Blogul meu, la patru ani

Ruxandra m-a provocat să scriu despre blog, despre ce vreau să fac cu el în viața asta ori măcar în anul care vine. Am amânat articolul pentru azi, când se împlinesc patru ani de când George Pletea mi-a făcut cadou un blog ce se numea www.adihadean.com (acel blog există – mă refer la conținut – pentru că a fost transferat aici, domeniul nu mai e activ de trei ani). Am început să scriu pe blog fără alt scop decât acela de a-mi expune părerile. Nu am vrut să dau primul o veste, nu-mi propusesem să fac bani cu blogul, nu aveam niciun scop altul decât exprimarea gândurilor în scris în fața unui public format din 23 de rude și prieteni.

Am fost jurnalist mai mulți ani și mi-a părut fascinantă ideea de a fi scriitor la propria-mi publicație care, desigur, nu putea fi comparată cu un ziar ori o revistă dar era a mea, locul meu de joacă, locul în care, spre deosebire de ziar, puteam să conversez cu cititorii, care în cinci-șase luni au devenit din 23 pe zi 300 și în alte patru luni, 800. Sigur că habar n-aveam de internet și funcționarea lui, nu știam cum să fac din blog un loc frumos și interesant altfel decât prin conținut, sigur că am făcut o mulțime de lucruri pe care azi le socotesc greșeli dar presupun că așa-i orice început. Pentru mine, începutul a durat un an. Apoi am trecut la alt început, am mutat blogul pe .ro și pe altă platformă, am început să postez rețete scrise de mine (doar text, fără poze) și am văzut că-s apreciate. Într-o zi am decis să transform blogul meu generalist în blog culinar. Mi-am pierdut aproape toți cititorii în două-trei săptămâni. Ei nu veneau la mine pentru rețete, le tolerau pentru că eram al lor (da, cam așa socotesc oamenii, asta am învățat în ani de radio, tv și mai apoi blogging) dar veneau pentru altceva, veneau pentru textele pe care le scriam și pe care le citesc uneori când mi-e dor de un zâmbet autocritic și autoironic.

Au urmat câteva luni destul de grele. Îmi stricasem jucăria preferată și pentru câteva zile am simțit că scrisesem degeaba un an întreg (trebuie să vă spun că în utlimii patru ani nu se adună zece zile în care să nu fi postat ceva pe blog, am luat activitatea asta în serios). Apoi mi-am venit în fire și mi-am spus că dacă scriu în continuare și că dacă rețetele mele fac doi bani, oamenii vor reveni. Unii dintre ei au revenit și pe lângă ei, alții, mulți alții. Căutau rețete. Nu neapărat pe ale mele, doar rețete. Asta mi-a dat curaj și spre finalul anului 2 aveam deja peste 1000 de cititori unici în fiecare zi. Am început să investesc în pasiunea mea. Am trecut de la calculatorul luat din podul vecinului Luca de la Oradea contra sumei de 50 de lei (da, aveam un calculator prăpădit cu un monitor mic-mic și cu foarte puțină memorie) la un laptop ceva mai performant, mi-am cumpărat un DSLR pentru că simțeam că-i pasul următor și că doar așa voi învăța să fac poze mai bune, am început să ies în lume, să văd oameni și să promovez blogul.

Începusem să-mi doresc mai mult și mai bine, între timp au venit agențiile de publicitate și au venit primii bani câștigați cu blogul. Deci nu era doar o legendă urbană, chestia asta putea fi bună la ceva. Hmm. Greu, pentru că tentațiile erau multe, multă lume vrea să promoveze multe lucruri dar oamenii nu te citesc pentru lucrurile pe care le promovezi ci pentru lucrurile pe care le oferi. După ce mi-am bătut puțin capul cu chestiunea „bani din blog” am decis să mă las purtat de bunul simț și consider că mi-a ieșit într-o proporție mulțumitoare. M-am ferit să promovez lucruri în care nu cred și nu mi-am mințit cititorii, nu am lăsat pe nimeni să-i invadeze cu publicitate prin intermediul meu (a fost o singură excepție, campania aceea cu un bănuț care m-a deranjat pe mine însumi atât te mult încât am insistat zile în șir ca agenția să schimbe modalitatea de expunere, lucru care s-a întâmplat). Asta fac și azi și presupun că numărul tot mai mare de cititori e un indicator al faptului că nu fac treaba asta foarte rău (în ultimii trei ani, blogul meu a fost vizitat de peste 5 milioane de ori, numărul vizitatorilor unici azi e de aproximativ 5000 în fiecare zi). Și, ca să închei subiectul „bani din blog”,  eu socotesc așa: tot ce produce blogul acesta pentru mine e un bonus, obiectul meu de activitate principal e offline, eu fac mâncare și vând mâncare, din asta trăiesc și din acest motiv pot să fiu destul de relaxat în relația cu agențiile de publicitate și cu cei care cheltuie bani pe publicitate.

Mi-am propus în schimb să fiu mai bun la expunerea rețetelor, să le explic mai bine, să ofer poze de o calitate mai bună, să ofer lucruri adevărate și valoroase. Nu vreau să par lipsit de modestie dar cred că m-am apropiat binișor de standardele mele (care urcă mereu, nu știu dacă o să le și ating vreodată). Am constatat cu bucurie că oamenii caută în Google rețetele mele („pulpe adi hădean”, adi hădean gătit la oala sub presiune”, „carne de mânzat adi hădean”, „spumă de ciocolată adi hădean”), lucru care, pe de o parte mă bucură, pe de altă parte pune o piatră în plus în coșul cu responsabilitate față de cititor (să mă iertați, dar cred că a fi citit și băgat în seamă de atât de mulți oameni e un privilegiu nu un dat și mai cred că trebuie să fii responsabil în fața cititorilor tăi și să le furnizezi motive de bucurie nu de frustrare).

Ce-mi doresc de la/pentru blogul meu în anul 2012? Să fie mai bun și mai clar. Să fie mai folositor decât a fost până acum. Să fie în stare să ofere rețete noi (nu-i tocmai ușor, sunt peste 1500 de rețete aici și încă n-am văzut o carte de bucate cu 1500 de rețete) în continuare cu o frecvență bună. Să fie decent. Să mă lase să fiu eu în continuare (dacă credeți că a fi tu însuți vine de la sine în secolul ăsta, vă înșelați).

Vă mulțumesc pentru că mă citiți și pentru că le spuneți și altora despre mine. Vă mulțumesc pentru că mă țineți pe drumul acesta, pe care-l socotesc bun pentru mine. Le mulțumesc și celor care m-au susținut (se știu ei, nu-i pomenesc pe toți aici) ori m-au suportat în acești patru ani, le mulțumesc și celor care au socotit că merit un șut în fund pentru a putea face un pas în față. Să fiți sănătoși și să ne vedem cu bine și în 2012.