CONCURS
Doamna Daguerre l-a trimis pe domnul Daguerre să mă invite la cină. Am băut cu domnul un cognac din pahare încălzite și am schimbat câteva vorbe despre Franța, România și franceza mea nu foarte rea după 15 ani de nevorbit în limba lui Voltaire. Doamna ne-a poftit apoi la masă, scuzându-se că nu a reușit să pregătească decât un antreu, un fel principal, o tartă și un platou cu brânzeturi pentru desert. În seara aceea am mâncat pentru prima dată în viața mea hachis Parmentier, un fel de mâncare izvorât din sărăcie, delicios de simplu, delicios și simplu. Înainte de a vă da rețeta, trebuie să vă spun însă care-i scopul acestei postări.
Începând de azi și până pe 2 Noiembrie 2012 (inclusiv), puteți participa la un concurs desfășurat exclusiv prin intermediul acestui blog. Concursul se numește Adi Hădean și Samsung îți aduc aminte de gustul vacanțelor tale iar regulamentul concursului e disponibil aici (vă recomand să citiți regulamentul). Pe scurt, în zilele ce vin voi posta cinci rețete culese de mine de prin locurile prin care am fost și-n care mi-a plăcut. Am ales străinătatea pentru că în ultima vreme am postat multe rețete cu rădăcini românești. Voi găti aceste rețete pe echipamentele pe care le-am primit de la Samsung pentru a le testa și pentru a le oferi mai apoi unuia dintre voi, în urma acestui concurs. Am în living (bucătăria mi-e plină deja de tot felul de lucruri) un cuptor încorporabil Samsung (BQ2Q7G214) și o plită Samsung cu inducție electromagnetică (CTN464KC01 ). Pe ele gătesc și ele vor merge la unul dintre voi. Practic, aveți cu toții o șansă. Trebuie doar să povestiți într-un comentariu (sau mai multe) lăsat la această postare sau la oricare dintre postările din concurs (o să scriu la începutul fiecărei postări că-i concurs, să nu apară confuzii), despre o vacanță cu gust bun, despre o mâncare pe care ați descoperit-o într-una dintre vacanțele voastre, fie ele în țară ori în străinătate. Vă încurajez să postați mai multe comentarii, la mai multe postări, cu cât am eu mai mult de citit despre gustul vacanțelor voastre, cu atât mai bine. La finalul concursului, voi alege un câștigător conform regulamentului, judecând după felul în care amintirile voastre reușesc să mă transporte în locurile pe care le-ați vizitat. Pentru o plită cu inducție și un cuptor Samsung încorporabile, ar trebui să aveți povestiri grozave. Succes, dragilor.
Să revin așadar în minunata Franță (am fost acolo în 2010, în Charente, pe malurile fluviului cu același nume), la domnul și doamna Daguerre, simpaticele mele gazde. N-am avut ocazia până acum să răscolesc amintirile culinare din casa lor dar îmi pare că am găsit ocazia perfectă. Hachis Parmentier e o mâncare dedicată domnului Auguste Parmentier, nutriționist și farmacist francez care a fost însărcinat cu promovarea cartofului în Franța, ca măsură de combatere a foametei. I-a ieșit destul de bine și francezii îi poartă o amintire plăcută, înviată de fiecare dată când cineva face ori mănâncă acest fel.
Pentru a face acest fel de mâncare am folosit și plita și cuptorul. Și, desigur, ingredientele, adică un kilogram de cartofi curățați de coajă, 600 de grame de carne tocată (amestec de vită cu porc, puteau fi și alte feluri de carne, ba chiar resturi de la masa de ieri), trei-patru șalote (cepe mici și dulci), sare, piper, o cană de vin alb, o lingură de făină și câteva frunze de busuioc.
Dacă la cuptoare mă pricep destul de bine, în ceea ce privește plita, am avut de studiat puțin prospectul (stați liniștiți, îl citesc și pe cel al cuptorului, poate mult mai multe decât pare la prima vedere și intenționez să-l testez cum se cuvine). Îndată ce m-am prins la ce-i bun ledul cu lăcățel (protecția pentru copii, care n-au voie să se joace nici cu focul nici cu inducția), am purces la treabă.
Am tăiat cartofii și i-am pus în apă, la fiert. Plita simte când vasul de deasupra ei e gol, simte și dacă-i plin și, dacă apeși iconița care răspunde de funcția „fierbere”, are grijă să aducă apa la temepratura de fierbere foarte, foarte repede, lucru care scurtează mult timpul petrecut în bucătărie (cartofii fierb tot în 12 minute dar nu mai ai de așteptat 6-10 minute până începe să fiarbă apa).
Am zdrobit cartofii fierți și i-am amestecat cu o ceașcă de smântână dulce și două-trei linguri de brânză rasă.
Am pus tigaia la încins cu puțin ulei și cu ceapa apoi am luat-o de pe foc pentru că mi s-a părut că se încinge prea repede – lucru real, inducția nu are inerția focului, acționează repede, vasele nu înmagazinează multă căldură iar suprafața neutră rămâne rece, putând fi curățată ușor imediat ce ai terminat de gătit – am stins apoi cu vin, am adăugat făina (după mintea mea, n-aș fi pus făină dar o să înțelegeți imediat ce caută ea acolo), am mai turnat puțin vin și am adăugat carnea care s-a rumenit destul de repede. Datorită amestecului de ceapă, vin și făină, am obținut o umplutură legată și aromată, mai ales că am pus și câteva frunze de busuioc în ea.
Aici mi-ar fi prins bine o hotă. Samsung mi-a oferit o soluție în sensul acesta , hota Shark bazată pe control tactil (HDC9A90TXUX), dar unde să montez o hotă în living, mai ales că mă mut într-o săptămână?
Am pus un strat de cartofi pe fundul unui vas cu pereți înalți, am acoperit cartofii cu umplutură și am acoperit umplutura cu cartofi. Am făcut același lucru și în tigaia în care am preparat umplutura. Știți de ce? Ca să văd dacă ventilatoarele de convecție sunt atât de bune pe cât se spune. Adică să văd dacă am coacere uniformă sus și jos. Aveam. Ceea ce vă doresc și dumneavoastră.
Am setat cuptorul foarte repede (sunt absolut atehnic și în mod normal am nevoie de un ghid de utilizare a ghidului de utilizare) la 200 de grade Celsius pentru 35 de minute. Suficient timp pentru ca suprafața mâncării să se rumenească discret, suficient timp pentru ca miezul ei să se pătrundă perfect.
Dragii mei, vă prezint hachis Parmentier. Să fiți sănătoși.
ha… ce? la ultima verificare a francofoniselii mele, era Hachis Parmentier, de la tocatura (viande hachee) venindu-i numele. tztz… :)
http://fr.wikipedia.org/wiki/Hachis_parmentier
oui, oui, merci :)
din respect pentru limba lui Voltaire, imi permit o corectare : se scrie „hachis”, parol ! de la „hacher” (couper, découper grossièrement).
Un fel de mincare numa’ bun in prag de iarna, frantuzesc 100% si pe care mi l-au dezvaluit,cum altfel, prieteni francezi !
mai greșește omul, mai corectează, mai mulțumește. să trecem peste, propun, și să vedem ce-i cu concursul:). îmi rezerv dreptul de a face greșeli când scriu în limbi străine la șase dimineața, după cum îmi rezerv dreptul de a mă bucura când îmi atrageți atenția asupra lor:).
…mi l si inchipuiam traversand in lung si n lat lacul , il si vedeam cum se strecoara printre trestii la odihna in apa mica si cum le scutura , mai tare decat vantul de furtuna , la intoarcerea in larg , cum coboara pe fundul lacului si din timp in timp face incursiuni spre suprafata , ridicandu se la lumina aidoma unui submarin , iar in intoarcerea spre adancimi loveste cu coada mare suprafata apei , facand o sa plesneasca de se auzea pana departe . Atunci toti cei de pe maluri , pescari vrednici si cu indemanare ridicau capul , si priveau in departare punand mana streasina la ochi , doar doar il vor vedea …de prins stiau ca au putine sanse , caci el , stapanul baltii era deja invatat cu viclesgurile lor , stia sa evite , stia sa le fure momelile , sa le ridice bambinele s apoi sa dispara … le mai dadea din cand in cand emotii , oferind cate o trasatura de le zbura lanseta din suport ,si piuiau alarmele , si le ncurca firele pretioase … cu toate astea el stia sa dispara intotdeauna … era un adevarat stapan al baltii , era Spuma Apei … fiindca doar atat ramanea in urma lui … o urma de spuma alba pe luciul apei ….buninteles ca toti il doreau , buninteles ca aprindea la focuri noaptea ambitiile si patimile tuturor celor de pe balta .. vechi sau noi , tineri si batrani stiau cu totii de existenta lui , isi doreau cu totii sa l vada tras la mal .. sa l dovedeasca … si asta facea ca zilele si noptile de sezon de pescuit sa aiba importanta , sa aiba un scop si emotie , mai mult decat in alte sezoane …
…si iata ca a venit si ziua … o zi in care prietenul meu Pescarul , un impatimit , un pescar hotarat si neinfricat in a incerca strategii noi , deadreptul un gambler , care atunci cand toti pescuiau clasic el incerca ceva nou si invers , un tip destul de tanar dar foarte priceput , a reusit imposibilul , a facut captura sezonului , a scos la mal uriasul , lasand apa baltii fara Spuma … e greu de descris in cuvinte atat lupta cat si mandria si bucuria acestei reusite … multi au spus ca a fost noroc .. se prea poate ..insa le amintesc acelora , ca norocul este acel moment in care priceprea si pregatirea se intalnesc cu oportunitatea .. poti fi pregatit , dotat , determinat si sa nu intalnesti oportunitatea niciodata …sau sa nu o observi ,….sau sa nu fi suficient de neinfricat pentru a o cauta , sau tot la fel de bine poti avea gramezi de oportunitati si sa nu fi pregatit pentru ele … Un lucru e clar , prietenul meu Pescarul , a dat lovitura , aducandu mi pentru pregatire , pentru o masa la care sa l cinstim asa cum se cuvine , pe monstru apei , pe uriasul din adancuri , un crap romanesc de 23 de kilograme …
…. am pregatit atunci proaspat , imediat , o masa cu prietenii . Simplu , pe disc , halci mari , potcoave de carne perfecte , fara nici un gram de grasime ..doar muschi rozaliu de peste , trase pe disc la foc iute .. deabia puteam praji pe discul mare din otel cate doua potcoave de crap o data .. La jar am facut legume pe gratar . Dovlecel , vanata , felii groase de rosie de gradina .. am stropit totul cu zeama de lamaie si mujdei de usturoi , am presarat pe legume marar si patrunjel rupte din mana si pe salata asta am mai taiat felii subtiri de ardei iute .. o paine pe vatra proaspata a completat meniul … am baut tuica aspra , stropseala de pruna bistrita care ne a mai scazut din tensiunea si emotia data de ocazia nemaipomenita de a savura acest crap deosebit , acest simbol al apelor …Dupa ce ne am ostoit foamea , si mai ales pofta de a ingurgita , nu numai carnea buna si proaspata , ci odata cu ea si misterul si puterea tainica a tacutului urias , ne am pus pe baut sprituri lungi de vin alb cu gheata .. Am baut vinul dintr un canceu unguresc ce are pe cioc , modelat din argila , o muiere cu poalele n cap de i se vede fundul si vinul ce curge cand inclini canceul , se scurge printre coapsele i voluptoase ….ufff …Ne a prins noaptea tot ascultand si spunand povesti pescaresti si vanatoresti si asa beti cum eram din timp in timp , il puneam pe Pescar sa ne povesteasca cum a adus la mal cu o boaba de fasole parfumata pe Spuma Apelor …am stat in povesti pana tarziu in noapte , am plecat spre case beti si fericiti cu gandul la patul racoros de acasa si la fundul femeii … cea de pe canceul de vin ….cu toate astea implinite , am promis tovarasilor mei ca l vom mai cinsti odata pe Marele Bigos , pe Spuma Apelor .. le am promis o ciorba de peste cum n au mai mancat in viata lor , cum nu s a mai vazut si nu s a mai degustat … am pus curatate bine, in congelator , capul .. vreo 4 kg si coada ..cam tot asa …s am adormit visand acea ciorba minunata , cum nu s a mai vazut ….
Cuptorul încorporabil Samsung (BQ2Q7G214)ma intereseaza …succes tuturor !
O sa sparg eu gheata:)
In decembrie 2009 am avut ocazia sa merg in „A doua Romanie”, Italia(i se mai spune asa pentru ca sunt foarte multi romania acolo). Bineinteles, orice om care ajunge in Italia, nu poate pleca de acolo fara sa guste din pizza sau din paste. Am intrat intr-un restaurant si chelnerul a venit sa ia comanda. Ma uit pe meniu si-mi face cu ochiul niste paste lungi ca niste clatite, invelite cu ce iti comandai: broccoli, spanac.. etc (de felul meu mananc mai putina carne). Chelnerul, sa-fi faca meseria, ma intreaba cu ce vreau sa fie umplute, si-i spun ca sa fie umplute cu orice vrea el, verde sa fie. Dupa vreo 10 minute imi vin minunatele paste, asteptand parca pe Mos Craciun sa vad ce cadou mi-a adus (ma refer la umplutura). Cu ce crezi ca mi le-a umplut? Cu marar si pastrunjel. Chelnerul intelesese cu verdeata :)) Ma si miram eu de ce se mira cand am cerut comanda. Bineinteles ca m-am invatat minte si am comandat apoi paste cu spanac si mozzarela. A fost pentru prima data cand am mancat paste cu spanac si au fost cele mai bune paste mancate vreodata.
