Facerea pâinii

Pâine – cuvânt greu, plin de forţă şi sensuri. „Pîinea noastră cea de toate zilele”, „vreau să mănânc o pâine mai albă”, „cu pâine şi cu sare”. „Fie pîinea cât de rea, tot mai bine…”. „Aduce o pâine în casă”, „daţi-le pâine şi circ”, „pâinea aceasta… este trupul Meu care se frânge pentru voi”. Pâinea face parte din viaţa noastră din vremuri la care ne e greu să gândim, e hrană, e viaţă, e simbol, e început şi sfârşit. Cu toate astea, e banală şi lipsită de miez pentru cei mai mulţi dintre noi. Nu, nu pentru că ar avea vreo vină, suntem noi ingraţi şi plini de ego, nu remarcăm importanţa ei decât în momentul în care lipseşte de pe masa noastră. Până atunci, ne permitem cure fără pâine, ne permitem să o aruncăm la gunoi, ne permitem să ne credem stăpânii ei.

De ce vorbesc astăzi despre pâine? De bucurie, serios. A ajuns la mine pentru corectură o carte despre pâine, carte care va fi disponibilă şi în limba română în câteva săptămâni. E o carte senzaţională, o carte despre facerea pâinii în sute de feluri, în sute de versiuni, cu sau fără drojdie, cu coaja crăpată de la căldură sau dimpotrivă – fină, cu cartofi, măsline, brânză, cu drojdie sau fără, din făină albă, neagră sau integrală, sub formă de lună plină sau baghetă, coaptă în chifle mititele sau pâini matriarhale de şapte kilograme, îndeajuns pentru o familie numeroasă sau doar pentru un hamburger, bună pentru sandvich-uri sau doar pentru înmuiat în sosuri. Mă uit la paginile cărţii, închid ochii şi mintea mea îşi aminteşte mirosul pîinii care se împrăştia peste cartier de fiecare dată când ieşea o şarjă nouă la fabrica de pâine aflată la două străzi mai încolo. Şi îşi aminteşte greutatea pâinii făcute la Sântana, pe care o aducea bunica acasă o dată pe săptămână. Îşi aminteşte mintea mea şi gustul pâinii cu coajă groasă, brună şi lucioasă pe care o scotea cealaltă bunică (ea nu mai e acum decât în amintirile cu pâine şi cartofi prăjiţi pe plită, cu poame dulci şi uscate, cu ceaiuri fierbinţi în miezul iernii) din cuptorul din curtea casei. Pâine de casă cu ulei de floarea soarelui abia ieşit din teasc. Sau cu untură şi roşii. Da, nesănătos acum dar în copilărie nu conta, alergam cât un fotbalist de Serie A în fiecare zi, ba mai şi mergeam să întoarcem fânul sau să prăşim porumbul. Pîinea cu ulei sau cu untură, sau pur şi simlu goală, fierbinte ori rece, era pentru copilul ce-am fost, mai mult decât o recompensă, mai mult decât o prăjitură cu frişcă şi ciocolată, mai bună decât mersul la cinematorgraf.

M-am întâlnit cu toată copilăria mea lucrând la cartea asta şi abia am trecut de primele pagini. Cine ştie ce mă aşteaptă până la finalul ei. Vă las acum, mai am de văzut vreo patru sute de file şi stând în faţa calculatorului nu o să le văd. Să aveţi un sfârşit de săptămână bun şi să vă aibă pâinea gust de …pâine.