind astfel anumite comportamente specifice maturităţii. Când toate bunătăţile sunt demult aruncate în burţile deja pregătite pentru digestie de către acel consum de minim 2 L de lichid/zi, conform sfaturilor medicului de familie dar mai ales al reclamelor de la teve, şi toate pungile în care au fost împachetate fleicile de carne sau micii, sunt artistic împrăştiate prin pădure, iar pet-urile făcute grămăjoare organizate, femeile primesc, în semn de maxim respect, cheile de la maşini ca o supremă dovadă de încredere absolută din partea bărbaţilor că sunt căraţi duşi în cârcă siguranţă acasă în sânul conjugal.C-am asa a decurs ziua noastra de 1 Mai.

  18. Ildiko Pacz says:

    De cand am aflat de acest concurs, mi-am propus sa va spun povesti care mai de care, cat mai multe, din diferite tari. Totusi, am ajuns la ultima zi a concursului si, desi concursul se refera la experiente legate de vacanta, eu va voi povesti altceva…

    M-am intors acasa de cateva zile, am avut norocul sa ajung la Tokyo. In ultima vreme calatoresc foarte mult si imi place sa gust mancarurile specifice locului si sa povestesc cat mai mult cu localnici, pentru a afla mai multe despre cultura lor, felul lor de-a fi si de a privi lucrurile si viata in general.

    Experienta din Tokyo a fost in primul rand un soc cultural extraordinar. Si nu ma refer la soc in sens negativ, ci doar la limitele noastre umane de a accepta prea mult nou, ceea ce devine coplesitor la un moment dat.

    Entuziasmul meu de a gusta mancarurile traditionale m-a dezamagit si parasit foarte repede, dupa cateva zile de a incercari de a deslusi un meniu bazat doar pe poze… Am mers in foarte putine locuri unde chelnerii sa vorbeasca engleza (sau orice alta limba cunoscuta) si, chiar daca reuseau sa imi spuna cateva dintre ingredientele de baza, majoritatea ramaneau un mister.

    Partea de vacanta din aceasta experienta a fost sfarsitul de saptamana cand am mers sa vizitez Muntele Fuji. Am ramas uimita nu doar de maretia peisajului, ci mai ales de stima inegalabila pe care oamenii o simteau, numind muntele Fuji-San (adica Domnul Fuji)!

    La poalele muntelui, pe langa o priveliste magnifica inramata de frunze colorate de toamna, am avut placerea de a gusta „Houtou Hot Pot”. V-as traduce, dar nu pot… :) Mai bine va povestesc: la baza acesteia sta supa „dashi”, un fel de bors din peste si fructe de mare. Supa e pastrata fierbinte cu una dintre lampile acelea pe care le foloseam mai demult la ora de chimie (sa mi se ierte nestiinta, ca scuza servindu-mi faptul ca pana la liceu am studiat in limba maghiara) :)

    In zeama aceasta se puneau taiteii „houtou”, cateva felii subtiri de carne de porc, ridichi „daikon”, morcovi, tofu prajit in ulei, frunze de varza chinezeasca, dovleac de placinta si miso. Pe tava mai era nelipsitul orez fiert, muraturi din ciuperci si alge, salata si peste prajit.

    A fost felul de mancare care m-a impresionat cel mai mult, in primul rand pentru ca aveam un ghid vorbitor de limba engleza, care mi-a povestit despre ingrediente si despre modul de preparare. Nu stiu cum sunteti voi, dar mie imi place sa si stiu ce mananc, sa disting gusturile, sa analizez mancarea, sa imi imaginez cum as gati-o eu acasa si ce as mai schimba la ea. Mi-am cumparat de acolo ingrediente pe care le-am adus acasa ca sa pot impartasi aceasta experienta si cu cei dragi. Ma asteapta acasa cel mai bun sot de pe lume si un baietel minunat de 3 ani. De fiecare data cand ajung acasa, bucataria devine locul nostru preferat de activitati, povesti si joaca, gatim impreuna toti trei si ne povestim experientele.

    Totusi, pe langa mancare, am fost impresionata de un alt stil de viata, de un respect imens fata de oameni si natura, prin urmare si pentru mancare. Desi am vazut 3.5 milioane de oameni intr-o singura statie de metrou in ora de varf, oamenii se uitau mereu la cei din jur, purtau masti medicinale daca erau raciti (!cred ca noi nu vom ajunge in curand la acest nivel, tinand cont ca oamenii bolnavi se duc la lucru si isi trimit copiii bolnavi la gradinita!). Mi-a fost dor totusi de casa, mi-a fost dor de „roast beef”, de branza prajita, de cartofi (Doamne, ce dor mi-a fost! nu mai vreau sa vad taitei si orez macar pentru o perioada) si mi-a fost dor de oameni, cei cu care impartasesc un trecut, un prezent si, poate, un viitor, dar macar o limba vorbita si un meniu similar.

    Si v-as putea povesti despre cum se mananca homar cu betisoare… :) Ma bucur totusi ca am avut parte de aceasta experienta unica, respectul meu pentru cultura japoneza bazat pana acum doar pe „teorie” a fost intensificat de „practica”, diferentele culturale sunt cele care fac lumea demna de explorat!

  19. Ma scuzati, aceea numai branza fripta nu e!

  20. Sper ca nu-s foarte off-topic, insa daca tot s-a vorbit in articol despre branza fripta, oare imi poate spune cineva, preferabil din Bucuresti, daca pot gasi undeva branza Halloumi? Va multumesc frumos anticipat!

    1. nea'Mielu says:

      la bacania veche.

  21. Nu am vizitat Grecia,dar mi -am propus sa vizitez anul viitor Insula Santorini,despre care am auzit multe lucruri frumoase!Cu siguranta o sa ma bucur de delicatesele pe care o sa le gasesc in Grecia!
    Vroiam sa va povestesc prima mea experienta cu gatitul mai serios..nu ca la mama acasa!:)

    In ultimii doi ani am ales sa lucrez intr-un restaurant italian situat intr-un satuc de pe langa Munchen.Am fost atrasa inca de la bun inceput de micile secrete al acestei bucatarii minunate.Incet incet am inceput sa prucep cum este cu pastele..si am ajuns la o mica concluzie:pastele pot fi gatite cu ceea ce doresti si cu ce iti place mai mult.
    Am fost placut impresionata de bucataria italiana”germanizata”,dar mult mai impresionate au fost papilele mele gustative cand au facut cunistiinta cu bunatatiile din bucataria traditionala.Intr-una din saptamani a venit in vizita mama sefului cu multe bunatati originale din Salermo(Italia de sud):rosii uscate in ulei,vinete puse sub ulei(melentane sotto olio),mozzarela de buffalo..o minunatie si ceea ce mi a placut cel mai mult era o paine specific zonei.Era o paine tare ,coapta bine care trebuia bagata in cuptor de vreo 4-5ori dupa care putea fi ti.uta si 3 luni si nu se strica.Secretul era sa o inmoi in apa cateva secunde dupa care se transforma intr-o bunatate.
    Cea mai buna combinatie era :painea aceasta tare,mozzarela de buffalo si rosiile crescute in gospodaria lor.
    Ceaa ce pot sa va spun e ca ersu mult mai.multe bunatati pe masa..si desi eram la servici pot spune ca in seara aceea m-am simtit ca intr-o vacanta.