Morala: Cereti exact ce doriti, ca nu toti chelnerii sunt ghicitori :)
Intotdeauna imi voi aduce aminte de o vizita inopinata de 2 zile in Bulgaria (calatorie de afaceri) in care am gasit un gust diferit de mancarea romaneasca desi foarte multe sunt la fel. Mergand impreuna cu delegatia am vizitat Sozopol unde am fost primiti cu paine si sare, mi-am zis eu in acel moment ca e foarte neinteresant, dar mai apoi am vazut ca sarea defapt este un amestec de condimente (fenugreek/schinduf, fenicul, angelica, anason, sare)care dau un gust placut sarii si painii, care te face sa tot gusti din „painea cu sare”, dar experienta cea mai placuta a fost un restaurant gasit in Nessebar printre multe case monument istoric gasesti pe marginea insulei un restaurant cu specific traditional bulgaresc,intrand inauntru am constatat similitudinile dintre cele doua culturi romana si bulgareasca si iarasi mi-am zis ca e neinteresant.
Dar partea interesanta a venit odata cu ciorba care a fost defapt o supa de calcan cu niste turte traditionale de paine facute pe plita (excelente), acea supa a fost extraordinara, acum nu va imaginati ca sta calcanul si inoata in farfurie, metoda de gatire este speciala deoarece calcanul se fierbe la oala cu presiune care apoi cu ajutorul unui instrument special se trage carnea de pe oase iar in farfuria clientului ajung numai fasii de carne care dau un gust extraordinar supei.
Pot sa zic ca aceasta experienta culinara a transformat un businesstrip intr-o aventura culinara pe cinste si cu siguranta daca voi mai ajunge prin zona restaurantul a carui nume nu il mai stiu va fi o destinatie sigura.
Acum că mi-am făcut datoria faţă de mine şi am cârcotit cu neruşinare, să trecem la vacanţe…
Greu o să îmi fie, ca oricărui pofticios cronic, pentru că nici acasă nu mănânc decât bine, d-apoi în vacanţă…
Cotletele minuscule de miel cu sumac dintr-un mic restaurant din Cipru (care au pus moţul pe un meniu de meze cu vinul casei şi dans la care mi-a ramas minte până azi)? Saramura de cărăşei din ograda unor oameni minunaţi din Sulina, cu roşii din grădină şi reţeta de mujdei cadou de la gospodina casei? Cocquilles St. Jacques, magret de canard de pe Croazetă şi pizza şi Campari de la italianul de la parter şi micul dejun de la Cesarine? Piroştele şi pelmeni şi papiroasele din St. Petersburg? Bune, bune, bune toate.
Dar cea mai dragă vacanţă culinară a fost cea din Sicilia. A început cu opt flămânzi nimeriţi într-un orăşel între mare şi vulcan, Trecastagni, cu cinci minute înainte de siestă, pentru care şeful de sală de la terasa din centru a scos tot ce mai rămăsese comestibil prin oale de la prânz, la un preţ bun, deşi nu era în meniu. A continuat cu măcelăria/brutărie şi ‘aprozarul’ de la colţ, cu mezeluri excepţionale, cel mai bun carpaccio de vită din viaţa mea, fructe şi legume proaspete şi locale, cu baba (un soi de savarina conică, cu cremă de ou în loc de frişca noastră, mai puţin dulce şi cu salată de fructe), cu restaurante cu mâncare bună şi relativ ieftină (cred că am plătit cel mai mult 60 de euro pentru trei persoane, cu vinul (delicios) inclus), fructele de mare şi un bruschetone din juma’ de pită, cu anghinare prăjită şi…
Şi cel mai drag mi-a fost de proprietarii relaxaţi de restaurante, care, la ora siestei sau a închiderii, te anunţau că se închide, se ia ultima comandă şi se merge unde merge şi regele pe jos, şi te lăsau pe terasă, cu masa plină de veselă, tacâmuri şi pahare (din cele obişnuite, nu cele mai scumpe, dar nici din plastic) fără să se teamă că rămân fără ele. Şi dacă rămân fără, ce? Asta în una din cele mai sărace zone ale Italiei… E drept, pare altă ţară cu totul, dacă stau să mă gândesc…
Am apreciat pozitiv intervenția. Ar fi putut trece ziua până să observ că am greșit. Cred că oamenii n-ar trebui să se supere când li se atrage atenția:).
am cârcotit pentru că ştiam că am cu cine, să o spun pe a’ dreaptă. şi în semn de apreciere a corectitudinii cu care scrii.
eşti unul din puţinii blogeri culinari care nu suferă de snobism gastro-lingvistic păgubos, şi eram sigură că n-o să îmi răspunzi în genul fac economie de ‘m’-uri şi mânc pământ din gredinuţă, în loc năut frecat.
Ce-mi plac treburile astea cu amintiri culinare. Pentru mine mancarurile si mirosurile sunt cele mai tari amintiri. O sa incep povestirile culinare cu vreamuri mai vechi, adica cand eram eu mica, mica, in scoala generala si mergeam cu bunicii la niste prieteni de-ai lor de la Bucuresti. Era nebunie, dom’le, pentru un copil asa de mic sa vina intr-un oras atat de mare, ii iubeam enorm pe bunici si excursia la Bucuresti era cea mai faina etapa a vacantei de vara. Cand am fost prima data, nu mai tin minte ce mancare ne-a dat doamna Coca (asa o chema pe tanti de la Bucuresti), oricum eram foarte sclifosita la mancare pe vremea aia, dar cu siguranta nu voi uita niciodata desertul. Era un serbet roz de trandafiri, facuti de doamna Coca din trandafirii ei din gradinita din fata blocului (pe vremea aia cred ca inca mai erau comestibili :)). Doamne, ce miros avea serbetul ala. Cand a deschis borcanul, camera ei luminoasa s-a umplut de un parfum de flori cum nu credeam eu ca pot mirosi trandafirii. Era perfect serbetul doamnei Coca: fluid precum mierea, foarte putin zaharisit, nici prea dulce, nici prea putin dulce. N-am mai macat niciodata asa serbet decat la ea si mirosul ala, vai, mirosul ala! Asta e amintirea culinara din prima mea vacanta, care, culmea, a fost la Bucuresti! :):)
Povestea ta despre Franta imi aduce aminte de vizita mea in Franta, care a fost mai degraba un schimb de experienta, dar si acum spun ca daca acel schimb de experienta s-ar fi petrecut la o varsta mai mare (atunci aveam doar 16 ani), lucrurile ar fi stat cu totul altfel si m-as fi putut bucura mai mult de tot ce am gasit acolo si in special de cultura.
Asadar, dupa ce am vizitat Parisul, am ajuns la destinatie, in Bretania. Denumirea este foarte apropiata de Marea Britanie deoarece aceasta regiune este situata chiar in punctul de NV al Frantei, atat cu iesire la ocean cat si la Marea Manecii, iar din Saint Malo, cand este senin se vede chiar si tarmul Marii Britanii. Daca nu ma insel, cred ca localitatea in care am petrecut 2 saptamani in casa unei familii franceze, care urma sa isi trimita copilul apoi la noi acasa, se numeste Quimper. Si, bineinteles, faceam ce faceau si copiii. Mergeam la scoala, ieseam in oras si apoi mergeam acasa la masa si la somn.
Ei bine, intr-una din seri am avut un adevarat festin pregatit. Cu scoici frumos gatite, insa nu as putea sa va spun cum, tin minte doar ca mirosea bine si a lamaie, iar partea aceea comestibila rozalie iesea frumos din cochiliile negre ca taciunele. Cu o specialitate de branza cu mucegau pe care ei o topeau pentru fiecare persoana in parte si care o foloseau peste carnea de vita preparata la gratar si pe care o serveau, atentie, cu cipsuri de cartofi. Imi pare atat de rau ca nu pot sa va spun ce fel de aparat era acela in care topeau feliile de branza. Era ceva cu caldura sub el care se punea pe masa si care avea mici triunghiuri cu maner care formau un disc. Atunci nu am putut sa apreciez gustul special al branzei, doar mirosul imi intorcea stomacul pe dos (repet, regret ca nu am avut mai multi ani impliniti). Insa m-am amuzat putin la vederea cipsurilor si am mancat ce mi-a placut.
Nu mai stiu exact care a fost contextul, insa dupa cateva zile, fata cu care faceam schimb de experienta mi-a spus ca sunt o gurmanda. Eu la acel moment m-am suparat, pentru ca nu intelegeam ca nu are legatura cu faptul ca eram grasuta, ci cu faptul ca de atunci imi placea sa gust toate mancarurile lor, prilej cu care va spun ca nu am gasit in Romania mezeluri la fel de gustoase ca ale lor, mai ales cele crud-uscate, de care am fost placut surprinsa acolo. Parca si acum simt pe papilele gustative gustul acela putin mai dulceag si mirosul care iti inunda narile atat de placut. Seara festinului a fost prima data in viata mea cand am facut cunostinta cu fructele de mare.
raclette se cheamă aparatul. mă bătea gândul să vin cu unul în traistă din Belgia, după prima cină de genul ăsta. gazda, mare gurmandă şi mixologistă, ne-a dat şi ea cartofi, dar gătiţi (delicioşi, dar nu-mi amintesc cum) şi cocteiluri.
multumesc mult :) acum imi suna cunoscut. Si imi pare atat de rau ca nu am mancat branza aceea atunci…
Imi caut in amintiri si tot ce imi atrage atentia e mancarea ce o gasesc la mama. Are destui ani si parul ei gri imi aduce aminte cat de mult trebuie sa o iubesc pentru tot ce mi-a oferit. Tin minte din copilarie cum ne decora margarina pe paine sa para apetisanta si gustoasa. Da! a fost si e o bucatareasa desavarsita. Ori de cate ori merg la ea, gasesc decoruri noi si retete noi. Din putinul ei..imi face un pate de casa demential, si nu stiu cum reuseste are acelasi gust ca atunci cand eram mici. Painea e calda, tinuta in prosop pana vin eu si imi taie o felie groasa (dietele nu isi au rostul aici- e doar o data pe an). Unge cu generozitate pate si de la caldura painii ii simt mirosul minunat…Sorb nerabdatoare din vinul de Porto pe care i l-am adus ei, insa a insistat sa il bem impreuna. Felia de paine arata ca un tablou in miniatura. Am zambit. Sunt inca fetita ei cea mica. Apoi mi-am adus aminte ca asa ii fac fetitei mele. Ea sare un sotron imaginar pe patratele de gresie. Mirosul o ademeneste si exclama: „Mama, uite cum imi faci si tu!” Vad in ochii mamei mele apreciere si cateva lacrimi ce stau in coltul ochilor. E cea mai buna masa si sper sa fie multi de acum incolo…
Ca sa ramanem in Franta, am o amintire foate frumoasa despre ziua in care am vizitat Carcasonne, apoi ne-am plimbat pe stradutele inguste pline de ciorchini de flori si ne-am asezat intr-un local inghesuit, tare inghesuit.
Era plin de chestii vintage, decoratiuni, tablouri, mesele era mici si scaunele desperecheate :) Dar in fine socra-miu care era un mare gurmand stia el ce stia, acolo am mancat cel mai bun cassoulet.
E ceva ce n-as manca in mod obisnuit, mai ales ca era facut dupa reteta originala, plin de untura de gasca – insa acolo a avut un farmec aparte.
Mi-ar placea sa ma intorc acolo, desi ma feresc sa merg in locurile in care am amintiri asa pregnante cu socra-miu pentru ca invariabil sfarsesc bocind :(
Dar si cassouletul ala ce bun era!
Cand ai povestit ca Hachis Parmentier e un fel de mancare nascut din saracie, simplu si delicios dar delicios de simplu, mi-au navalit in minte multime de imagini, mirosuri si gusturi din vacantele mele de la tara, mi-a venit in minte chipul bunicii mele pe care eu o strig cu drag „Mamaie” si casa ei in care miroase si acum la fel…miroase a liniste sufleteasca. Nu-i din strainatate, e din tara povestea dar in acelasi timp locul pare a fi strain de lume si timpul parca sta in loc acolo, de cate ori ajung in casa lui Mamaie, am 16 ani din nou si pentru ca una dintre temele concursului e a te transporta pe meleagurile cu pricina o sa intram impreuna incet incet in sat.
Pe-o parte si pe alta casele stau cuminti la locul lor, majoritatea vechi din chirpici, cu tinda si scari inguste, rasfirate, cu gradini mari, ograzi pline de animale inca libere si fericite, gaini golase sau motate care inca se alearga una pe alta ca sa-si fure rama, porci murdari de namol, obligatoriul caine care mananca orice si leneveste calm pana in momentul in care vrei sa intrii in curte. Vacutele nu-s acasa, sunt la pascut, aici fiecare isi are grija de vaca lui iar daca vii pe la ora pranzului in sat in mod sigur te vei intalni cu ele pe drum, se duc acasa cu ugerele pline. Si cum mergi asa printre case, pe drumul prafuit pentru ca asfalt nu-i inca ( ti-am zis ca-i rupt de lume)si te minunezi de pomii si verdeata „alba” de pe marginea drumului ajungi la a doua ulita pe dreapta dupa caminul cultural. No, aia-i ulita lu’ Mamaie si pana ajungi la casa ei ai de mers vreo cativa zeci de metrii, ei, pana ajungi acolo ce-i trei caini ai vecinei or sa te conduca pe langa gard si or sa te latre de vei ajunge la poarta bunicii surd de urechea dreapta.
La Mamamie acasa e alta treaba, ea n-are caine, dar in schimb are in gradina o bucatarie de vara si acum ajungem la ce ne intereseaza. Aici in bucataria de vara am vazut gatindu-se si am mancat stand la masuta rotunda de lemn sau pe pragul bucatariei cu farfuria in mana, cele mai delicioase si mai simple retete. Asa mananc si acum cand merg la ea, refuz sa ma asez la masa, e un fel de ritual care imi incarca bateriile cu iubire, fericire si liniste. Si acu te-ntreb: Ai mancat vreodata rosii prajite in ulei, pana se fac sos, intr-o tigaie veche de la tara si langa ele o mamaliga molicica taiata cu ata? Sau fasole „urata” fiarta in oala de pamant pe marginea focului, impreuna cu mirodenii din gradina, cateva nu multe ca asa-i la tara, fasole batuta bine la urma cu un bat ce semana cu un buzdugan (nici in ziua de azi nu stiu cum il cheama pe bat, am sunat-o pe mamaie sa o intreb dar nu raspunde, parca stir ii zice), bat pe care mamaie il baga in oala si-l rasucea intre palme de-i schimba gustul mancarii cat ai zice peste? Sau oua in raina cu branza prajita? Sau mancare de cartofi cu patrunjel si marar proaspat, facuta la foc in caldare cumparata de la tigani? Dar gogosi pe bat? Aaaaa! Ce sa mai zic de colacii framantati in covata si copti in cuptorul de caramida din curte, plini de cenusa si nemaipomenit de gustosi, colaci pe care mamaie ii „stamplia” cu o chestie de lemn in forma de cruce, foarte frumos colorata si sculptata.
Na, cand ai zis delicios de simplu si simplu si delicios astea toate mi-au venit in minte, nu carne,nu retete complicate, nu retete scumpe, si nu-ti mai povestesc si de porumbul copt in jar pe vale cand pazeam vacile si jucam septica si nici de branza cu vin din jurul focului facut noaptea pe malul raului dupa ce fugeam de acasa pe geam :)ca ar insemna sa nu ma mai opresc.
Sper ca te-am transportat si nu te-am plictisit, cu detalii despre retete m-am omorat ca ideea era sa-ti fac pofta si pari un om care apreciaza lucrurile simple ca doar suntem fecioare, zodii de pamant si ne plac chestiile astea de merg la suflet. Maine am sa-ti povestesc despre altceva, o tara cu mult soare, despre mancaruri care-ti smulg zambete si se mananca cu ochi inchisi. Pana maine, bafta va doresc dar sper sa fie cuptorul si plita mea :)
Apai sa ai in considerare ca eu-s la serviciu sub atenta supraveghere a sefului si m-am cam grabit sa scriu povestioara, deci sa-mi ierti greselile gramaticale ca au fost facute din cauza vitezei. O zi buna sa aveti!
Buna ziua , sunt un mare admirator al D-voastra , eu sunt medic stomatolog , am 36 de ani si pasiunea mea principala este gatitul , am vrut sa particip la Masterchef dar era un pic cam complicat , eu sunt din Satu Mare si e cam departe de Bucuresti…dar asta e , gatesc din placere pentru familia si prietenii mei .Am vazut rubrica cu concursul si m-am gandit ca as putea incerca si eu sa va povestesc despre experiente culinare , mai ales ca am calatorit destul de mult prin lume , am vazut Thailanda , Malaesia si am ramasa indragostit de mancarea asiatica mai ales ca imi place mancarea picanta , datr am fost si prin Europa. Parca cel mai bine m-a uns la suflet atmosfera din Grecia , am fost de mai multe ori. Nu voi uita niciodata o reteta foarte simpla dar extrem de gustoasa , e vorba de calamar umplut cu feta si pus pe grill , este divin…prima data cand am comandat credeam ca voi primi clasicele rondele de calamar cu feta dar cand mi-au adus un calamar intreg destul de mare si in interior era plin de feta cremoasa topita…a fost extraordinar , combinat cu un pic de lamaie si cu chiflele proaspat coapte de proprietar , udat cu un vin alb usor…a fost o masa usoara si foarte buna. As mai putea vorbi de multe mancaruri dar nici nu stiu despre ce sa vorbesc , mai vorbesc despre cea mai buna pizza mancata de mine vreodata si paradoxal nu am mancat-o in ITALIA ci in Muntenegru intr-o pizzerie din Kotor , un mic orasel la malul marii…asa pizza buna nu am mancat niciodata , mie imi place pizza cu blatul subtire si crocant si cu putine ingrediente si de calitate. Aceasta era o pizza cu gorgonzola si salam picant , aceste 2 componente de baza aveau o aroma excelenta…ce sa mai zic…plus ca sosul de rosii l-au facut acolo pe loc au stors rosiile…a fost un festin culinar in toata splendoarea lui. As mai avea multe de povestit dar nu va mai plictisesc cu povestile mele , va doresc o zi buna !
daca ai amintit de mancarea frantuzeasca nu pot sa nu imi amintesc de prima mea incursiunea in… germania. eram intr-o delegatie iar in programul de 3 zile erau incluse si mesele.
mancarea a fost ravisanta ca sa zic asa, dar, cu incapatanare, frantuzeasca. supe, consome-uri, foietaje, iepuri si vitei si cate si mai cate.. m-am rugat de toti ospatarii sa imi faca rost de o portie de carnati pe varza, contra cost, la pachet, pe sub mana, cum o fi.. toti se aratau ingrijorati si ma intrebau daca nu imi place mancarea, ba au chemat si bucatarii.. cum sa nu iti placa bunatatile alea, dar eu as fi vrut sa gust germania. singura chestie nemteasca de care am avut parte a fost berea, cu asta sa stii ca m-am razbunat. pentru ca, mai toti, dupa ce se scuzau ca nu au asa ceva, dadeau berea din partea casei! :))
Mi-am amintit de ideea de turism culinar, la fel de placuta si incarcata de intamplari ca gatitul departe de casa…
Uite intamplarea mea cea mai frumoasa:
http://pm-bucatar.blogspot.ro/2012/10/turism-culinar.html
Cred ca amintirile despre o mancare deosebita tin de copilaria si adolescenta mea, cand obisnuiam sa imi petrec vacantele de vara in Bihor, undeva pe langa Pestera Ursilor, la bunici..si unde chiar si acum cand ma duc ma simt cel mai intens linistea sufleteasca absoluta..
Muntii impresionanti care imprejmuiesc satul, faptul ca e ultimul sat de pe „linie”, mai departe ducand doar drumurile de carute si cararile intortocheate facute de vacile si caprele care ies in fiecare zi la pascut, pestera satului si faptul ca aici traditiile sunt pastrate chiar si acum cu sfintenie si sunt neatinse inca, faptul ca nu a ajuns colectivizarea pe la ei..folosirea in continuare a animalelor la munca campului, apa rece de izvor si aerul curat, curat, curat.. fac din acest sat un paradis pentru mine.
Obisnuiam sa mergem vara in fiecare zi de vacanta la lucrul campului, la coasa, la fan, la prins pastravi cu mana prin paraurile de munte.. si era minunat. Iar sus in munti, la o cabana veche dar trainica de lemn, fara urma de electricitate se petrecea minunatia. Unchiul meu care nu gateste decat in situatii din acestea speciale facea si mai face si acum o simpla si delicioasa supa de cartofi. Da, supa de cartofi. Dar nu oricum, ci intr-o oala de pamant si in spuza ramasa de la foc. Punea in oala aproape plina de apa proaspata de izvor langa cartofii taiati marunt cateva bucati mici de slanina pargalite putin, ceapa calita, branza proaspata sau nu de oaie, ardei si putina sare daca era cazul fiindca branza era deja sarata de obicei.. si o lasa acolo sa fiarba ceva vreme..
Vreme in care afara se facea intuneric, noi stateam la povesti, pregateam paturi peste asternuturile din fan si dadeam apa si mancare la animale (cabana e jumatate pentru oameni si jumatate pentru animale)..
Nu stiu daca de la aerul de munte, de la focul de lemne, oala de pamant sau de la apa de izvor iesea asa o minunatie de supa de cartofi.. gustul acela nu l-am putut reproduce nicaieri..
Tot ma gandesc ca trebuie sa ai si o anumita stare de spirit sau sa fii acolo in locul acela neaparat pentru a simti acel gust de nedescris al unei simple.. supe de cartofi.
Imediat ce-am citit postarea de mai sus, gandul mi-a zburat la Sicilia si la cea mai buna pizza pe care am mancat-o acolo. Am nimerit in ziua in care celebreaza Ferragosto, o mare sarbatoare a lunii august care incheie serbarea verii. De obicei se sarbatoreste pe 15 august cu un pranz imbelsugat alaturi de familie si prieteni. Eu am avut parte de un mare gratar la pranz iar seara am fost martor la preparatul uunei pizze pufoase si foarte gustoase.
In acea zi am ajuns la ora 11.00 la casa prietenilor mei care e construita la cativa metri de mare. Dupa ce m-am schimbat in costumul de baie si am aflat ora pranzului, am fugit pe plaja aflata la cativa pasi de casa. Soarele e altfel in sudul Siciliei, mai arzator dar si bland datorita umiditatii marii. Langa mine un locuitor inicerca sa prinda peste doar cu un baston prin care trece curent electric. Cat timp m-am bronzat,a gasit cativa arici de mare si a prins un pui de calamar.
A venit si ora pranzului. Statul la soare si apa de mare imi facuse o foame de zile mari. In timp ce ajutam la asezatul mesei, un miros de carnati si carne la gratar imi facea stomacul sa se revolte. A venit si momentul pranzului. Erm aproximativ zece persoane infometate in fata unor farfuri pline cu carne de vita si de pui, apoi carnati, toate numai bine facute pe gratar de barbatul familei gazde. Am inceput fiecare sa ne imfruptam garnisind farfuria cu legume imblanzite is ele pe gratar. Cine era mai curajos, avea la dispozitie un sos de usturoi care mergea numai bine cu vinul adus de un alt prieten din productia proprie. Am mancat si apoi am stat la vorba pana dupa amiaza cand am mers iarasi pe plaja pentru a trudi la bronzul meu.
Seara la ora 19.00 a inceput pregatirea cuptorului pentru pizza. Doamnele casei au pregatit aluatul pentru circa zece pizze. Ma uitam ca un gura-casca cum manuiau aluatul cu atata dexteritate. Era normal ca doar din adolescenta fac acest lucru. traditia de a face pizza e ca facutul cozonacului la noi.
Dupa ce cuptorul s-a aratat pregatit sa primeasca aratoasele pizze, a inceput garnisirea. Pe fiecare pizza erau puse fie prosciutto, masline, salam picant ori mozzarella, sos de rosii, oregano, sardine. Tot ce nu-ti poti imagina ca se poate pune pe o pizza, apareau in fata mea si intrau la copt. O minunatie de mirosuri incepeau sa-mi danseze sub nas.
Iubesc Sicilia. Ne asemanam destul de mult cu modul de a manca al italienilor. Sunt galagiosi si vivace ca si noi. Ziua aceea cu gratarul super gustos, soare mult si pizza delicata o sa-mi ramana in minte mult timp.
Va doresc sa ajungeti sa mancati o pizza in Sicilia.
buna, eu prefer mancarea italieneasca ador pizza si pastele dar optez si pt cea greceasca, mi-am petrecut luna de miere pe o insulita numita zakynthos, sfatuiesc pe toata lumea sa mearga, stradute pline de taverne cu oameni primitori si relaxati, mancarea extraordinara salatele, fructele de mare care sunt ff proaspete, branzeturile gustoase,acolo nu e masa fara cartofi prajiti.
Am intalnit un vaporas transformat intr-un restaurant traditional de unde poti vedea apusul de soare foarte frumos si romantic.
Nu pot uita un fel de mancare carne de miel cu mazare si ceapa cu unt, gatita in sucul sau, in folie de staniol, chiar in fata noastra, foarte ingenios si ff gustos in acelasi timp. Zakynthos este o destinatie acceptabila, cu mancare buna, plaje uimitoare genul de insula pentru tineret dornici de distractie.