  22. Oana Paiusan says:

    Zici Canada si te gandesti la ce? Frunza de artar? Castori? Paduri? Terenul ala mare unde toti vor sa emigreze? Cam asta a venit in minte prietenilor mei la momentul in care am facut un mini sondaj personal inaintea calatoriei. Marturisesc ca in urma cu 10 ani (fiind doar o pustoaica) nu am apreciat natura, mancarea si frumusetea locurilor. Pana anul acesta. Bucuria revederii prietenilor, si recunosc, (fara pic de vinovatie) si a unui shopping pe masura, nu mi-au dat de gandit ca m-as putea delecta cu de-ale sufletului si de-ale gurii.
    British Columbia este provincia canadiana din vestul indepartat, insula Victoria fiind a opta insula ca marime din lume.(google pentru mai multe, cine e interesat) E un loc unde natura este respectata, in toate aspectele si de aceea cred ca le si da inapoi oamenilor atatea minunatii. Am avut ocazia sa merg in paduri cu copaci peste 70 de metri inaltime in care te poti regasi sufleteste dar te si poti pierde, in acelasi timp. Am stat dimineata la cafea cu o pereche de caprioare care rontaiau gingas florile pline de roua ale gazdei mele (desi doamna se cam saturase de plantat flori scumpe ca hrana pentru caprioare) si am luat pranzul cu o familie de ratoni (mama cu 5 puitui nazdravani) care s-au infruptat copios si s-au jucat pe masa plina cu bunatati lasata nesupravegheata (recunosc, nu ma asteptam sa ma alerge ei pe mine, astfel incat sa abandonez sa o pazesc). Experienta marina este unica. Infofolita cu vesta de salvare, am pornit la “drum” cu kayak-ul pe ocean si am avut placerea imensa de a fi “escortata” intr-un golf de o familie de foci gri a caror mutrite dar si curiozitate jucausa si timida iti imoaie inima, te face sa vrei sa pleci din casuta lor si sa respecti habitatul lor natural.
    Intalnirea cu natura m-a bucurat, m-a “uns la suflet” si m-a atras mai mult decat toate shopping mall-urile si outlet-urile imense (vazute in ultima zi, pe fuga, pentru cadouri in principal. Drept dovada a lipsei mele de interes si timp pentru shopping, am venit cu trei articole pentru mine, luate in ultima zi din primul magazin cu reduceri in care am intrat. (Nu va inchipuiti ce misto-uri mi-am auzit la intoarcere, mai ales ca ma laudasem ca imi reinnoiesc garderoba.)
    Insa experienta culinara principala a anului acesta (au fost multe, dar asta mi-a venit in minte ca fiind reprezentativa pentru relatia mea cu Canada) este cu stridiile. Ce stiam eu de ele: sunt fructe de mare. Punct.
    Intr-unul din campingurile pe malul oceanului Pacific, amicii cu care eram stiau de la pescarii locali cum sa le gateasca si s-au gandit sa ne initieze si pe noi, amatorii de fructe de mare de pe coasta pacificului. Plaja din Oyster Bay (evident): plina de pietre/pietroaie, crabi micuti care fugeau speriati (mie mi se parea ca ma ataca :) ), carapace de crabi mancati de pescarusi, resturi de scoici erodate de mare, de vreme. O adevarata provocare sa te plimbi, daramite sa mai iesi la …cules de stridii! Am pornit inhamata cu entuziasm si am cules vreo 40 ( pe care le vedeam, le luam, evident). Mare greseala, aveam sa aflu. Nu toate sunt bune, nu toate sunt destul de mature, asa ca am fost nevoita sa le pun la loc. La loc insemnand…inapoi in apa sa mai creasca, sa hraneasca ecosistemul, sa intareasca plaja, etc. (tot ce nu iti trebuie, pui inapoi, nu strici, rupi, iti iei doar ca sa ai si tu o scoica, floare, ramura, pom de foc, fie ce o fi). Initierea a inceput cu un crash course in stridii: trebuie sa fie destul de marisoare, cam cat palma, sa aiba striatiile de pe margini intacte si in principal, sa fie movulii atat pe acele striatii valuroase cat si in punctul de prindere al scoicilor (la fundul scoicii, mai popular). Am cules cu mult mai multa grija, mult mai putine, intr-un timp mai lung. O activitate placuta de altfel, daca nu ar fi fost apa oceanului atat de rece! Amicul meu era fan stridii, asa ca a propus sa mancam crude, din ocean, ca experienta de gust. Nu ma dau in laturi de la experiente culinare, asa ca am zis : HAI! Le-a desfacut cu un cutitas special pt stridii, apoi a urmat greul. In primul rand, carapacea exterioara gri/maronie, foarte dura nu indica “fildesul” fin si frumos (alb curat cu irizatii colorate) al interiorului,dar nici continutul cleios, apos si gri al carnii. Mi-am facut curaj si am inclinat stridia astfel ca acea carnita sa alunece in gura (sunt foarte curate in interior, nu trebuie spalate, in cazul in care va scarbiti deja de ceea ce am facut). In secunda doi, nu numai ca m-a izbit mirosul puternic de ocean (sarat dar si un miros puternic de alge) ci si gustul. Dupa ce papilele mele au reusit sa izoleze puternica saramura a oceanului, care sincer nu mi-a placut deloc, am simtit carnea gumoasa si usor metalica a stridiei. Simteam ca am toata apa oceanului in gura. Nu am putut sa o manac dupa ce am mestecat-o putin, asa ca am scuipat-o (in speranta ca un pescarus infometat ma va face sa ma simt mai bine, ca nu am irosit o stridie :)). Izul oceanului in acest fruct de mare, m-a facut sa ma decid pe loc: Nu mai mananc stridie in viata mea, e cea mai oribila mancare, cum poti manca asa carne, ce prostie de fructe de mare, nu mai incerc asa ceva niciodata, bleax, etc etc etc. Amarnic ma inselam. Cu greu am fost convinsa sa mai incerc o data, de data asta gatite, de catre sotia prietenului nostru (care ma avertizase, ce-i drept sa nu le incerc crude ca nu le pot aprecia cum trebuie..”doesn’t do them justice”, spunea ea, dar ascult?:)). Aceleasi stridii culese de mine aveau sa fie savurate in alt fel, care le-a pus din nou in tapetul mancarurilor extra.
    Dupa desfacerea de rigoare a stridiei (care sincer dureaza si s-a lasat cu urme pe mainile altora, caci iti trebuie forta sa le desfaci, sunt incredibil de ermetic inchise si puternice!), carnita s-a pus in sucul propriu, la frigider pt 30 de minute iar carapacea a fost data sub jet de apa sa nu ramana reziduuri de la deschidere, noroi pe exterior, etc. Timp in care s-au pregatit urmatoarele: cascaval ras vreo 500 de grame, frunze de spanac, vreun kilogram jumatate, usturoi si putin bacon. ( Am stat pe langa “bucatareasa” sa vad si eu.) Dupa spalarea spanacului, tocarea frunzelor (nu foarte marunt) acestea au fost puse intr-un wok cu foarte putina apa, cat sa nu se prinda, putin ulei de masline (pt gust), usturoi maruntit (prin ustensila aia la care niciodata nu stiu cum ii zice) Au fost lasate vreo 7-9 minute, am apreciat eu, cat sa se inmoaie frunzele de spanac. Peste spanac s-a pus jumatate de cascaval ras, pe care l-a invartit prin wok cu grija, cu o lingura de lemn, avand grija sa nu se rupa sau marunteasca prea tare frunzele.Dupa ce s-a contopit spanacul cu cascavalul ras deja topit, s-a pus capacul si s-a stins focul. S-a luat o tava mare si s-a trecut la puzzle. Am potrivit cat mai multe scoici/carapace (nu stiu cum sa le zic mai bine) de stridii sa stea drepte si frumoase,pentru festin. Am luat apoi carnita lor, cruda si fara sucul propriu, am asezat-o in casuta lor, pe scoica stridiei, peste care am pus cate o lingura generoasa de spanac cu cascaval si apoi am pus un topping din cascavalul ramas si baconul taiat micut micut (nu foarte mult, sa se simta gustul stridiei si nu al baconului). Gata ornate, puse la cuptor pentru 20 de minute. Scoase de la cuptor si numai cum aratau iti era mai mare dragul de ele.
    Asezati la masa, cu un vin rosu sec alaturi, am pornit in a doua experienta cu acelasi fel de mancare. Inarmata cu furculita am luat carnita direct din carapace (ca prima data) si am ramas uimita de gustul stridiei gatite (nu ca prima data). Aroma de mare era prezenta, dar mult mai rafinata, un pic dulceaga. Mirosul de ocean al stridiei era de aceasta data vag, foarte apetisant si completat de aroma baconului. Probabil spanacul, cascavalul si baconul i-au dat aroma aceea delicioasa, care sincer, o pot descrie cel mai bine doar folosind cuvantul:marina, desi poate nu se potriveste ca adjectiv. Gustul metalic si sarat al carnii initial gumoase, a luat locul unei carnite care se topea in gura, care la fiecare mestecatura ma facea sa vreau sa mananc toata tava. Imi aducea aminte un pic de vanata coapta (asa mi se pare mie) ca si consistenta, dar putin dulceag si cu siguranta marin in acelasi timp. Surpriza, mai mult de patru nu am putut manca. Sunt foarte foarte satioase si contrar aparentelor, nu poti manca foarte multe. Alegerea vinului a fost foarte buna, caci completa si punea in evidenta gustul usor dulceag al bunatatii culinare cu un gust persistent, putin dur si usor amarui, dar fructos (nu mai stiu cum se chema vinul, dar mi s-a parut excelent). Nici urma de regret pe mine ca am incercat stridiile din nou. Nu m-am lasat mai apoi si in zilele urmatoare le-am incercat si pane si prajite cu lamaie alaturi, dar gustul, mirosul si aspectul care a iesit in evidenta pentru mine a fost cu siguranta al celor culese si gatite (am ajutat la punerea cascavalului si baconului, asa ca se pune! :P ) de mine.
    M-am lasat purtata de aminitiri si vorbe, iar voi probabil v-ati plictisit. Dar sincer, daca aveti ocazia, desi e costisitor, merita sa vedeti coltisorul acela de lume. Nu zic ca nu o sa platesc vacanta asta tot anul, dar macar sufletelul meu a vazut, a auzit, a simtit, a gustat si mirosit o mica particica din lumea asta mare. Si pana la urma, nu cu amintirile ramanem, asta daca nu ne damblagim?
    Succes Adi, te-am descoperit recent si incerc sa pracurg repede ce am pierdut. Desi ma pierd in poze, recunosc :). Sper sa ajungi si la Timisoara sa ne bucuram si noi de cunostiintele si arta ta. Numai bine!