Cea mai frumoasa experienta culinara a mea a fost in Franta-Marseille!
Anul trecut de sarbatori am mers in Marseille la prietenul meu unde m-am indragostit de macarons! Citisem atatea despre ele,erau asa divinizate ,chiar am incercat sa fac si eu in bucataria mea cat o debara ;(ca doar eram studenta la vremea aceea); mi-au iesit bune,dar nu divine ca cele ce le-am mancat in Franta.
Apoi am descoperit gustul pe care eu il asociez Frantei: confit de canard.E gustul care m-a lasat fara cuvinte; gustul pe care niciodata nu o sa-l uit;gustul perfectiunii!
La intoarcerea mea acasa am avut 3 bagaje din care doua bagaje cu condimente,oale,uleiuri speciale.Atunci mi-am dat seama ca existenta cutiilor mele de sub pat(cutii in care se gasea masina mea de facut taitei,oale,tigai,chestii pentru cupcakes-uri,farfurii simpatice) din mini-garsoniera mea nu se aflau acolo doar din lipsa de spatiu ci din dragoste pentru mancare.
Acum iar sunt aici.
In Portul Vechi in fiecare zi e spectacol :pescarii isi vand pestele! Timp de doua saptamani am mers zi de zi sa ii vad,insa cea mai impresionanta piata este piata de maruntisuri: Les Puces! O piata plina de condimente,fructe proaspete,mobila vintage.Un rasfat al mirosurilor! Nu exista ceva care sa nu iti placa acolo;Am plecat de la un arab cu o plasa de condimente.
PS:Iar pana acum mi-am achizitionat o tajine de aici ,o tigaie de cupru si un vas de portelan ca era tare frumusel :X iar amicului iubitului meu m-a intrebat „Da ce in Romania nu sunt?”Si eu i-am raspuns Daca le-as fi cumparat din Romania ele nu ar mai fi avut o poveste frumoasa.Daca ai veni la mine si mi-ai spune ,vaii ce vas frumos ai eu as spune multumesc si atat,insa asa daca vi la mine si imi spui vai ce vas frumos ai eu iti spun ca l-am cumparat din Franta,ca am negociat la sange cu arabu,ca singura am negociat pretul la el cu franceza mea slabuta .Si a ramas mirat :)
Si in incheiere recunosc: sunt indragostita de gustul Frantei,insa pariez ca Maroc mi-ar oferi si mai multe gusturi !
PS2: Ma bucur ca tii plita si cuptorul in living,se simt ca invitatii la tine acasa (au parte de tratament special) insa pun pariu ca abia asteapta sa isi gaseasca casa lor …sper ca la mine in bucatarie ! :P
Nu am castigat nimic niciodata! De ce as castiga acum… :(
De ceva timp imi planific vacantele mai degraba in functie de bucatariile si felurile de mancare pe care vreau sa le descopar, lasand mai la urma obiectivele turistice pe care multi au dorinta sa le bifeze. Asa am ajuns in Tenerife de revelionul trecut, cautand soare si caldura pe timp de iarna si ocazia de a manca fructe de mare proaspete. Povestea de astazi nu-i insa despre ele, fructele de mare.
Ajunsi pe insula, am inchiriat o masina si am primit o harta pe care patronul companiei, un gurmand veritabil, a notat toate restaurantele pe care era musai sa le incercam, insistand pe unul anume, Las Goteras, aflat departe de rutele turistice si frecventat numai de locanici. Am ajuns in micuta localitate numita Guia de Isora, am reusit sa descoperim si restaurantul, desi nu am vazut tipenie de om pe strazi si nici localul nu era pozitionat la drumul principal si am intrat intrebandu-ne daca o sa fim singurii clienti. Cand colo, surpriza! Restaurantul era arhiplin, probabil aici se aflau toti oamenii din oras, luand masa de pranz. Ne-am trecut numele pe o lista si ne-am pus pe asteptat…cam o ora si jumatate. Intre timp am vazut cum veneau oameni si luau mancare la pachet in cantitati uriase, noi fiind singuri turisti de acolo si nevorbitori nativi de limba spaniola.
Ei bine si ne-a venit si noua randul sa ne asezam la masa, cu asteptari marete deja si cu un apetit cat casa. Restaurantul nu are un meniu foarte variat, semn bun daca ma intrebati pe mine, insa se bazeaza pe a prepara carne foarte proaspata si de calitate, cu o vitrina expusa din care poti alege chiar bucata pe care vrei sa o mananci si cu o bucatarie deschisa in care poti vedea oamenii la lucru, fara ca in local sa miroasa a mancare. Cum iepure nu mancam – iepurele fiind una dintre specialitatile restaurantului, am ales un t-bone steak si un pui cu sos de ciuperci. Pana sa vina insa felurile principale de mancare, noi ne delectasem deja cu o tortilla delicioasa, dar la vederea portiilor ti se facea si foame si pofta instant. Carnea pregatita perfect, sosurile specifice insulei (mojos), servirea prompta si atenta si atmosfera degajata, toate au transformat un simplu pranz intr-o experienta de tinut minte si povestit la prieteni si pe bloguri. Si pentru ca am fost atat de incantati am mai mers o data la local in timpul sederii noastre acolo, pentru ca pur si simplu fusese o experienta ce merita repetata dar nu si repovestita aici, pentru ca am acaparat deja suficient spatiu si timp de citire.
Vacanţele mele sunt însoţite mereu de bucurii culinare, mi-e destul de greu să aleg. Poate un somon pe care l-am mîncat cu ani în urmă într-un restaurant italian din Germania – a fost atăt de bun, cu un sos atît de deosebit (cum poţi descrie un gust? nu era nici iute, nici dulce, nici prea sărat, nici prea acru, era sublim), că am rugat-o pe patroana localului să-mi dea reţeta. A durat vreo jumătate de oră s-o conving; pînă la urmă mi-a dat reţeta, după ce m-a pus să promit solemn că nu o voi da niciodată unui restaurant :)
Va urma!
Hachis Parmentier, sub denumirea simplă de tort de cartofi, mi-a însoţit nu vacanţele ci copilăria. A rămas un fel de mîncare pe care îl fac şi îl mănînc întotdeauna cu bucurie.
Cît despre gustul vacanţelor… În China am descoperit că ceea ce numim noi mîncare chinezească acolo se serveşte doar străinilor, iar ceea ce se mănîncă în restaurantele frecventate de chinezi este cu totul altceva, acolo am mîncat pastramă de măgar şi pătrăţele crocante, date prin susan şi prăjite, din carne de oaie. Era pe masă şi o caracatiţă prăjită, imensă, buburoasă, dar recunosc că n-am mîncat din ea.
Mai bine aş vorbi de gustul vacanţelor mele franceze. În Franţa am mîncat prima dată somon, cu mulţi, mulţi ani în urmă. Domnul care ne invitase la restaurant, insista să iau „saumon a l’aneth”, ceva foarte exotic, spunea el. Pe vremea aceea nu prea ştiam franceză, deci am comandat respectivul somon, care era marinat cu… mărar! I-am explicat, rîzînd, amfitrionului nostru că pentru noi mărarul nu e ceva exotic :)
Poate că va mai urma…
Buna seara ,experientele mele culinare ,le am la fiecare saptamina simbata de 4 ani gatesc pentru cei doi baieti ai mei studenti,vremurile si conditia sociala.Gatesc pizza foarte des , o astepta ca pe Dumnezeu , le place la nebunie si pe mine ma bucura de fiecare data. Ciorbele de perisoare, de pui , si de os sunt nelipsite si putin acrisoare deasemeni copii le adora.Gatesc cu mare placere de fiecare data.Ma incarc cu energie pozitiva cind ma suna sa imi spuna ca mincarea de fiecare data este la superlativ, intotdeauna schimb meniul ca sa nu fie acelasi,le diversific fiindca ma pun in locul lor si nu mi-ar placea sa vad aceiasi mincare saptamini in sir.Nu sunt pretentiosi dar le cunosc gusturile si mai ales ca impart cu colegii de camera sunt mindri ca colegii lor apreciaza foarte mult mincarea primita .Nu am experiente culinare sofisticate, in schimb mai ma inspir dupa net ,dar ma uit sa nu fie costisitoare, dar diversific fie si doi cartofi.Va multumesc
Degeaba! Eu de felul meu mănânc legume, salate, fructe, pește … Sunt clienta pe care orice pasticer și-ar dori – și ar avea dreptul – să-l strângă de gât când comandă “un biscuit de spelta integral fără zahăr cu glazură de masă de cacao. A, nu mai aveți? Atunci vă rog un expresso fără zahăr, celelalte dulciuri mi se par prea dulci! ”. Sunt cea care la restaurant mănâncă mai multe garnituri decât felul principal, și acasă își prepară puiul la aburi în kuktă. Dar, spuneam, degeaba! N-am rezistat! Am cerut un bis!
Să-ți explic tărășenia: te trezești pe la 8, nu mai devreme, bei o cafea, mănânci o porție uriașă de fulgi de ovăz în treaba aia numită lapte de ovăz – e mai dulce decât cel de soia, dar nu conține zahăr – apoi pui în rucsac două mere, câtiva morcovi, migdale și nuci, plus vreo trei litri de apă. De robinet, că e o minunăție. Și umbrela, și geaca, și un fular, și protecția solară, și șosete de schimb, etc. Apoi o iei cătinel pe lângă stână. Strada e asfaltată, ca norocul, pentru că e pe la 15%, după primii kilometri începi să te apleci ca un orangutan. E cald, soarele arde. Copacii nu fac mare umbră la început. Mai încolo, dacă scapi de câinele țăranului care vinde miere, e mai bine, drumul cotește și te poți opri lângă o bancă, sub un crucifix, să scoți primul măr din rucsac. Remarci că ai topit primii doi litri de apă, și ai făcut doar o treime din drum. Nicio problemă: cotești din nou la dreapta, începe drumul forestier, prin pădure. Seamănă cu o spirală, dar miroase mai frumos. (Cum miros spiralele?) Apoi stânga dreapta, stânga dreapta, ca un meci a lui Muhamad Ali. În stânga se vede părâul Puni. Nu știu ce e mai impresionant, să privești în sus de unde vine, sau să te gândești cât de jos ajunge, când se varsă în Etch … Cobori, urci, cobori, urci. Drumul e larg, miroase a cetină. Sunt și frăguțe. Țin de sete. Cobori. Ai ajuns la pod. Urci … adică chiar urci, dacă plouă e mai bine să te ții de gardul grădinilor, să nu te rostogolești în cimitir. Ce simț al umorului au tirolezii aștia! Ai ajuns în centru la Planol, și în piața de 20×20 de metri sunt cam toți locuitorii satului. E sărbătoare mare. Sunt butoaie de bere, covrigi pe băț, jocuri cu premii. Bărbați muscoloși dar cam slabi, gârboviți de munca grea la câmp – a, ce câmp, fâneață vroiam să spun, ceva perpendicular pe cărare și plin de iarbă. Râd toți, deși niciunul nu e încă beat. Râd că e sărbătoare și sunt toți în piață. Femeile au rochi cu pieptăraș și șorț, și șușotesc între prietene, lăsând copii să fugă și să sară, fără să îi dădăcescă. Că nu-i nevoie, par pisici cu nouă vieți. Muzica acoperă doar în parte zumzetul plăcut al veseliei. Te așezi pe banca de lemn, ceri domnișoarei cu obrajii roșii două bauerntoast. E destul de comic, nu prea vorbește italiana, gesticulează mult și ne întelegem: fără maioneză, multă ceapă și ceva salată. Murăturile nu se pun!
Pâinea neagră, un amestec de spelta și secară, e parfumată cu chimion, fenicul, coriandru, și alte ierburi pe care le folosesc doar aici, in Val Venosta. Nu crește mult, face o coajă dură iar miezul rămâne destul de moale pentru mai multe zile. E ca un fel de chiflă ceva mai mare. Câteva felii de speck bun afumat cu ienupăr, nu aromă de fum E… Trei felii de branză de vacă care e, cum să spun, dulce, usturoaie, grasă și nu prea totodată, și se topește împreună cu feliile de ceapă. Două felii de roșii duuulci. Cu salata a fost mai greu, dar s-a găsit și asta! Ne oferă și pliculețe de ketchup, maioneză și muștar. Brr! Ok, muștarul poate nu e o idee rea. Sandwich-ul e cald. Berea e rece. Vântul e subțirel, sfios dar nu se lasă. Pisica așteaptă să-mi cadă o bucată de șuncă. Chelnerița așteaptă să-i spun dacă ne-a plăcut … Încă două, vă rog! Și cum se dansează asta?
Iertare pentru greșelile de bătut, la ora asta e un miracol că mai văd tastatura!
e o ora foarte tirzie. nu prea am inteles eu care e treaba cu concursul darcu plitele cu inductie am o intimplare nostima.in decursul timpului am avut ocazia sa gatesc pe o astfel de plita si pentru ca nu stiam nimic la timpul respectiv ce inseamna am reusit sa o deschid si repede ma aventurez cu o cratita pe ia dar incapatinata nu voia sa o ia din loc .incerc toate posibilitatile si ma uitam la ia ca la un bord de avion. mare minune ca nu ma asculta nici cum . si cum alta posibilitate nu aveam si alt mijlo de a gati nu era toata lumea am acceptat ideia ca incapatinata perfectionista nu ne asculta si ca atare sa trecut la bufet rece. mai tirziu am descoperit ca nu orce vas de gatit poate pune plita la treaba. trebuiesc vase speciale.CUM E SACUL SI CIRPALUL.LA PLITA MODERNA SI VASE SPECIALE.unde sa pleci in vacante cu plita dupa tine si cu vase adecvate?
In primul rand salut Adrian,imi pare bine de cunostiinta si ii salut pe blogerii care au postat inaintea mea!
Experienta mea culinara cea mai de pret a fost acum cativa ani cand am ramas cu prietena mea acasa si a trebuit sa facem de mancare alegand ca meniu o ciorbita de perisoare ca la mama acasa ,pizza si ca desert negrese. Zis si facut,am fost cu prietena mea la cumparaturi si am gatit acea pizza,facando in asa fel incat sa aiba blatul pufos cum ii place ei,cat si prajiturile sa fie pe gustul prietenei mele. Dupa seara romantica cu pizza,vin si negrese eu am plecat ca sa aud a2-a zi cand parintii ei au gustat din faimoasa pizza cu blat pufos si din negrese sa ma laude din cale afara pentru gustul bun(viitoarea soacra m-a intrebat secretul blatului pufos) si tot in acelasi timp convingandu-i prin dexteritatea mea culinara ca sunt un baiat numai bun pentru fiica lor. Sper ca ti-a placut povestioara mea. Mult succes tuturor!
Buna dimineata tuturor.. si fiindca ieri m-au cuprins amintirile, am zis ca mai scriu inca o poveste.. din Salaj de data asta..
Un sat cu drum de pamant, oameni simpli si in marea majoritate batrani (nu era chiar asa cand eram eu copil).. departe de galagia si traficul drumurilor nationale asfaltate, un sat in care in continuare se face o extraordinara palinca de prune :)
Copilaria mea petrecuta in mare parte si aici e presarata cu amintiri frumoase, foarte frumoase.. genul de amintiri de care sper sa aiba parte si copii mei.. Cum mergeam iarna la colindat cu tatucu’ (bunicul, doamne iarta-l) prin omatul pana la genunchi, cu o traista de lana in care strangeam nuci si mere de la vecini, cum imi facea tatucu’ scaldatoare in vale desi stia ca vin acasa plin de namol din cap pana in picioare spre disperarea bunicii.. amintiri pe care n-o sa le uit niciodata.
Amintirea foarte draga mie e legata de.. placinte.. placinte cu branza de oaie, cozi de ceapa verde si marar.. poate pare banal, dar maicuta (singura bunica care mi-a mai ramas) avea o tipsie din fonta cred, neagra ca smoala, pe care o ungea cu putin ulei folosind un bat de lemn care avea o carpa in varf.. pe ea punea aluatul framantat si lasat o vreme la dospit, umplut cu ingredientele de mai sus si adus la forma rotunda de placinta cu sucitoarea.. de obicei nu asteptam sa se faca un teanc de 15-20 de placinte, ci le luam fierbinti de pe tipsie, le rupeam in 4, ma uitam plin de pofta la bucatile aburinde, la cum se intindea branza topita..mmm.. acum imi ploua deja in gura..
De ceva vreme nu ne-a mai facut maicuta placinte, ca e in varsta si bolnava, dar cred ca cu prima ocazie o rog sa imi mai faca odata..cine stie? Poate, poate..
Imi place sa citesc retete culininare si sa le incerc pe cele noi. Pentru prima data insa mi-am imaginat ca sunt in Franta,la doamna Daguerre savurand delicioasa mancare. Sunt o pofticioasa ….deci de diete nu poate fi vorba.
Ceva asemantor am mancat in Thassos, doar ca era cu vinete. A fost un deliciu. Cum m-am intors din vacanta am si incercat reteta si va spun sincerca e pe lista mancarurilor preferate.
Buna ziua,
As dori sa va impartasesc si eu o experienta culinara a acestui an…
Se facea ca am avut nunta pe 15 septembrie anul acesta ( o nunta de vis ), iar pe 17 deja plecam in luna de miere (saptamana de miere) in Poiana Brasov.
Totul a fost foarte frumos , romantic , cum nu ne imaginasem niciodata. Mancarea a fost foarte buna, dar cum deja era deja toamna raceala nu a intarziat sa apara.
dupa ce am mancat pe parcursul saptamanii numai bunatati de la pui chinezesc cu fructe orientale la traditionalul porc parca tot nu ma multumise mai nimic.
Dupa cum va spuneam am racit si nici nu aveam pofta de mancare dar am zis sa coboram la cina. De acum incepe experienta culinara care m-a fascinat datorita simplitatii. Ce sa manac ? ce sa mananc ? caci nu aveam pofta de mannare , aveam si temperatura, intr-un cuvant nu aveam chef de nimic.
Mi-a atras atentia insa supele din meniu.
De la supita de pui , de legume si asa mai departe , ceva curios ce nu mai mnacasem niciodata mi-a furnicat papilele gustative: era vorba de SUPA DE CEAPA. Mi-am zis ca merita incercat pe raceala asta. si intradevar nu am fost dezamagit : un gust excelent dat decat de zeama goala de supa fara legume si doar cu ceapa taiata subtire. deasupra era o felie mare de paine peste care era ras parmezan.
A fost extraordinar!!!
Sper sa fiti si voi impresionati de lucrurile simple din viata.
Pofta buna!!!
Franţa, pentru mine, nu e o ţară ci un bulevard pe care mă plimb la pas, bonjur în dreapta, bonjur în stânga, îmi ridic pălăria, sărut o mânuşiţă, dau noroc cu mai multi mesieuri, intru într-un bistou, beau un verre de blanc avec un peu de fromage, mă aşez pe o terasă şi beau cafea în amurg, ce mai Franţa e o casă de a mea în care mă retrag uneori când mi se face lehamite de mititei şi ciorbă de burtă.
Niciodată nu am fost în excursie ori în vacanţă în Franţa, nu am urcat în Turnul Eiffel, nu am vizital Le Louvre ori le Jardin des Tuilleries, am colindat ca pribegii încărcat cu un rucsac de scule de bucătărie şi cărţi, un acordion jerpelit şi mereu urmărit de câte un căţel.
Am avut neobrăzarea maximă să cânt la Marsilia în port „des chansons parisiennes” totuşi temându-mă că cineva o să îmi ia acordionul din braţe şi o să mi-l facă guler, am dormit sub poduri cu ceilaţi Gavroche blânzi şi ambetaţi de vinul din tetrapacuri, la trei franci cutia, am lucrat spălător de vase în restaurante de ţară cu personal puţin şi clienţi şi mai, dar perla pergrinărilor mele, a fost tihna de a sta câteva luni la Stutzenheim, un oraş de lângă Strassbourg, unde am lucrat la o grădină de vară cu adevărat franţuzească. Patronul mustăcios venea de fapt din Belgia, nevastă-sa era o nemţoaică de pe Rin, dar copii se născuseră francezi get beget şi toţi aveau suflete de caşcaval şi unt.
M-am simţit extraordinar între ei, găteam cu rândul, spălam vasele cu rândul, măturam grădina, şi de multe ori clienţii făceau confuzia de a mă crede patronul restaurantului.
Felurile de mâncare epocale ale restaurantului erau consome-ul de raţă şi friptura la caserolă de poulet.
Iar consomeul era cam aşa- făceam un bulion dens din mai multe raţe pârlite iar nu opărite, ţelină albă din belşug, praz şi bucheţele de verdeaţă. Oala de patruzeci de litri fierbea la foc moale o noapte întreagă şi lichidul galben-străveziu era servit clocotit într-o ceaşcă înaltă de faianţă gălbuie, cu un ou crud în el şi presărat cu mult creson pe care îl cumpăram în cutii de plastic, pe strat de pământ. Şi avea cresonul un gust de piper combinat cu ceva sălbatic iar bulionul fierbinte te urca până la cer.
Iar puii noştri erau nişte animale de peste trei kilograme pe care le tapetam cu unt aromat şi le ţineam în cuptor în caserole mari de lut, aşezaţi pe legume rădăcinoase, totul stropit cu un vin ciudat care avea gust de borş moldovinesc. Trei ceasuri se chinuiau caserolele într-un cuptor mare cu jăratec şi erau serviţi aşa, natur, doar cu o palidă rumeneală şi îmbibaţi de untul a cărui secret nimeni nu a vrut să mi-l spună, pentru simplul fapt că nimeni nu îl ştia. Untul venea din Belgia ambalat precum salamul, în role groase cât braţul şi probabil că avea ceva alge marine în el, poate şi ierburi parşive, deoarece pentru fiindcă, după ce înfulecai un sfert de pui (mai mult era imposibil) picai în extaz.
Am obosit să mai am amintiri despre Franţa dragă Adi, aşa îmi vine să îmi iau rucsacul în spinare (acordeon nu mai am)şi să o tund hoţeşte spre Marsilia. Au ăia de acolo un Bouilabaisse de uiţi cum te cheamă şi de unde vii !!!
mancarea facuta cu dragoste este cea mai buna, nu conteaza ce ai pus in ea ci cum este servita.
Salutare tuturor.
O sa incep cu o amintire gastronomica cu iz exotic si gust dulce-acrisor, din inima Chinei. Mi-este destul de greu sa ma opresc asupra unui singur fel de mancare, absolut tot ce mananci intr-o tara atat de indepartata este complet diferit de ceea ce stiai, si daca la prima vedere sau mirosire nu prea iti face cu ochiul ce ai in farfurie, dupa ce gusti prima data este imposibil sa nu fii complet cucerit. Dintre mancarurile simple incercate pe-acolo se numara si multe feluri care se regasesc in restaurantele chinezesti si asiatice de pe la noi, dar nu va faceti iluzii, chiar daca bucatarul, instrumentele si condimentele sunt chinezesti, nu e acelasi lucru.
Nu o sa ma opresc acum nici asupra puiului iute cu alune, nici asupra pastailor de mazare verde prajite cu soia (garnitura excelenta pentru carnea de vita de pe la noi), nici asupra feluritelor mancaruri bazate pe peste si / sau fructe de mare, ci asupra unei retete care poarta chiar numele destinatiei mele de atunci: rata Pekin (sau Beijing, cum i se spune mai nou, dupa ce numele orasului a fost schimbat din Pekin in Beijing.) Am avut privilegiul sa degustam aceasta mancare intr-un restaurant micut, cochet, si foarte curat (din pacate curatenia nu este chiar la ordinea zilei in China, dar daca luam in considerare ca Beijing are 20 milioane locuitori, cred ca este de inteles). Am fost asezati la o masa mare, rotunda, care in mijloc avea un disc mare de sticla, ce se putea roti, pe care au inceput sa se aseze aperitivele si bauturile comandate in asteptarea invitatului (sau invitatei) principal. Mancarea nu se aducea in portii potrivite pentru fiecare, ci se punea cate un recipient pe acel disc rotativ, dupa care fiecare rotea de masa si se servea din ce avea la indemana. In acest fel, daca la masa erau 5 oameni si fiecare comanda ceva diferit, toti aveau posibilitatea sa guste din toate felurile prezente. Dar ma indepartez de subiect…
Dupa cam 15 minute de la darea comenzii, si-a facut aparitia un bucatar chinez, cu o masa pe roti, inarmat cu niste cutite cam cat el de lungi si foarte ascutite. Desi nu eram in Japonia, imediat m-a dus cu gandul la un samurai. In fata lui, asezata frumos pe un platou de portelan, statea o rata intreaga, prajita in ulei pana cand untura si pielea de pe ea se caramelizasera si prinsesera o culoare maronie extrem de apetisanta. Dupa un mic spectacol de manuire a cutitelor, bucatarul a purces la taierea carnii de pe oratanie, in bucati egale, aburinde si care iti lasau gura apa. Imediat aceste bucati au fost depuse pe masa rotativa, impreuna cu mai multe recipiente cu diferite sosuri, legume prajite, legume proaspete si foi subtiri de clatite de orez, astfel incat toti am purces sa ne facem un fel de „taco” folosind ceea ce ne facea cu ochiul. Gustul carnii combinat cu un sos dulce-acrisor si cu fragezimea legumelor nu poate fi descris in cuvinte.. In timp ce noi ne infruptam din carnea suculenta, prietenul nostru bucatar isi vedea mai departe de treaba, curatand bine carnea de pe oasele ratei in fasii subtiri, care au ajuns din nou in mijlocul nostru, pe masa. A scos apoi un cleste micut cu care a inceput sa taie oasele separand toate bucatile care mai aveau putina carnita lipita de ele, aceste bucati fiind si ele depuse intr-un castron spre deliciul celor care adora sa roada carnea direct de pe os (indeletnicire al carei fan nu pot sa ma declar). Tocmai cand ne asteptam sa il vedem ca arunca resturile si pleaca, bucatarul ne-a intrebat intr-o engleza .. inteligibila daca dorim si o supa de rata din oasele ramase. Cum raspunsul a fost unanim, bucatarul a disparut in bucatarie de unde in 5-10 minute a aparut cu un castron imens plin cu verdeturi, taitei, destul de condimentat dar totusi cu un clar gust al distinsei doamne rata (sau domn ratoi, dupa caz).