  23. Oana Paiusan says:

    Rectific: Sa ne bucuram de cunostintele si arta ta:) Gramatica, bat-o vina.:)

  24. Lavinia Blaga says:

    Am incercat reteta, e minunata…

    De Grecia ma leaga una din cele mai fericite saptamani din viata-cea in care am fost in luna de miere.Cred ca tot ceea ce tine de bucataria greceasca ma atrage.Dar ceea ce mi-a placut in mod deosebit este faptul ca am reusit sa mananc carne de miel, preparata de ei…in tara, acasa la ai mei, sau pe oriunde nu m-am prea dat in vant dupa asa ceva, insa in Grecia m-am lasat pacalita de aromele ingredientelor in care a fost preparat mielul, am gustat carnea si m-a cucerit cu adevarat.Si acum mai visez la friptura din pulpa de miel, asezonata cu sos tzatzichi. Am incercat sa o gatesc si eu, dar nu mi-a iesit cum le iese grecilor…

  25. Anca Andone says:

    O inlantuire de evenimente fericite (dar si nefericite) a facut ca in mai 2010 sa fiu pe drumul care duce spre varful Sandakhpu, punctul cel mai inalt din Singalila National Park, India. Ce am vrut sa fac acolo?…

    Cu sinceritate marturisesc ca am vrut sa vad Everestul. Am crezut, ca si multi alti oameni, ca e interesant si inaltator sa vezi de pe un varf (ce-i drept, mult mai mic) si de la distanta “muntele” care a starnit atat de multe emotii pentru putinii inzestrati cu puterea de a-l escalada. Dar bunul Dumnezeu (sau poate zeii indieni) au harazit alt scop si alta finalitate drumului meu.

    Calatoria a fost gandita mult si poate si mai mult asteptata. Eram deja de 5 luni in India, lucram intr-o companie de externalizare servicii financiare, zilele de concediu erau extreme de putine si greu de aprobat. Ma obisnuisem cu mancarea specific indiana, cu mirosurile ei, cu gusturile ei aprinzatoare de gatlejuri, cu dulceata si aroma prajiturilor si dulciurilor ce iti pulsau sangele in vene cu prima imbucatura. Ma obisnuisem sa impartasesc si sa daruiesc mancare asa cum am vazut la colegii mei si sa nu ma deranjeze cainii vagabonzi sau porcii mistreti prezenti in egala masura pe langa restaurante luxoase sau standuri stradale cu mancare. Ma obisnuisem cu aglomeratia, cu suprautilizatele claxoane ale masinilor….

    Momentul a fost mai putin prielnic. Sfarsitul lui mai aduce pe continentul Indian mult asteptatele ploi musonice. Vara se domoleste putin dar nu suficient pentru a face aerul mai respirabil. La campie noptile sunt la fel de greoaie si sufocante, iar zilele aduc un vant obraznic ce face ca praful sa se tina scai de tine. Muntele, in schimb e capricios. Norii coboara pe dealurile abrupte si acolo raman pentru o lunga perioada de timp. La 3600 de metri altitudine, ceata e stapana si e frig, mult prea frig.

    Locul de plecare a fost Darjeeling, Bengalul de Vest. Orasul e cosmopolit, inghesuit, aromat, picant, colorat. Am inchiriat o masina veche ruseasca (culmea, TATA motors nu au reusit sa puna cap la cap un vehicul capabil sa urce drum ingust de munte). Timp nu aveam foarte mult. Doar 2 zile pentru a vedea vestitele plantatii de ceai verde si negru si a escalada cu viteza motorizata varful Sandakhpu. Am sperat intr-o vreme buna, dar nu a fost sa fie. Ceata densa ne-a insotit pana sus in varf. Drumul anevoios, ingust, denivelat siroia pe granita dintre Nepal si India. Multe puncte de verificare ale pasaportului. Multa munitie si multi oameni pregatiti sa le foloseasca. Un conflict armat izbucnise in Darjeeling cu doar cateva zile inainte. Masina mult prea zgomotoasa, soferul si ghidul nepasatori la frumusetea muta a naturii.

    Frigul ne inmuiase oasele si am decis sa oprim pentru un popas la o casuta mica nepaleza, construita la doar cativa metri de punctul de granita indian. Oameni simpli ne-au primit in casa lor. Au incalzit chai si au pregatit chiar in fata noastra chow mein cu legume proaspete, pe o soba asemanatoare celor din casele vechi romanesti. Am mancat cu totii, in liniste, la aceeasi masa, eu, soferul, ghidul, doi parinti si copiii lor frumosi, ciufuliti si desculti.

    Am plecat mai departe. Am ajuns in varf si nu am vazut nimic decat o pacla deasa. Si m-am bucurat. Mi-am dat seama ca nu venisem pana acolo pentru Everest ci pentru casuta nepaleza cu oameni simpli. Venisem pentru a primi o lectie de umilinta si egalitate sociala (ca si cea predicata in marile temple indiene). Mancarea aduna oameni laolalta indiferent de natie, cultura, credinte si averi.

    PS. Sa mai spun ca cei doi, sofer si ghid, care ma insoteau pe drumul meu au incercat sa prinda o puicuta de munte salbatica (protejata dealtfel de lege) pentru a o frige la protap? Sa mai spun ca mi s-a cerut la fiecare punct de granita mita pentru a trece? Ca am avut norocul chior de a manca o masa atat de sanatoasa si perfect echilibrata intre iute, dulce si sarat dupa experienta cumplita a doua toxinfectii alimentare…si norocul de a ma bucura de liniste deplina in imensul vacarm creat de cei 1.8 milioane de indieni si de cam tot atatea claxoane cate sunt acum in India?

    Nu mai spun. Numai umorul si buna dispozitie te ajuta sa mergi mai departe. Plina de contraste, colorata, dificil de inteles si de iubit, India este pentru mine o mare pastila de umor negru englezesc. Imi place si imi este dor de ea.

  26. Va vine sa credeti sau nu, in Grecia am mancat cea mai buna pizza. Stiu, e amuzant, de vreme ce am fost si in Italia, mai exact in Venetia, Verona si Milano. Cred ca motivele pentru care s-a intamplat acest lucru au fost, pe de o parte faptul ca luasem cazare cu trei mese pe zi, nevrand sa ne cheltuim banii pe mancare (eram foarte tineri), lucru care nu s-a dovedit deloc bun deoarece toate preparatele erau pe baza de pui, si pe de alta parte faptul ca mie imi place pizza cu de toate, cu un blat mai sfaramicios, nu subtire si crocant (nu sunt specialista in pizza, doar stiu ca asa imi place). Asa ca, in singura zi in care am prins ploaie, ne-am privat de masa de la hotel si am plecat spre un restaurant. Ca orice tanar pasionat de cartofi prajiti si pizza, am comandat pizza. Sa fi fost faptul ca ma saturasem atat de tare de carnea de pui sau mozzarela pusa din greu? Oricum, ce pot sa imi amintesc este faptul ca mi-a placut atat de mult, ca de atunci continui sa caut acel gen de pizza si la noi, insa nu gasesc. Si acum salivez gandindu-ma. Insa pentru ca sunt atat de gurmanda, acum sunt la dieta si trebuie sa imi iau gandul.
    (Imi doresc atat de mult sa alegi comentariile mele castigatoare! In fine. Spor la jurizat!)