Tot restul serii discutia s-a indreptat spre un singur subiect, si anume talentul si imaginatia de care dau dovada chinezii in bucatarie, avand grija sa nu risipeasca nicio farama de mancare, totodata punand accentul si pe forma si prezentarea mancarii. La plecare, dupa plecaciunile bucatarului si ale ospatarilor (la care le-am raspuns cu aceeasi moneda, si cu moneda locala in vasul pentru Tips, din abundenta dupa zambetele lor largi) am plecat usor, la pas, spre hotel, cale de vreo ora si chiar mai bine, in care aerul tare improspatat de o ploaie de vara a avut grija sa ne produca o somnolenta de zile mari. Sau poate sa fi fost mancarea prea buna si destul de multa? Cred ca trebuie sa mai incerc odata ca sa lamuresc aceasta dilema..
salutare tuturor. o sa incep prin a spune ca nu sunt o norocoasa in ceea ce priveste calatoriile,nu am avut posibilitatea vizitarii Chinei,ThailandeI mi as fi dorit dar …in fine,ca sa fiu si eu in ton cu tema concursului,o sa va povestesc felul in care am reusit sa degust diverse preparate din mai multe colturi ale Romaniei,si bineinteles ale lumii:eu lucrez in Germania,suntem o mica comunitate de romani,aici am intalnit persoane din toate colturile Romaniei,si inevitabil am facut cunostiinta si cu felul lor de a gatii.Cel mai mult dintre toate mia placut cum gatesc ardelenii….iata o reteta pe care am savurat o la una dintre colegele mele de munca:ciorba de salata(un deliciu)se pun la fiert legumele(ceapa,ardei,morcovi,telina)in timp ce legumele fierb,separat intrun bol se bat cam 10 oua,din ele se pregateste omleta,care se pune la prajit.dupa ce omleta este gata,se scoate pe un tocator,se taie dupa bunul plac,si se lasa deoparte.la ciorba de salata mai putem adauga si sunca ,aceasta se prajeste pana devine aurie punem o cescuta de bulion in tigaie peste sunca.dupa ce s au fiert legumele,adaugam sunca si omleta.la sfarsit luam o salata verde o tocam si o punem in ciorba,dupa care se adauga borsul,ciorba se poate drege cu smantana…sarea si restul condimentelor(piperul,vegeta)le adaugam in ce cantitate dorim,in functie de gusturile fiecaruia.cam asta a fost reteta care m a impresionat pe mine,eu sunt din muntenia,si pana acum 1 an,nu stiam de aceasta reteta…
Din casa racoroasa cu ferestre mici, umbrita de zidul manastirii veche de peste 2000 de ani, incep sa aud harmalaie pe strada si claxoane, Nu-s claxoane nervoase,acolo strazile-s asa de inguste si cotesc atat de brusc incat e imposibil sa vezi daca vine careva sau nu, asa ca la colt de strada se claxoneaza unii pe altii, si casa mea se intampla sa fie pe o straduta din asta ingusta la umbra manastirii. Toata harmalaia asta nu-i altceva decat ca lumea a prins viata. Se aud sub geamul meu femei galagioase care striga, vorbesc tare, tineri cu scuterele trec in mare viteza gata gata sa le rastoarne si ele le striga ” gualio’ sta attent'” apoi revin la barfa obisnuita. Ma uit la ele si-mi dau seama ca e timpul pentru mercado. Ma gandesc repede la ce si cum arunc pe mine si ies in strada. Soare, aer curat, simt mirosul marii, miroase a sare si a libertate, si usor usor incep a cobora pe langa zidul manastirii, acolo nu e indicat sa mergi pe mijlocul strazii, nu se stie cand poti sa urci pe un scuter fara sa vrei .
Sunt in Italia, in sud mai exact, langa Napoli, intr-un satuc numit Avella si de unde cobor eu pe langa manastire am privilegiul sa vad la picioarele mele o panorama de-ti taie rasuflarea: Vulcanul Vezuviu, muntii de langa, acoperisuri multe si colorate, iar cand e foarte foarte senin poti sa vezi chiar si marea. Mereu am avut impresia ca Vezuviu nu si-a spus inca ultimul cuvant, sa speram ca ma insel . Si cobor pe stradute printre palmieri, lamai, leandrii mari cat tata si cu flori de-ti iau ochii, maslini, case cochete si case saracacioase, barbati care ma petrec cu privirea doar pentru ca sunt blonda si imi ofera complimente cu nemiluita in dialect napoletan (ah, ce frumos vorbesc napoletanii), o masina de carabinieri care se opreste langa mine si ma intreaba ” vuoi un passagio bella? „, refuz politicos si cu demintatea nestirbita ajung la mercado. Aici, cu 10 euro pleci acasa cu plasele pline de verdura, asta dupa ce-ai trecut de toti marocanii care incearca sa-ti vanda diverse,dar eu ma duc direct la Carmine care vine verdura si care striga bucuros cand ma vede, de se intorc toti de la taraba catre mine” Wee, ciao Bella, la mia cliente preferitta, di-mi cara oggi cosa cucini di bello”? ” Melanzane parmigiana” raspund eu rosie-n obraji, stiu ca daca ma emotionez primesc gratis patrunjel, un ciorchine mare de rosii san marzano, salata verde si alte chestii pe care mi le strecoara Carmine in plasa in timp ce-mi trage strengareste cu ochiul. Umplu plasele si in drum spre casa as vrea sa ma mai intrebe careva daca vreau un passagio, dar nu ma mai intreaba nimeni ca deja ma stie lumea de ” a dracului”. Si ma pun pe treaba. Tai frumos vinetele pe lungime, asa de vreo 5 mm, asta dupa ce l-eam luat nitel coaja jos si le sarez si le las sa musteasca. Intre timp fac un sos de rosii, simplu, cu ulei de masline incins in care arunc o manuta de usturoi pisat si muuuulta passata di pomodoro, adica suc de rosii cu pulpa, evident facut de moi si la sfarsit, cand sosu e gata, adica dupa vreo 30 de min pun niste busuioc proaspat. Vinetele cica ar trebuii prajite pe gratar, dar eu le prajesc trase prin ou si pesmet ca imi plac mai mult si dupa ce-s prajite pun intr-o tava ulei de masline numa doua fire, apoi putin suc de rosii, apoi un rand de vinete, un rand de mozzarella si un praf de parmezan si iar vinete, mozzarella, parmezan si tot asa pana le termin. Imi place sa fac reconstituirea vinetelor si le pun in asa fel incat sa refac vanata si sa te servesc cu o vanata intreaga. Cand am terminat cu ele, torn sos de rosii din belsug si parmezan de se albeste totul in tava, si dau la cuptor pana arata cum vreau eu.
E un fel de mancare delicios si va recomand din suflet sa-l incercati, eu am mancat prima data Melanzane parmigiana acum 6 ani si de atunci il fac mereu, chiar mi-am facut pofta si weekend-ul asta execut o tava. Puteti folosi si felii de branza topita in loc de mozzarella, eu am incercat si sunt de asemenea foarte gustoase.
Ca sa iasa si mai gustoase si ca sa pot incerca si alte retete invatate prin Italia, c-am fost si eu pribeaga vreo 4 ani pe-acolo, am mare nevoie de cuptorul dumitale ca altfel nu stiu cum m-oi descurca fara dansul.
Maine va povestesc alta reteta, pana maine bafta oameni buni si continuati sa scrieti ca eu va citesc pe toti si unii au niste povesti tare frumoase!
Buna. Sunt Victor si am 18 ani. Una dintre vacantele mele preferate a fost aceea in care am incercat sa imi ,,etalez,, talentele culinare cand aveam vreo 9-10 ani la o pensiune de la malul marii.
Imi amintesc perfect faptul ca eram la mare, si ca orice copil pofticios, am vrut briose.Mama m-a incuraj sa le fac singur. Toate ca toate, briosele sunt tot briose, dar in mana mea…ele au devenit mai bune. M-am hotarat sa caut pe acolo un tel si un bol si ingredientele:faina,oua,lapte,ceva ciocolata si un cub de drojdie si ceva esenta de vanilie (compozitia era asemanatoarea cu cea a unui cozonac ). Ma apuc eu sa pun faina,ouale si ce mai trebuie si da-i cu telu. De unde… Parca dadeam cu lopata in pamant asa ca am bagat mainile si am stat la framantat. Da dar nu se omogeniza. Asa ca pana aproape de miezul noptii am framantat la aluatul acela, desigur sub atentia surorii mele care era asistent de bucatar. O strigam pe sefa bucatar (adica pe mama) sa isi dea cu parerea daca este bine,iar ea ca sa nu ma descurajeze a spus ca e foarte bine. Dupa cum spunea reteta aluatul trebuie sa stea la crescut minim 6 ore in frigider, asa ca am bagat bolul in frigider si am asteptam.
Dupa vreo 30 de minute o strig pe mama ca aluatul a crescut, iar ea nu a venit sa vada si a spus ca asa trebuie.
Dupa alte 10 minute la fel.
Dimineata cand s-a uitat in frigider a avut mica surpriza sa vada ca aluatul crescuse asa de mult ca daduse afara din bol si se lipise de jumatate de frigider. Bucuria era suprema :)). Doar copilu facea briose ce mai conta ca murdarise jumatate de bucatarie.
In continuare, am hotarat sa le pun la cuptor dar omisesem sa pun un picut de ulei sau foaie de copt pe fundul formei metalice.
S-au facut; aratau destul de bine dar de scos din forma…cam greu si se sfarmau…asa ca mancam briose cu lingurita. A fost una din cele mai frumoase vacante mai ales pentru mama mea care nu ma mai lasat sa fac briose nici pana in ziua de azi. :))
Sunt un gurmand! Am realizat asta în copilăria-mi dolofană și mi-am maturizat acest har îmbinând mai târziu în viață un trai dinamic și sănătos cu o răsplată culinară pe măsura efortului depus. Un adevărat gurmand este transportat instantaneu într-o amintire de către cel puțin unul din cele patru simțuri…
Mirosul:
Briza mediteraneană parcurge sinusurile și rămâne în pielea arsă de soarele primăvăratic în orașul lui Gaudi. Catalanii aleargă pe plajă, în parcuri și faleze chiar înainte de siesta iar eu, un străin între ei dar primit ca acasă, respir sperând să prind din aer un șuvoi îmbietor. Mi-e foame!
Mi-am dat seama atunci că Barcelona, spre deosebire de Istanbul, este un oraș steril din punct de vedere al mirosului. Nu te răpește la fiecare colț de stradă câte o nouă poftă cât aerul îți conservă simțurile, iți reglează nevoile și temperează organismul. Astfel, ți se face foame la ora la care catalanii mănâncă, ești energic împreună cu un oraș întreg și ți se face somn atunci când ei se odihnesc.
Barcelona este un oraș unic și locuitorii îi sunt privilegiați.
Văzul:
Cele mai multe tapas baruri sunt niște veritabile aberații generate probabil de logica naturii în tehnică dăruită de Gaudi acestui paradis.
Deasupra unei vitrine neo-moderniste se aprindea un neon discret ce indica locația unuia dintre cele mai bune tapas baruri din Barcelona, Cerveseria Catalana. Trecut de ușă am observat un laborator întreg ascuns după o tejghea din granit și inserții metalice reci. Întreaga construcție ar fi fost mai degrabă asociată cu o galerie de artă și pe bună dreptate…
Vitrinele de pe bar erau presărate cu toate culorile apetitului începând cu semipreparatele clasice pe care le găsim în orice sports bar și care ne deschid meniul spre vitrina de brânzeturi de toate felurile ce iți fac trecerea la vitrina de cărnuri segmentate pentru prăjit, grătar, plită până la o selecție deosebită de mezeluri ce culminează cu tavanul acoperit de pulpele porcului iberian negru din care se feliază celebrul Jamón. Separat stau nestematele oricărui tapas bar: proaspăt culese din Mediterană sunt fructele de mare întinse pe un pat de gheață.
Aspectul barului se încălzește cu fiecare delicatesă în parte afișată precum cubulețul de brânză în capcana soricelului.
Atingerea și gustul:
Tapas barul este un non-sens… M-aș fi așteptat ca locul în care nobilii serveau vinuri sau cherri acoperite (tapa) de o delicatesă cu unicul rol ca muștele să nu-și găsească sfârșitul în licoare să aibă și o etichetă cu privire la tacâm. Am fost plăcut surprins precum și de bucătăria musulmană că ibericii preferă nu numai o paletă foarte variată de minuturi cât și mâncatul cu mâna.
Am ales un aperitiv pe bază de creveți și m-aș fi așteptat la o construcție complexă dar am fost surprins de o felie din pâinea casei putin întârită la foc și răcită cât untul să nu se topească ci să acomodeze trei creveți prăjiți la tigaie suficient cât să se păstreze gumoși. Peste acest aperitiv un asistent bucătar inspirat a ales să presare câteva boabe de sare din Mediterană care încă nu se topiseră și mă înțepau în degete cât strângeam delicatesa în drum spre dinți.