  27. VIOLETA RAICAN says:

    Interesant ametec de arome ! Abia astept sa o prepar si eu in week-endul asta !!
    Vacantele mele au fost petrecute in tara , nu am iesit niciodata dincolo de granite , dar pe unde am fost – de-a lungul si de-a latul tarii , mi-a placut sa gust mancaruri noi cu specific local . Toate mi-au incantat papilele gustative , unele chiar si privirea ! Dar cel mai mult imi place sa ajung la soacra mea ! Sunt din Buzau , din zona campului , adica cojanca , iar socrii mei locuiesc in zona Scortoasa -Vulcanii Noroiosi- munteni – cum le spunem noi Sunt tratata de soacra mea ca un musafir de vaza (adica nu ma pune sa fac nimic, ci doar ma lasa sa ma bucur de priveliste , de odihna si de mancarea super buna pe care o gateste), deci sunt in concediu (pacat ca e destul de rar).. .sa fiu sincera , cand stiu, cu o zi inainte , ca o sa ajung pe acolo , nu am pofta de mancare , toata mancarea de casa mi se pare anosta , fara gust si ,..de fapt .. nici nu mananc, dar ajung la soacra mea … si manc si mananc de parca as vrea sa o saracesc … sau sunt nemancata de vreo saptamana …dar ce sa spun k deja imi lasa gura apa …acum cand scriu si ma gandesc la ciupercile presarate cu sare si coapte pe plita de la soba servite cu mujdei de usturoi si mamaliguta , sau branza de oaie copata tot pe plita de la soba sau taitei scazuti , cum se spune p-aici…hmmm si-mi mai e pofta si de ciorbica cu foi acrita cu lapte acruiar acum as manca desert o placinta de dovleac cu nuca …yam yam !!! Dar … gata … ca sunt la servici si am treaba… daca vrea cineva ii pot trimite retetele… dar mai bine va invit in vacante in zona Buzaului , caci , in afara de mancarurile bune din zona noastra – servite la mai toate pensiunile , aveti si privelisti mirifice in toate anotimpurile …

  28. Buna seara, sau as putea sa spun buna noapte avand in vedere ora tarzie la care scriu acest comentariu.
    Cand ma gandesc la o experienta culinara din vacanta imi vine in minte un singur lucru, si anume vacantele de vara pe care le petreceam la bunici. Amintirile care ma leaga de acele vremuri si faptul ca au fost anii ce-i mai frumosi din viata mea sunt pentru mine cele mai de pret lucruri si am un singur regret, acela ca astazi copii nu mai pretuiesc asta.

    Dar ca sa ajungem la experientele culinare am sa va povestesc ce se intampla in micul meu univers numit Galgau-Almasului unde bunica mea avea grija de noi, nepotii asa cum doar o bunica stie. Mancarurile care pe atunci nu mi se pareau iesite din comun astazi dupa 20-25 de ani par sa fie cele mai delicioase preparate si sunt convins ca asa si erau pentru ca ce-l mai mare „hypermarket” era in gradina, era de fapt gradina. Imi aduc aminte cum ma trezeam dimineata in mirosul de tocanita de pui si vedeam pe terasa atunci cand ieseam sa ma spal cum abureste mamaliga pusa la racit (si care ma ardea cand luam nerabdator prima inghititura), imi amintesc de mirosul dumnezeiesc pe care il lasau cozonaceii si branzoaicele care se coceau in cuptorul din curte in fiecare sambata seara, la serile de toamna cand ne adunam cu totii in casa zglibuliti de frig dupa atata umblat pe ulitele satului si era o desfatare sa bem un pahar de must rece si sa mancam dubletii (dovlecii) copti in ler (cuptor) pe care cu mult greu ii procuram de prin sat.

    Acestea sunt o parte din experientele culinare pe care le-am avut pana acum, poate nu e mult insa pentru mine inseamna totul. Aceste experiente m-au adus astazi aici, un pasionat de gastronomie care face orice sa gateasca si pune atata pasiune in asta incat sta treaz pana la ora asta ca sa scrie pe blogul personal, care intamplator sau nu e tot pentru pasionatii de gastronomie. As mai avea multe de spus insa vreau sa ma limitez la atat pentru moment. Sa aveti o noapte linistita si o zi delicioasa maine.

    Adrian Pop

  29. Nu pot sa nu imi amintesc cu drag despre Grecia .. Pe care am cunoscut-o, nu vara ca toata lumea normala :) ci primavara. La Salonic am baut cafeaua cea mai dulce si buna si am vazut cei mai frumosi barbati :) In Perea – o statiune la malul marii, foarte aproape de Salonic – am mancat prima data ied fript la protap, cu crusta crocanta si dulce, aromat cu tot felul de ierburi. Am baut prima oara uzo (stropit cu putina apa si multa gheata pana devine laptos) care se insotea atat de bine cu branza la gratar. Musacale acompaniate de retsina, vinul lor usor acidulat, tzatziki in care inmuiam felii groase de paine prajite pe gratar si unse cu ulei de masline. Si ce masline! N-am gasit niciodata la noi masline ca cele din Grecia. Si nu in ultimul rand portocalele. Mici, rotunde, nu foarte portocalii dar cu o aroma si un gust dulce cum altul nu-i.

    Toate astea in ritm de bouzouki, in culorile alb-albstru, sub bolte de vita de vie catarate pe umbrare din lemn.

    M-as reintoarce in Grecia cautand toate astea.

  30. Denisse Stoica says:

    Fiindcă nu s-a menționat clar că mâncarea descrisă trebuie să fi fost memorabilă doar pentru calitățile sale deosebite, eu voi povesti o întâmplare culinară mai mult amuzantă, din ultimul concediu pe care l-am petrecut în țară.
    Am ales să mergem câteva zile la munte, în zona Brașov-Bușteni-Moeciu, și printre altele ne-am nimerit la un hotel – destul de apreciat pe internet, mai ales pentru bucătăria tradițională excelentă, atașata unui nume de bucătar renumit în țara noastră – cu demipensiune. Ne gândeam noi că la câte laude a primit, sigur vom mânca 3 zile numai bunătăți.
    Prin urmare, dupa ce ne-am instalat în prima seară, am coborât să mâncăm. E important sa menționez că era o zi de luni și am pus pe seama acestui fapt lipsa clienților: eram noi doi, multe muște și o chelneriță-recepționeră-femeie de serviciu, care s-a lăsat mult așteptată. Ne-a prezentat într-un târziu variantele de meniu din seara aia: mămăligă cu brânză și smântână sau bulz.
    Aici trebuie sa fac o paranteză. Cu vreo două zile înainte soțul meu comandase la un restaurant apreciat tot un bulz: un cuib de mămăliguţă cu brânză de burduf şi bucăţele de kaizer, servit cu ou prăjit şi smântână. Excelent! Aproape că aș fi schimbat mușchiul meu de porc Thai cu legume sotate, piersici, sos de soia și un turnuleţ de orez în manta de vinete, de asemenea foarte savuros și cu o prezentare impecabilă.
    Cu imaginea asta în minte și cu papilele gustative rememorând proaspăta experiență culinară, am comandat amandoi bulz.
    Și ni l-a adus: un bol de ceramică cu un conținut gratinat. Puțin dezamăgiți, am sperat totuși că sub crusta de cașcaval se ascund toate ingredientele dorite, așa ca am luat-o din aproape în aproape și am descoperit mămăliga. Am mai săpat puțin și am dat peste… mămăligă. Buun, o fi uitat de ouăle prăjite, eu și așa nu sunt fan, dar sigur undeva la fund trebuie sa fie brânza de burduf.
    Din păcate, n-a fost decât mămăligă cu cașcaval, pe care am mâncat-o de foame, cu gândul la varianta mămăliguței cu brânză și smântână și cu speranța că a doua zi va fi mai bine.
    N-a fost.

  31. Consider ca in orice loc ,tara regiune …ai merge gasim ceva placut ,frumos.Am lucrat in 3 orase diferite in italia pt putin timp recunosc (copii find motivul)si am invatat aceleasi retete dar,preparate diferit.am incercat aceasta reteta si eu este adevarat si e delicioasa.felicitari celor ce au posibilitatea de a ne bucura papilele gustative cu astfel de bunatati si multumim din suflet ca impartasiti si altora din experienta voastra.cu stima si respect Mariana

  32. Aveam 6 ani când am fost prima dată în Grecia, împreună cu părinţii mei. Am locuit o săptămână pe o insulă suficient de pustie ca să ne asigure intimitate. Atunci a fost prima oară când am gătit. Ţin minte şi acum: era spre apus, se anunţa o lună plină, iar mama se ocupa ca şi noi să avem farfuriile pline. Urma cina. Am văzut-o cum frământă un aluat alb pentru o tartă. M-a pufnit râsul, păi, asta am făcut eu toată ziua! Aşa că m-am hotărât să fac eu cina, lucrurile păreau familiare. Am luat o tavă şi am pus ingredientul magic, apă, sare şi am frământat cu spor. Apoi am pus aluatul în tavă. Umplutura am făcut-o din scoici, melci, apoi am pus tava în cuptorul de afară, amenajat special de mine. Vă daţi seama că tarta mea s-a copt înainte mamei. Am pus-o şi eu pe masă, am aşteptat să se răcească şi am tăiat-o. Mama a fost foarte mândră de mine şi m-a încurajat să mai gătesc, dar, nu ştiu de ce, nu a mâncat nimeni din tarta mea cu scoici. I-am dat-o pe toată păpuşii mele Carina, care a apreciat reţeta.
    Ingrediente: nisip de plajă din Grecia, apă de mare, sare de mare, scoici şi melci.

  33. Diana Munteanu says:

    Cea mai frumoasa experienta culinara…hmm..greu de spus avand in vedere ca au fost foarte multe. Dar cea mai neasteptata experienta culinara am avut-o anul trecut in Grecia.
    Am fost in vizita de Paste la unchiul meu, iar in ziua de Paste, seful la care lucra unchiul meu ne-a invitat la masa. Nu am mancat nimic pana la ora pranzului cand trebuia sa mergem acolo, pentru ca am zis ca sigur va fi o masa pe cinste la care nu ma pot duce decat cu stomacul gol :). Cand am ajuns acolo, ne-au poftit in curte unde aveau intinse vreo trei mese ca la nunta, curtea plina de greci, pe masa cateva salate cu masline,branza etc…salate de-ale lor, care btw sunt super, paine, tzatziki si…atat. Ma gandeam ca nu se poate sa avem numai atat de mancare si l-am intrebat pe unchiul meu daca doar asta e meniul. Mi-a spus ca imediat vin si bunataturile. Cand m-am uitat in gradina, erau 3 rotisoare mari pe care se invarteau 3 miei. Am zis ca asa ceva nu e adevarat. Toata viata mea am refuzat sa mananc carne de miel din cauza mirosului puternic pe care il are si care nu imi place. Dupa vreo 2 ore ne-am asezat la masa. Toti invitatii se infruptau din carnea de miel numai eu eram singura care manca salata.Seful unchiului meu mi-a pus ceva pe farfurie si a zis macar sa gust si daca nu imi place sa nu mananc. Adevarul e ca nu avea mirosul pe care eu il stiam si avand in vedere faptul ca stomacul ma mustra foarte rau, am gustat din mancarea pe care o primisem. Si atunci ce sa vezi? Era delicioasa! Era ceva demential! Dupa ce am terminat din farfurie si a treia portie, am intrebat cum se numeste si daca primesc si eu reteta preparatului. Mi s-a spus ca se numeste kokoretsi si am primit si reteta! Nu am ce zice decat ca a fost delicios! Nu ma asteptam sa imi placa atat de mult! Daca ai manacat vreodata cred ca stii despre ce vorbesc :)

  34. Nu am gătit nimic până nu amplecat de acasă şi am mers la facultate, mi s-a făcut foame şi nu aveam bani. Nu ştiam nici măcar să curăţ un cartof. Salvarea mea ca gospodină era să fac mâncăruri simple şi să mă joc cu ele. Prima dată am început cu cartofi întregi, în coajă, la cuptor. (Iată un motiv pentru care am nevoie de cuptorul cu inducţie, e în joc cariera mea de antigospodină!) Apoi am început să brodez în jurul acestei reţete: după ce i-am copt, îi tai în două şi pun brânză de burduf, brânza se topeşte de îţi lasă gura apă. Apoi am făcut o cremă din mărar, muşdei, smântână şi am pus-o în cartofii tâiaţi în două. Apoi am scobit cartofii şi am făcut o pastă din ei, am pus busuioc şi ulei, apoi am umplut la loc în scoaţa de cartof… Şi uita aşa, de fiecare dată, am mai creat câte ceva. Aşa mi-am clădit eu cariera de gospodină.

  35. Nu mi-a ieşit nicodată o mâncare savuroasă, de să te lingi pe degete. Când suntem în bucătărie, toţi mă privesc suspicioşi. Nu par îndemânatică, răstorn câteo farfurie, sparg un pahar. Murăturile mi se mucegăiesc, dulceţurile al fel. Să nu vă mai povestesc de bezelele mele care s-au transformat în cookies la final, sau de iacnia de fasole pe o pojghiţă neagră (de arsură…), şniţelele care ajung friptură şi omletă. Prietenii, când vin în vizită la mine, mânâncă înainte acasă. Am cercetat mult să văd de unde acest antitalent al meu. Într-una din zilele trecute, am descoperit blogul ăsta şi am avut revelaţia: eu nu aveam oale şi tigăi de calitate, cu fundul gros, de plită şi cuptor cu inducţie, unde mâncarea se găteşte mult mai bine, iar cratiţa este încâlzită pe toată suprafaţa ei. Dacă ai toate aceste ustensile, mâncarea se găteşte aproape de la sine, sau, oricum, mâncarea iese mult mai bună. Aşa că depind de acest blog, depind de acest concurs pentru ca viaţa mea socială să nu se dărâme, ca să îmi găsesc un soţ (cine s-ar mărita cu o non-gospodină?), ca să nu îmi ratez cariera de gospodină. Atunci o să pot fi şi artistă în bucătărie.

  36. Cosma Ioana says:

    Manisfest culinar.
    Jos gospodina!
    Sus Antigospodina!
    Sus arta culinară!

    Eu nu ştiu să gătesc conform normelor europene, urmând reţete, după sfatul mediciului , la sugestiile bunicilor, mamei, prietenelor. Nu ştiu de ce, dar niciodată nu am putut să respect o reţetă, atunci când vroiam să gătesc ceva. Tot timpul îmi înlocuiam una cu alta, mai adăugam eu puţin usturoi (deşi reţeta nu sugera asta), ba puţină verdeaţă. Tot timpul le spuneam prietenelor mele că de asta se cheamă artă culinară, îţi permite să fii creativ, să improvizezi, chiar să inventezi.
    Aşa am ajuns să mănânc ciorbă de legume cu brânză. Pentru că sunt dependentă de ciorbe şi de lactate, am adunat cele două pasiuni într-un singur fel de mâncare: am pus în farfuria de ciorbă, bucăţi de brânză tăiate cuburi.
    Aşa am făcut şi cu laptele bătut şi dulceţurile (aici e pasiunea nemăsurată pentru lactate şi dulciuri). Iaurturile cu fructe din comerţ sunt prea scumpe şi nenaturale, aşa că îmi prepar varianta mea acasă. Iau un iaurt simplu şi pun câteva linguri de dulceaţă (orice fel de dulceaţă).
    Cred că o reţetă reuşită ţine, până la urmă, de creativitate.

  37. Cred că este o trăsătură de familie faptul că asociez mâncarea cu câte un sentiment. Bineînțeles că acel sentiment este în contrast cu mâncarea pe care cu care mă delectez și cu anumite momente din viața ta cu care asociez acea preparatul respectiv. Sentimentul cel mai profund apare în momentul în care gust din „acea mâncare”, este mâncare care mă intoarce în timp, este mâncarea care îmi hrănește și sufletul, care mă face să te simt în siguranță,da,vorbesc despre mâncarea preparată acasă de către mama. De câțiva ani „acasă” constituie pentru mine locul de vacanță, îmi urmez studiile în București și am fost nevoit să ma mut aici, iar acasă ajung de 2 sau 3 ori pe an, dar mă bucur că și cu atât.
    Când ajung acasă sunt răsfățat cu toate preparatele casei, iar plăcinta cu branză și mărar, precum și puiul cu smântână sunt creme de la creme pentru mine.
    Plăcintele sunt realizate cu brânză dulce de vacă, ouă de rață, mărar, putină miere de salcâm cu lapte prospăt și restul îngredientelor obișnuite.
    Rezultatul? O armonie de gust, miros și textură pe care doar priceperea și dăruința mamei o poate crea.
    Puiul cu smântână este un mix de carne fragedă care se desprinde singură de pe os, un sos cremos și dulxe de smântână dreasă cu puțină făină de grâu, se aruncă câteva frunze de patrunjel pentru a oferi o infuzie de aromă din grădină, iar totul este însoțit de mămăliguța caldă…
    Restul este poveste, o poveste culinară din cea mai profundă bucătărie din lume, bucătăria mamei.