Degetele îmi erau acoperite de untul care deja se topise la temperatura corpului împreună cu un bob de sare mi-au dat senzația pe care o aveam în copilărie când serveam untul păstos cu sare la micul dejun.
Am fost plăcut surprins de lipsa lămâii. Nici nu și-a făcut lipsa simțită într-un perfect echilibru de unt ușor amărui cu sare blândă. Crevetele în sinea lui își lăsa puternica aromă precum o explozie într-un mediu perfect construit.
În paralel am ascultat sugestiile unui prieten de pe meleaguri și am ales Salpicón de Mariscos – o rudă îndepărtată a salatei de beuf dar cu variații de podoabe ale mării în loc de vită. În cazul de față am simțit gustul tonului care, în general uscat și pretențios, își găsea perfect locul între legumele mărunțite asezonate cu verdețuri și complimentate de maioneză.
Tonul devenea vedeta unui spectacol greu de explicat. O operă ce necesită simpla privire pentru complexitatea ansamblului dar și binoclu pentru gestica sopranei.
Degetele îmi erau ușor alunecoase. Uleiul de măsline din maioneză pierea din calea unui amestec de oțet și lămâie când impreunam buricele ca să le frec și nu mult îmi trebuia ca să ajung la textura propriei piele.
Nu mă puteam abține și am comandat câte două sau trei felii din fiecare mezel culminând cu Jamón. Nu am întâlnit încă în România local în care platoul rece să conțină mezel din curte, favorizat fiind cel din comerț. Nici catalanii nu-l produc în podul casei dar mezelul din comerț este cel de la bunica de acasă, după cum mi-a explicat prietenul meu băștinaș.
Degetele alunecau sub greutatea unturii rămasă în animale cu carne grea dar suficient uscată la fum aromat cât să se digere in cele mai toride veri.
Gustul varia de la afumătură predominantă la cel puternic de carne. De la picanterii la verdețuri aromate. Am remarcat inclusiv diferite boabe de piper și nimic nu a dezamăgit.
Paella cu fructe de mare a venit într-o mică tigaie ce copia aspectul surorii ei mai mare afișată în vitrină. O rețetă ce variază de la regiune la regiune dar împământenită în caracterul hispanic, aici avea în prim plan o combinație de languste și scoici ce nu puteau decât să mă transporte în pustiul paradis al unei insule părăsite.
Degetele simțeau fermitatea crustaceelor și aproape că se tăiau în marginile ascuțite ale scoicilor cât gustul varia confuz de la apăsătorul și greul dar plăcutul scoicilor la gelatinosul grustaceelor toate sterse de usor picantul orez cu legume ce te împingea să repeți experiența până la fundul tigăii.
O ultimă dar puternică amintire este un mini-steak de vită fragedă în sânge și piperată cu râșnița mare, așezată pe o felie de pâine încălzită și presărată cu parmezan proaspăt fărămițat din roatâ care din 3 mușcături și-a lăsat amprenta în paleta mea de amintiri până ceva mai impresionant o va putea înlocui.
Simplitatea cu care felia de carne s-a prezentat a condus probabil la surpriza pe care am avut-o simțindu-i gustul dulceag perfect aromat de companionii găsiți pe aceiași felie de pâine.
Nu eram plin, culmea, dar nici nu-mi era acesta scopul.
Am terminat și ultima gură de bere, m-am ridicat și am pornit spre port unde uitându-ma lung spre lună am sorbit o sangria încercând să temperez extazul pentru a mă lăsa purtat în alte stări și zilele ce aveau să urmeze.
Hmm…ce imi aminteste de gustul vacantelor este un preparat culinar care ma are drept protagonista. Este o intamplare hazlie care se perecea undeva prin luna august la bunici, caci acolo imi placea sa imi petrec vacantele,in ziua in care bunica isi serba ziua de nastere. Ea plecase pentru ceva timp de acasa, iar nazdravana de mine s-a gandit sa-i faca o surpriza intr-o zi asa importanta si mi-am propus sa-i pregadesc o negresa. Am urmat eu aproape cu sfintenie toate etapele din reteta dar am omis un ingredient si unul destul de important…cacao.Aceasta eroare am observat-o la final cand parjiturica era deja coapta…si asa negresa mea nu mai avea culoarea pe care ar fi trebuit sa o aiba ci era alba…ca si concluzie totul a fost un succes dulcele pregatit a incantat papilele gustative ale celor prezenti iar momentele amuzante pe baza aspectului „negresei” au intretinut atmosfera. Dupa boacana pe care am facut-o mi-am invatat lectia si gatesc o negresa delicioasa.
Daca tot esti in Franta o sa iti povestesc despre experienta mea culinara absolut neintalnita in romania. Undeva in Franta, in zona golfului Morbihan m-am intalnit cu familia cu care corespondez de ceva vreme si am cerut mancare traditionala acelei zone.
Familia a pus apa fiarta cu ceva condimente d-ale lor, inauntru au turnat o plasa de LANGOUSTINE :) care le-au fiert cum stiu ei si le-au pus alaturi de cateva scoici vii (de 2 feluri) care se serveau cu un fel de sirop de lamaie (un helas dar nu chiar atat de acru, poate doar lamaie stoarsa cu apa).
Alaturi de Langustine au pus pe masa doua tipuri de sosuri: Aioli ( mustar dijon amestecat cu maioneza si cateva mirodenii gen usturoi si cativa stropi de lamaie ) si Fennel – care merge cu mai multe tipuri de peste ( oua amestecate cu mustar dijon pana devin maioneza alaturi de ulei de masline, sare cateva mirodenii si lamaie lasat apoi la rece).
Iar ca sa nu zici ca ‘mint’ :) mi-am facut public albumul de pe FB si sper ca merg linkurile la poze https://fbcdn-sphotos-b-a.akamaihd.net/hphotos-ak-prn1/35422_2441056784903_2532237_n.jpg si https://fbcdn-sphotos-a-a.akamaihd.net/hphotos-ak-prn1/35422_2441056624899_2445882_n.jpg stiu arata groaznic cand te uiti la ele dar sunt absolut delicioase cu acel sos care am ramas sa il mananc pe painea lor ceva mai crocanta si mai tare. https://fbcdn-sphotos-d-a.akamaihd.net/hphotos-ak-ash3/35422_2441056144887_2168237_n.jpg servit alaturi de vin.. intreaba-i mai multe despre aceste sosuri pe domnii Daguerre :) (si nu uita sa le faci cateva delicatese cum ai gatit in Sibiu La Pasaj ) PS: chiar am nevoie de-o plita noua :))
Butonand pe internet,Hachis Parmentier mi-a atras atentia si mi-a redeschis un sertar cu amintiri. Amintiri culinare frumoase, dintr-o vacanta, daca ii pot spune asa, ce a durat nici mai mult nici mai putin de sase ani pe teritoriul Frantei. Acolo am descoperit cu adevarat placerea de a manca, mai ales de a savura, intrucat pana atunci(si aveam deja o varsta)nu detineam amintiri culinare impresionante din copilarie, inafara cartofilor copti in cuptorul incalzit cu lemne al bunicii, peste care punea pasta de tomate si patrunjel proaspat si coaja crocanta de la cozonaci.
Am descoperit placerea de a savura si pofta de a manca, prin prisma diversitatii de persoane multiculturale pe care le-am intalnit. Astfel, m-a impresionat dafina evreiasca(daca ma intrebati, va spun cum se face, pentru ca am vazut la ei,am gustat si apoi am facut si eu),aceasta fiind o abundenta de gusturi diverse, servita de shabat alaturi de o multitudine de salate, precum si painea evreiasca, impletita, cu susan presarat deasupra, paine in care ei pun ou si zahar. apoi am fost impresionata de puiul gatit in stil indian de catre Veronique, care traise in India de nord, pui gatit in lapte de cocos. De la Hiroko, japoneza, am vazut si am facut si eu pastele asiatice cu andive calite alaturi de alte mirodenii. Marocanul a incercat sa ma impresioneze cu andive invelite in jambon, cu sos de creme fraiche odihnite bine in cuptorul bine incins, iar fi-sa, cu raclete si fondant de fromage. Ucrainienii impresionau cu un soi de ravioli, preparau ei coca si umplutura de carne si mirodenii, apoi le opareau si le serveau cu parmezan, ca la final sa te imbie cu niste ciocalatele cu un gust unic, aduse tocmai din Georgia. Un altfel de festin l-am avut le L ile de Re, o insula in sudul Frantei, unde am fost invitati la masa si am fost impresionata de diversitatea de gusturi, mai presus de felul cum au fost preparate, servind atunci orez negru, legume exotice, alaturi de languste si creveti. Tot pe insula am invatat sa mancam stridii proaspete, stropite cu lamaie, cu paine neagra unsa cu beure(unt) cu sare de mare activate de un vin alb, duce, in care se simtea soarele imbietor(in cantitati mari, sigur era si imbatator!>)). Am invatat sa pregatesc si scoici, cu echalotte(ceapa mica, putin rosiatica) vin si verdeturi, dar savurate cu ajutorul unei cochilii de scoica. Stridiile si scoicile mi-au fost bucuria duminicilor timp de un an cat am stat pe insula, si poate nu ar fi fost atat de imbietoare daca nu mergeam sa le cumparam de la crescatoriile de pe insula. Mi-am amintit ca tot pe insula am gasit si am cumparat cartofi micuti, crescuti in teren nisipos, pe care i-am gatit in coaja lor subtire, acestia avand un gust cu adevarat deosebit, diferit de gustul traditional al cartofului arhiconsumat de noi.
Singurele prajituri din intreaga patiserie frantuzeasca ce au putut fi pe gustul meu a fost Foret Noire si Gateau au chocolat.
Am lasat la final un preparat deosebit de simplu, dar mirific de gustos, pe care il am, din intamplare, si intr-o fotografie ce mi-ar fi placut sa o pot arata aici. Pe un pat de salata verde stropita cu lamaie si ulei de masline,cu cateva rosii cheries, se pune un preparat facut din pipote, inimioare si ficat gras de gasca, cateva ciuperci, care au fost calite si stinse apoi cu putin vin si sos de rosii, condimentate dupa gust, cu sau fara echalotte, dupa cum prefera fiecare(prietenul nostru francez nu suporta nici un fel de ceapa, asa ca nu foloseam cand era si el invitat).
Morala acestei incursiuni este ca noi suntem femeile ce petrec, cred eu, cel mai mult timp in bucatarie, mai ales pentru preperarea unor mancari traditionale, precum sarmalele sau placintele, ca sa nu mai spun de cozonaci.
Acolo am invatat ca poate exista placere in a manca si mai ales rapiditate in a prepara ceva cu adevarat delicios, care sa iti gadile placut papilele gustative. Asa ca am trecut de la sloganul: mananc ca sa traiesc, la: traiesc uneori placerea de a savura o mancare delicioasa.
Pofta buna tuturor, spor la gatit si pregatit si savurati o incursiune in lumea imbietoare a amintirii gusturilor desavarsite.