    Consider că am expus un sentiment, cel puțin asta am simțitit când am redactat aceste rânduri și mă bucur că am avut posibilitatea să fac acest lucru pe un blog de profil.
    Mulțumesc!

  38. @nea Mielu’ – mersi de raspuns. Am sa incerc sa ajung acolo.

  39. Andreea Toader says:

    De fiecare data cand calatoresc in tara sau in afara acesteia fac tot posibilul sa degust mai degraba specialitatile locale decat alte feluri de mancare.
    Cea mai noua experienta culinara deosebita am trait-o de curand, in minunata Spanie. De ce spun minunata? Nu doar pentru ca arhitectura te lasa cu gura cascata, muzeele sunt peste tot, sistemul de transporturi este aproape perfect, oamenii sunt mai calmi si prietenosi, atmosfera mai relaxanta dar si pentru ca din punct de vedere gastronomic pot spune ca este o tara de-a dreptul „bogata”.
    Mergand pe simpaticele stradute laterale care se afla pe langa centrul Madridului am descoperit un mic restaurant cochetel unde am comandat mai „la limita”- pentru ca se apropia siesta :) doua paella: una cu fructe de mare si una cu carne, cerveza si la final cafe con cana. Ce sa spun? Foarte bun totul: tapas-urile, paella, mai ales cea cu fructe de mare: aromata, aratoasa, gustoasa ce mai, intr-un cuvant: DELICIOASA + servire ireprosabila- oameni sociabili si foarte prietenosi.
    In urmatoarele zile am tot degustat si incercat specialitati locale precum renumitul sandwich cu jamon, cocido madrileño, tortilla de patatas, churros si alte dulciuri locale bazate in special pe foietaje, sangria etc.
    In concluzie pentru o portie „sanatoasa” de arhitectura, arta, cultura, relaxare, incarcare cu energie pozitiva si cel mai important incantare a papilelor gustative recomand cu caldura Spania!

  40. eu nu am fost nici in franta nici in grecia. totul sa petrecu intr-o seara la mine acasa cu prietenii.sotul meu lucrand intr-un restaurant ne-am rugat toti de el sa ne faca paste cu fructe de mare . nu mancase-mi nici unul pana acum. dupa multe rugaminti ca era ceasul aproape 12 noaptea ne-a facut. a fost o experienta culinara de neuitat avand in vedere si ora la care sa gatit.:-)))

  41. E un deliciu branza ta! Ador grecia, poate si pentru ca ador delta si pestele. Aici, intr-o vara, am mancat cea mai buna scrumbie, cel mai bun bors de perisoare din peste si cele mai bune gogosi. Insa scrumbia pe gratar umpluta cu patrunjel, marar, ceapa verde si mirodenii, nu intrece nimic. Usor si delicios, mereu rafinat. O intalnire divina intre arome, asezonata cu multa lamaie, mi-a ramas in minte si abia astept vara. Delta e un loc aparte, si pentru deliciosele preparate…
    Gaby

  42. Grecia este minuntata. Anul acesta am avut ocazia sa vizitez Creta si Santorini. Pestera lui Zeus si apusul din Oia, m-au fascinat.O civilizatie straveche incarcata de istorie si spiritualitate.
    In Santorini, se spune ca: „sunt mai multe biserici decât case, mai mult vin decât apă, mai mulți măgari decât bărbați”.Vreau sa va vorbesc despre o bautura minunata pe care am descoperit-o acolo. Mastica: o bautura digestiva, din rachiu de struguri aromatizat cu o rasina culeasa din arborele de mastica( originara din insula Chios).Rasina acestui arbore are proprietati terapeutice, avand efect antiinflamator si antimicrobian. Se bea foarte rece ( cu sticla tinuta in prealabil la congelator), acEasta stare dandu-i o textura lichefiata si scotand in evidenta aroma deosebita. O recomand cu minunata reteta propusa de Adi( inlocuind curmalele). In acest fel, combinatia dintre dulce si sarat este ideala. Papilele gustative vor fi dezmortite si astfel senzatiile se vor ascuti la maxim. Totul la apus, in Oia. Gustati si priviti apusul! Nu e asa ca ati fost , si numai pentru o clipa, acolo?

  43. Tanase Sabina says:

    Grecia….Eu am ajuns decat pe insula Thassos, Mereu cand ma gandesc la Grecia asociez cu stare de bine, caldura, mancare excelenta, miel, musaca si fructe de mare…ca sa nu mai vorbim de renumitul sos tzatziki care si azi il prepar in casa , dar mi-a mai ramas mintea la ceva foarte interensat-…eggplant.. crochete de vinete…aratau ca niste cornulete tavalite in pezmet prajite…Am incercat si eu sa prepar acasa…si sunt destul de multumita de rezultat…Feliile de vanata trebuiesc taiate pe lung. putin prajite pe o parte si pe alta…apoi se adauga pe felia de vanata prajita niste branza de capra cu putin oregano,,,si apoi se ruleaza vanata, se da prin pezmet si se mai prajeste putin…excelent…ar trebui sa le probezi.

  44. Elena Ene says:

    O aventura incepe la noi in familie,cu aventuri!…Si ii spusesem doar sa verifice daca a luat totul.Dar,mi-am spus-ei bine,de data asta n-am sa ma mai enervez!Nu astazi.E weekend,o zi de toamna absolut ravasitoare si urmeaza a ne indrepta spre ceea ce noi numim conspirativ”blind date-ul vietii noastre”.Ei bine nu,nu este vorba ,asa cum ar parea la o prima si superficiala vedere,de noi doi,ci de noi doi si…EL.Sa tot fie vreo doi ani de cand ne cunoastem.Ne fusese recomandat de doi prieteni buni in ale caror gusturi avem incredere,ei la randul lor stiindu-le bine pe ale noastre.Stiam despre el cate ceva,insa desigur emotiile primei intalniri erau firesti.Mai intai narile ne-au fost rasfatate cu arome fara cusur.Usturoi,ceapa,ardei,cimbru,toate ni se ofereau cu voluptate.Nici acum,dupa atata timp,nu putem uita.E un lucru din acela care ti se agata de creier si nu se mai da dus si pace.Si a fost doar inceputul.Ne priveam,il priveam si incercam sa ne imaginam ce urmeaza.Era uimitor cum toate simturile traiau prin el,cum rasfatul ce ni-l oferea era sublimul supliciu de care niste bieti muritori de rand puteau avea parte.Si nu era usor sa-i recunoastem delicioasa dominatie,insa ne placea al naibii de tare.Am fi vrut ca ceea ce ni se intampla sa nu se sfarseasca niciodata.Ni se parea ca orice am spune,articulat sau onomatopeic,era prea putin pentru cata bucurie si desfatare ne aduceau acele perlute care ni se spargeau in gura sau EL imbratisat de bucatele de mamaliguta aurie…Aveam senzatia ca gata,stim totul despre el,pentru ca in clipa imediat urmatoare sa traim o alta senzatie naucitoare-a vinului turnat in proportii perfecte sau a ardeiului alintat de ceapa pufoasa si potrivit rumenite-si sa constientizam ca de fapt el ni se strecoara,absolut iremediabil,alunecos si insinuant,in trup,minte si suflet.Si desi stiam ca este iminent sfarsitul,incercam sa savuram aproape visceral fiecare bucatica din EL invaluita misterios in sosul rubiniu,sa ne agatam de fiecare imbratisare a simturilor ce ne-o mai ofereau legumele sarutate discret de aroma dafinului si a boabelor de piper,in speranta ca nimic din ce ne fusese dat sa traim nu se va risipii in neantul uitarii.In toata desfatarea aceasta uluitoare a simturilor ni se parea aproape o blasfemie sa incercam sa schimbam ceva din perfectul echilibru de arome,gust si savoare…Si nu s-a risipit nimic,nu s-a scimbat nimic.Mergem de cate ori ne este dor in cel mai frumos coltisor,undeva in delta,pe o farama de pamant,unde oamenii cu frica lui Dumnezeu inca sunt oameni,departe de aglomeratia si zgomotul orasului.Ce iti poate aduce mai multa liniste si bucurie decat un soare cald de toamna,o balta in care vezi stiuca cum sare si auzi broastele cantand,vezi cate un cormoran singuratic sau dai la peste intreaga zi?!Si dupa ce reusesti cu mare greutate sa prinzi vreo cativa pestisori,ii pui lacom intr-o galeata,pleci linistit la intalnirea cu EL,si dupa cateva minute descoperi cum o pisica isteata scoate cu labuta pestisorii din galeata,penrtu a se juca cu ei!Oare cine poate refuza sau uita?Cu siguranta noi nu pentru ca nu am uitat nimic si nu s-a schimbat nimic.E aici in trupul,mintea si sufletul nostru,il regasim iar si iar,mereu acelasi si totusi atat de surprinzator de fiecare data.Da,este vorba despre EL…minunatul peste de Dunare.De la cunoscutul Crap pana la…scrumbie,de la minunatele icre de crap si stiuca,gujoanele fragede din salau,chiftelute pufoase tocate cu dragoste din felurite specii,borsul pescaresc si pana la plachia de crap.Nu mai zic de EL fript,imbratisat de o mamaliguta pufoasa si aburinda,acompaniate de un mujdei zdravan…Inca nu am descoperit o prajitura cu EL…minunatul peste,pe care am invatat sa-l mancam si l-am descoperit in Delta.

  45. Simona-Adelina Negrea says:

    Arata delicios branzica..

    Ca tot veni vorba de mancaruri simple, nu cred ca am mai mancat vreodata mancare mai buna ca cea pe care o facea bunica atunci cand mergeam in vacanta de vara la ea.

    Nu avea nevoie de multe ingrediente si de combinatii complicate ca sa ne faca pe toti sa ne adunam ciorchine in jurul mesei..

    Stiam de fiecare data cand urma sa coaca paine, ca o sa primim ceva bun. Si asa era de fiecare data.
    Punea painile la copt pe frunze maaaaari de varza, luate direct din gradina. De fiecare data, dupa ce termina de bagat toate painile, curata o tigaie mare de cartofi, punea un pic de bulion peste – cat sa-i coloreze – usturoi taiat feliute si presara sare grunjoasa pe deasupra, apoi baga tigaia la gura cuptorului, sa se coaca impreuna cu painea. Si doamne ce bine mirosea!

    Apoi ne pergatea ciorbica (de cand am gustat-o prima oara si pana-n ziua de azi a ramas preferata mea) de pui cu mamaliguta.
    Lua un puiut de casa, il golea de maruntaie si-l lasa asa intreg. Pipota, inima si ficateii ii taia bucatele mici, ii amesteca cu 1-2 oua de casa, putina faina, sare, piper si un pic de patrunjel. Umplutura o facea grosuta ca pentru galuste. Cu ea umplea puiul, cat incapea si-l punea la fiert impreuna cu legumele pentru ciorbica. Ce mai ramanea din „mamaliguta” o facea galuste cu lingura si o punea separat in ciorbica.
    Atunci cand era gata puiul il scotea frumos pe-o tigaie si-l baga la cuptor cateva minutele, pana se rumenea frumos.
    Apoi ne punea la fiecare in farfurie un pic de ciorbica, scotea puiul pe-o farfurie, il rupea bucatele in functie de ce cerea fiecare si ne punea in farfurie peste ciorbica.
    Si era atat de bun! Aproape ca-i simt gustul si-acum, dupa atatia ani, cand ma gandesc la asta..
    Si ne-aducea paine calda, proaspat scoasa din cuptor, ii dezlipea frunza de varza coapta, o batea bine cu cutitul si ne rupea la fiecare.
    Nu stiu daca ati mancat vreodata paine de casa coapta pe frunza de varza, la cuptor cu lemne, insa are o aroma aparte, o dulceata si-un gust atat de bun…
    Iar cand ne aducea si cartofii cu usturoi si bulion…eram deja in al noualea cer!

    Mancaruri simple, facute cu rabdare si multa dragoste de fiecare data…

  46. Cristian Zamfir says:

    Cu parare de rau spun asta, nu ma pot lauda ca am ajuns pe meleagurile Greciei. Dar , asta nu inseamna ca nu ador savuorasele lor meniuri si deosebitele meduri de a gati sanatos si proaspat.
    Si reteta dvs este super relaxanta si imi incita papilele gustative.
    multumim pentru ceea ce a-ti facut si pentru initiativa cu acest concurs.
    multa bafta tuturor.

  47. stefan iulian says:

    buna seara.de unde sa incep.in primul rand ma consider cel mai mare gurmand in viata,iubesc sa gatesc si scopul calatoriilor mele este mancarea buna.eu sunt cel mai mare fan ,,ponturi,,este cuvantul perfect.oriunde ma duc ma documentez sa mananc cea mai smechera si deosebita manacare traditionala automat a locului.daca tot veni vb de grecia sa spun o poveste din grecia.va trimit pe toti la pont in grecia mai exact salonic.am niste prieteni acolo greci la care tot ma duc iar anu asta am fost la nunta la ei acolo am manacat toate manacrurile din lume pe la tara pe la ei in vase de tuci etc…mori pur si simplu papilele gustative au pur si simplu orgasm nu exagerez .eu vorbesc din punct de vedere al unui gurmand,in sfarsit aproape de sfarsitul vacantei lipsea ceav din toate manacrurile pe care le manacasem mai exact fructele de mare si pestele care sunt destul dee scumpicele si nu mi le permit sincer.leam spus prietenilor mei vreau sa merg la un mega pont adica sa mananc cel mai bun peste si fructe de mare si salate sa fie super multa mancare si extraordinar de ieftin ,asa definesc eu mega-pontul.sau documentat la o verisoara dea lor mega gurmanda si aia sa gandit vreo doua zile dupa care nea trimis la un restaurant la marginea salonicului vedeai porumbii ultimul bloc si camp,oribila priveliste.in schimb restaurantul era bestial alb albastru funii erai direct la cel mai pe plaja resataurant posibil.si au inceput sa vina fritto misto,creveti caracatita 2 3 feluri de peste la cuptor pe gratar ,doamne mi se facu apa in gura cand imi aduc aminte jur tzatziki saganaki scoici neau adus si dulce la fiecare apa vin cipro digestive de-al lor .am mancat cinci persoane de am crapat si a mai si ramas si am platit 94 de euro toti .gusturi mai bune si rafinate si delicioase eu nu am intalnit ever .ce sa va mai zic sper sa ajungeti in locul asta si sa va aud dupaia povestind.pofta mare gurmanzilor :)

  48. Gabriela Stefanescu says:

    Am avut placuta surpriza, la o vizita de trei zile in Ramnicu Valcea, sa intalnesc niste oameni minunati. Cazata la un hotel cochet, frumos, am intrat in restaurant pentru a servi o cina mai usoara. Si m-am gandit sa cer niste paste cu branza. Mi s-a raspuns ca nu fac paste. Buuuun, atunci o mamaliguta cu branza si smantana. Nici asa nu am avut succes. Ni s-a explicat ca acest restaurant face doar mancaruri cu specific libanez. In toate cele trei zile am mancat pe saturate niste feluri de mancare ciudate ca denumiri (noroc ca aveau poze si dedesubt denumirea si ce contine), dar nemaipomenit de gustoase. Va spun ca in proportie de 90% erau preparate fara carne, dar care iti induceau o satietate… de nu mai aveai nevoie de altceva. Cu greu mancam si cate un desert. Am intrebat daca bucatarul este libanez, era, dar mancarea era pregatita de romani, sub indrumarea libanezului. Am cerut si niste retete, dar degeaba le-am luat pentru ca majoritatea foloseau ingrediente/condimente aduse direct din Libia. Cel mai mult mi-a placut salata facuta cu muuuuult patrunjel si cu muguri de pin. Cea mai racoroasa salata gustata de mine. Nu s-a comparat cu nimic festinul care a durat trei zile (ca la nunta din povesti). Si acum imi aduc aminte cu placere de acele zile

  49. Mi-as dori sa ma pot lauda cu vacante,din pacate nu mi-am permis pana acum si nici nu sunt sanse in viitorul apropiat.Premiul insa mi-l doresc mult,….ar fi cel mai frumos cadou, peste 2-3 luni ne mutam in casa noua.Bafta tuturor.

  50. ..ce interesant mi se leaga povestirile si amintirile in urma postarilor tale, Adi:))
    Aventura portugheza ti-am povestit-o la „Roast Beef”.
    La scurt timp dupa vacanta de mai sus, aveam sa ajung pentru prima data si in Grecia.
    Cei care au vizitat tara asta minunata, stiu ca nu ai cum sa nu te indragostesti de plajele salbatice, apa precum cristalul, tavernele si evident, de mancarea lor!:) Deserturile m-au cucerit pe deplin si abia astept sa mai petrec un concediu grecesc, impreuna cu cei trei muschetari de-acasa, sotul si cei doi baieti :)
    Dintre toate deliciile gustate in Sithonia, mi-a ramas invariabil intiparit in minte calamarul umplut cu branza si fript pe gratar. Toata savoarea Greciei am simtit-o in dish-ul acesta. Si acum, in timp ce scriu aceste randuri, simt aroma si gustul, de parca-s acolo:)) Branza usor aromata cu ierburi mediteraneene, calamarul proaspat si savuros, perpelit numa bine, cat sa nu-l uiti.. Si uite-asa visez cu ochii deschisi!:)

  51. Antonela Lungu says:

    Pentru mine Grecia inseamna in primul rand insula denumita « de smarald », Thassos. O minunatie daruita de Dumnezeu grecilor dar de care ne putem bucura si noi, restul pamantenilor. Frumusetea Marii Egee, puzderia de pini si de maslini, toate avand diferite nuante de verde, inspira speranta, liniste si bucuria de a petrece o vacanta grozava. Iar experienta culinara pe care am invatat-o acolo este foarte, foarte simpla si este legata de una din resursele acestei insule, anume mierea. Este vorba despre pe cat de banalul, pe atat de deliciosul iaurt cu miere. Si nu ma gandesc numai la iaurt de capra si numai la miere de pin (pe care in Romania le gasim mai greu sau poate deloc) ci si la un iaurt preparat in casa, din lapte dulce fiert si un strop de maia (ramas din iaurtul anterior) si o miere fara adaos de zahar, cumparata de la un stupar cinstit.
    Vara este un desert racoritor iar iarna ne confera energia suplimentara necesara din cauza frigului.
    Intr-un bol cu iaurt se adauga deasupra 2-3 lingurite de miere, care se vor difuza in iaurt, formand o crema savuroasa si sanatoasa.
    Inchei cu un zambet (fiul meu tocmai mi-a spus: „Mami, chiar ma miram ce treaba ai tu cu gatitul, pana am vazut ca scrii despre iaurt!!”) dorindu-va, fiecaruia dintre voi, sa va bucurati sau sa va rebucurati de Grecia!

  52. La un moment dat toate vacantele se termina, chiar si cele care par a fi nesfarsite in primele doua, trei zile.. iar dupa ultima plimbare pe malul marii, ultima gura de aer intepator de la munte sau poate ultimul muzeu vizitat prea in fuga mai raman doar amintirile si sutele de poze destinate prietenilor de pe Facebook. Dupa cateva saptamani de munca iti vine greu sa crezi ca ai fost vreodata plecat si te gandesti visator la urmatoarea ocazie.
    Acum cativa ani nu puneam mare pret pe mancarea din vacante; mancam ce si cum apucam si imi aduc aminte si acum cu drag de salamul cu rosie, taiate cu brisca si servite pe capota unei Dacii 1300. Undeva, candva ceva s-a schimbat… mi-am dat seama ca in momentele in care imi mai amintesc doar vag adierea marii si arhitectura celor cincizeci de monumente istorice vazute in goana, reusesc totusi sa evoc perfect gustul fripturii inabusite, al sosului cu miere si migdale sau al pastelor gatite perfect, al dente. Usor-usor experintele culinare au capatat o importanta nesperata si am inceput sa caut entuziasmata restaurante, taverne si bistrouri oriunde mergeam, urmarind un scop bine definit – mancare savuroasa si bine preparata. Bineinteles ca o servire pe masura si un pret corect nu erau nici ele un motiv de suparare. Trairile mele au fost diverse, mai mult sau mai putin reusite, dar pe masura ce am experimentat am inceput sa apreciez din ce in ce mai mult ingredientele simple, dar proaspete, retetele specifice locului innobilate cu o doza de originaliate si prepararea onesta, facuta cu suflet.
    Ultima „escapada” am avut-o chiar recent, in estul Cehiei – tara vestita mai degraba pentru berea savuroasa (sau „pivo” in limba lor), decat pentru gastronomie. Plecarea fiind decisa in al doisprezecelea ceas, nu am avut timp de o documentare foarte amanuntita, am citit doar in fuga ca retele culinare din Cehia sunt bogate in grasimi si nu foarte deosebite. Sunt exigenta, e drept, dar am decis totusi sa incerc sa ma feresc de eventualele dezamagiri si sa cobor stacheta – bucataria ceha nu avea cum sa o egaleze pe cea italiana, franceza sau indiana – cateva dintre preferatele mele. Ei bine, nu puteam sa ma insel mai tare.
    Cu siguranta, bucataria lor nu reprezinta nici pe departe cea mai buna alegere pentru vegetarieni sau cei aflati la dieta, mergandu-se foarte mult pe principiul „nici o masa fara carne” – dar ce carne?! Savuroasa, plina de gust si zemoasa. Multe dintre restaurantele micului orasel in care ne aflam aveau gratarul in mijlocul incintei, astfel puteam sa urmarim pas cu pas, cu pofta crescanda, soarta „halcii” alese din stufosul meniu. In prima seara am mizat pe siguranta si am ales o frigaruie din carne de pui – ma asteptam sa primesc o mancare seaca si fada, dar cehii mi-au facut prima surpriza a sederii mele acolo. Ceea ce am primit nu era doar comestibil, ci probabil cea mai „agreabila” bucata de pui pe care am mancat-o de foarte multa vreme: neobisnuit de suculenta, o explozie de gust si savoare. Inbarbatata, a doua zi am decis sa risc alegand un restaurant vanatoresc – mic, cochet, cu ingrediente locale, exact pe gustul meu: din meniu mi-a facut cu ochiul carnea de caprioara cu sos de coacaze. Frageda, rozulie si foarte apetisanta, a venit insotita de un fel de galuste traditionale, preparate din faina de grau si cartofi, fierte si destul de dulci.
    Si ceea ce mi-a placut la cehi, in afara de mancarea in sine, este faptul ca restaurantele sunt multe si pline ochi de oameni chiar si in mijlocul saptamanii, de la tinerei de douazeci de ani la pensionari cu parul alb care citesc ziarul in timpul mesei de seara. Mai mult decat atat, persoanele singure sau chiar si cuplurile se aseaza la aceeasi masa de 6-8 persoane si mananca impreuna. Am ramas foarte surprinsa de treaba asta, nu imi amintesc sa fi vazut in Romania necunoscuti mancand impreuna.
    Peste cateva saptamani vor pleca in Cehia cativa colegi de servici – ii voi sfatui sa nu-si faca probleme in privinta mancarii, la cehi „se mananca bine”!

  53. Gota Georgiana Eliza says:

    Una din cele mai memorabile vacante am petrecut-o pe plaiurile mioritice, mai exact in zona Maramuresului. Aveam pe atunci doar 15 ani cand am pornit cu bicicletele de la casa verisorilor mei in drumetie spre casa strabunicului nostru din localitatea Măgoaja. Dupa multe peripetii si o ploaie scurta dar puternica de vara am ajuns la casa strabunicului uzi pana la piele si lihniti de foame. Ne-a primit atat de plin de iubire, cu acei ochi calzi si ne-a asezat pe toti in jurul mesei pentru a ne gati ceva.Acele momente sunt greu de descris in cuvinte, coloristica de alimente care a inceput sa apara pe masa din lemn masiv si batatorit de trecerea anilor. O papara precum un curcubeu era in procesul facerii. Ouale galbene si proaspat adunate din cuibarul din curte a dat startul „horei” in care „s-au prins” pe rand care mai de care mai mari bunatati. Rosii zemoase si ardei crocanti proaspeti culesi din gradina din spatele casei au inceput sa se imbine in curcubeul jucaus al albusului si galbenusului de ou batut. Un pumn zdravan de branza de capra usturoaie presarat in ploaie peste minunatiile din tigaie se adauga tabloului culinar din micuta bucatarie de vara. Intregul deliciu a fost completat de un fir de carnat de casa afumat de trei degete de lat. Cu ochii cat cepele, am inceput sa salivam la acea papara, care desi era realizata doar din cateva ingredientele naturale si proapete de prin bucatarie a capatat o savoare aparte datorita dragostei strabunicului nostru cand a creat acel tablou gastronomic pentru noi, stranepotii sai.

Comments are closed.

Close
Your custom text © Copyright 2024. All rights reserved.
Close