Mi-am amintit si de cea mai savuroasa paine/bagheta a l anciene pe care am putut-o gusta o singura data, tot in Franta, pe L ile Madame, cred, o paine care ti se topea in gura, care nu prea avea miez, ci mai mult o crusta delicioasa. O astfel de paine nu ai fi putut-o decat savura, parca nimic nu era demn de a-i imbelsuga gustul, orice ai fi alaturat ar fi putut betegi acel gust DIVIN(acesta e cuvantul cel mai potrivit).
buna , eu sunt nascuta la brasov , asa ca fiind aproape de frumosii munti bucegi , in fiecare vacanta de vara mergem pe munte , cu un echipament foarte bine pus la punct de catre tata care este un bun cunoscator in ale muntilor , dar si cu mancare …tin ca sa precizez ca pe atunci( din cei care nu stiu ) nu gaseai mezeluri si alte bunati , asa ca luai legume din gradina , slanina , un pic de carne , branza , oua si bine-nteles nelipsitele conserve de peste.dupa ce ne instalam la cabana malaiesti , tata care mereu pregatea mancarea pe munte facea un foc zdravan si punea tuciul pentru pregatirea ZUPULUI…, o ciorbica de veneau si ciobanii locului la mancat. Zupul se face asa: se taie bucatele mici de carne afumata si slanina si se pun la foc , intre timp se taie marunt ceapa , ardeiul , morcovul si din cand in cand cu o lingura de lemn se mesteca in tuci cand sunt rumenite se adauga legumele taiate si se mai lasa un pic , tin sa precizez ca tata nu punea ulei de oarece isi lasa slanina destula grasime , dupa vreo 5 minute se umple pana la jumatate tuciul cu apa si se lasa sa fiarba , acum curam cartofii , ii spalam si ii taiem in cubulete , ca pentru ciorbica , cand a inceput sa fiarba apa din tuci adaugam cartofii , mai adaugam putina apa , punem sare si asteptam langa foc savurand mirosul imbietor , daca avem pasta de tomate este ok , daca nu taiem 2-3 rosii marunt si le punem aproape de sfarsit impreuna cu patrujel tocat marunt… POFTA BUNA
Bună !Mă numesc Melania şi am 18 ani ! Aş vrea să vă povestesc şi eu cea mai interesantă şi de neuitat experienţă culinară a mea. Încep prin a vă spune că totul s-a întâmplat în urmă cu 4 ani , într-o zi frumoasă de vară . Eram într-o vacanţă cu mama şi cu o prietenă foarte buna de-a ei ,care, întâmplător , avea un baiat cu un am mai mare decât mine . Într-o zi , mamele noastre s-au hotărât să plece să viziteze o parte a oraşului şi totodată să ne lase singuri o zi întreagă , fără să ne mai bată la cap şi să ne cicălească în legătură cu ce ave şi ce nu avem voie să facem . Zis şi făcut ! Au plecat „fetele” în oraş iar noi ne plictiseam.. Şi ne-a venit nouă brilianta idee de a ne apuca de gătit , căci exact în acea zi ne cuprinseseră nişte pofte inimaginabile !!! Am mers în bucătărie entuziasmaţi , deşi ştiam că nu prea aveam habar despre ceea ce urma să facem . Tot ceea ce puteam anticipa şi noi , şi voi , a fost dezastrul rămas după mica-marea noatră experienţă . Ca să nu deviez de la subiect , o să trec direct la „felurile de mâncare” . Cum eram într-un oraş străin , şi anume Italia ,am decis că trebuie să facem minimum un fel de mâncare cu specific italian la care să putem „ataşa” cu uşurinţă şi ceva românesc . Eu şi tipul acela , pe nume Adi ,am intrat echipaţi nevoie mare în bucătărie pentru a face ceea ce ştiam noi mai bine , dezastru ! Am scos pastele din dulap , am pus o cratiţă cu apă pe aragaz şi am dat startul distracţiei. Adi , mai curios de fel , se tot întreba ce feluri de mâncare vom face , dar şi ce vor zice mamele noastre când vor ajunge in bucătărie (în mod sigur pe atunci credeam că ne vor decapita). Am pus pastele la fiert , iar intr-o tigaie ptr sotte am pregătit sosul . Şi ce sos , cu ingrediente total ciudate dar plin de dragoste şi umor . Am pus suc de roşii ,roşii cherry înjumătăţite , foarte mult piper , boia iute , măsline , ton , puţin usturoi şi puţin busuioc dintr-un ghiveci de prin bucătărie :) . Primul fel era apoximativ gata .. Apoi , am hotărât amândoi că nu poate exista masă fără desert. Zis şi făcut!Dar cum noi prajituri sau alte chestii complicate pe atunci nu ştiam să facem , l-am trimis pe Alex să cumpere cele necesare preparării unui tort cu fructe (nu de alta dar el vorbea italiana) .I-am făcut o listuţă pe care , din câte îmi amintesc ,am trecut : blat de tort , 4 tuburi de frişcă , ciocolată albă şi ciocolată neagră , fructe şi fistic. Ajunge el într-un final acasă (dupa 25 minute de plimbare)şi ne apucăm de tort . El ,cum e mai glumeţ de fel , în loc să participe şi el la construirea tortului se concentra mai mult asupra nervilor mei . Ieşindu-mi din fire , am luat tubul de frişcă şi am început să „îl ornez” puţin , ca să se mai astâmpere. Ca să mă oprească , ghiciţi ce a făcut ? Mi-a acoperit ochii cu frişcă astfel încât să nu pot vedea şi m-a sărutat . Am rămas pentru un minut sau două blocată , căci nu ştiam cum sa reacţionez. Am mers la baie ptr a mă curăţa – schimba , iar când m-am întors , surpriză ! El aranjase masa atât de frumos încât ziceai că este ptr o întâlnire romantică , nu pentru o masă în joacă a unor puşti de 15 ani. La un momentdat , apare şi el , cu hainele schimbate şi mă roagă să mă aşez la masă , căci urma să fiu servită de el. Am făcut întocmai. Am stat împreună la masă , am râs , am glumit.. iar când a venit momentul desertului , am vrut să merg eu la bucătărie să îl termin ,căci ştiam că nu era gata . M-a rugat să rămân la masă ,căci se va ocupa el. Şi acum îmi amintesc ce emoţii şi ce roşu la faţă era dragul meu Adi.. În cele din urmă, se întoarce la masă şi mă roagă să-l las să mă lege şa ochi. m-a legat la ochi cu o chestie de-a mamei lui , şi m-a rugat ca atunci când voi vedea tortul să nu zic decât „da” sau „nu”. Nu ştiam despre ce era vorba dar am presupus că se referea dacă îmi plac sau nu. Când mi-a descoperit ochii , am rămas statuie ! Era atât de frumos ornat şi se vedea că era făcut cu dragoste. Cel mai important era ca a scris cu litere din jeleuri ptr copii ,următoarea propoziţie : „Vrei să fii iubita me ?” (nu mai avea un A :) ) răspunsul a fost unul logic. Da , vreau. După care a urmat o îmbrăţişare de uriaşi ! Cred că masa aceasta o voi ţine minte toată viaţa , căci odată cu ea , l-am cunoscut pe cel care mă face fericită şi acum ..şi iată că după 4 ani de relaţie , suntem la fel de îndrăgostiţi unul de altul şi gătim mai bine , mai mult şi cel mai important , gătim cu dragoste! Totul a fost şi mai confuz când am auzit că mamele noastre complotaseră pentru a face „joaca” să devină realitate . Până şi mamele noastre trăiau cu impresia că totul este o joacă ,şi chiar şi acum îmi spune că nu îi vine să creadă că încă suntem împreuna . Prin urmare , o banală cină , poate deveni cel mai frumos vis al unei persoane , atunci când se aşteaptă cel mai puţin :)
…foarte frumos ! felicitari lui ” adi ” felicitari si tie , asta trebuie sa insemne mancarea , ” bucuria de a trai „..
Ce dragut :) Felicitari si la multi ani!
Pf.. deci experiente culinare, in general sunt obijnuit cu gatitul etc dar ce pot sa spun. Nu prea imi place pestele… Intr-o zi am iesit in oras, la niste discutii o bere doua… pai am spus ca totusi am sa comand si eu ceva… un amic si-a comandat peste… vroiam sa ies ca nici mirosul nu imi place la el… dar dupa ce l-a primit, mi-a spus sa il gust macar… era salau facut ca la carte cu cascaval ca la carte si oregano… deci nu m-am abtinut sa nu comand si eu unul :)
Acum cativa ani am plecat cu copii in vacanta in Austria pentru cateva zile.Ne-am cazat la o pensiune fara masa.Prima zi am mancat din traista ce mai aveam.A doua zi copii au plecat de dimineata sa cutreiere munti Alpi .Am ramas singura si le-am spus ca le voi pregati mancare cand se vor intoarce pentru ca era in apropiere un magazin BILLA .Am cumparat cartofi ,unt ,4 bucatele de carne sa fac friptura cu piure.Am curatat cartofi si cand sa dau drumul la aragaz pauza….. Nu stiam sal deschid .Era o plita .Am ramas uimita ca nu stiam cum sa aprind sa pun cartofii la fiert si friptura la prajit .OFFFF nu aveam pe nimeni sa intreb nu cunosteam nici limba nu stiam ce sa le spun ! Am ramas nemancata pana au venit copii de la plimbare …mau gasit plansa toata si sau pus pe un ras!!!! Ei binenteles ca au mancat pe unde au umblat dar eu???
Shepard’s Pie!
Nu stiu de ce zilele acelea sunt o amintire atat de draga. Poate pentru ca abia ce spusesem ”Da” si in fata lui Dumnezeu si petrecusem cu o multime de prieteni dragi noua. Sau poate pentru ca in pantecele meu crestea o farama de om. Sau poate ca plecasem de acasa cu gandul ca vom merge in Croatia si am ajuns in Grecia. Sau poate pentru ca aerul de acolo era atat de parfumat, datorita florilor si plantelor aromatice care cresteau peste tot, si apa marii atat de albastra. Sau poate pentru ca pe plaja dintr-un satuc de pescari din apropiere de Volos, pe care mergeam, eram singuri. Sau poate pentru ca acolo, la terasa umbrita de maslini batrani, am mancat cea mai buna salata greceasca. Caci despre salata asta ar trebui sa fie vorba.
Terasa era a unor batrani tare simpatici. El fusese in tineretile lui de marinar si prin Romania. Stia cateva cuvinte in engleza, dar mai degraba ne-am inteles fiecare vorbind pe limba lui. Ne-a indemnat sa facem copii si s-a bucurat cand i-am aratat burta. Terasa ar fi un cuvant poate prea pretentios pentru a descrie cele cateva mese metalice, acoperite cu o musama la fel de veche ca si maslinii care le umbreau. Acolo ne retrageam la pranz, la umbra. Auzeam doar valurile, greierii si fosnetul frunzelor de maslin. Salata greceasca, tzatziki si un peste prajit. Asta am comandat de fiecare data. Batrana ne chema in casa sa ne alegem pestele, pescuit in dimineata aceea, sperand ca vom cere mai multi. De inteles. Eram singurii clienti, pentru ca sezonul se deschidea abia peste cateva zile.
M-au surprins maslinele. Nu aveau nici culoarea si nici gustul celor pe care le mai mancasem pana atunci. Si nici dupa aceea, desi am cautat mult in incercarea de a prepara acasa salata, nu am regasit gustul, oricate feluri de masline am incercat. Culese din livada si preparate de batrana. Rosii, castraveti, ceapa, toate aduse din livada din spatele casei. Miroseau la fel ca si atunci cand, copil fiind, le mancam direct din gradina parintilor mei. Si branza…
Mmmm… Bun, foarte bun, extraordinar. Senzatia aceea de bine pe care o ai atunci cand mananci gogosi. Si iti aduci aminte de zile de vacanta, de prietenii cu care bateai mingea, de mama care te chema la masa, de cum nu aveai rabdare sa te speli pe mana pentru ca ce era pe masa iti facea cu ochiul. Simpla si buna, asa era si salata asta pe care ne-o servea batrana.
De atunci, cand ma gandesc la concediu, aceste sunt primele imagini care imi vin in minte. Terasa veche, maslinii batrani, plaja goala, marea linistita. Un concediu in extrasezon, fara plaje cu nisip fin, fara all-inclusive, fara calatorii obositoare la obiective turistice, fara turisti care sa freamate in jur. Iar Grecia pentru mine inseamna satucul acela linistit de pescari. Un loc in care m-as mai duce cu drag, oricand.
Asta e povestea. Iar premiul ar trebui sa fie pentru mama mea. Pentru ca viseaza la o bucatarie moderna si pentru ca stiu ca ar face cu ele cele mai bune placinte poale-n brau si cele mai gustoase gogosi pentru cei doi nepoti ai ei. Asa cum le-a facut si pentru mine si sora mea.
nu vreau sa fiu gica contra la orice misca dar nu pare acesta a fi cel mai subiectiv concurs existent in lume? avand in vedere ca este blogul nu este nou, cel mai probabil vor castiga cunoscuti de-ai administratorului. In cazul in care nu sunt cunoscuti din viata de zi cu zi cel mai sigur vor fi cei care au o relatie virtuala mai veche. Astfel desi acest concurs are ca scop promovarea blogului , premiile vor ajunge conform regulamentului unde vrea administratorul.
Pe viitor va sugerez utilizarea site-ului random.org pentru stabilirea castigatorului. In rest bafta participantilor :))
sigur că e subiectiv, ca orice concurs cu juriu. în cazul de față, juriul sunt eu. pe mine trebuie să mă convingă povestea. atâta timp cât toată lumea înțelege acest lucru și-l acceptă prin participare, nu văd unde e problema. pe de altă parte, să las un soft să aleagă un cîștigător e absolut injust. unii oameni comentează doar ca să fie aici, alții chiar scriu, se străduiesc, scormonesc amintiri, scriu istorii. cum ar fi să câștige o persoană care a scris pe lângă subiect? dacă-mi spuneți să sortez comentarille…ups, asta fac pentru a desemna câștigătorul, după ce le citesc și le apreciez pe toate. iar scopul concursului nu e acela de a promova blogul ci acela de a promova produsele oferite ca premiu, construind un cadru frumos, alcătuit din istorisirele participanților și desigur, din istorisirile și rețetele mele, însoțite de fotografii.
Concursul tau m-a dus cu gandul in copilarie… la vacantele petrecute la bunici, cand aveam 8-9 anisori- vacante pline de emotii, voie buna si mancare buna. Dintre toate bunatatile facute de bunica – o adevarata gospodina, care toata viata a stat acasa si a crescut copii (ai ei si ai altora), o sa-mi amintesc intotdeauna dulceata ei de prune cu nuci – prunele dulci, zemoase si aromate, culese de bunicu din gradina si salvate de bunica de cazanul de tuica, ca sa le desfaca, sa le scoata samburii si sa le umple cu cate un sfert de miez de nuca, inca verde – nuci pe care impreuna cu sora mea, cu cel mai mare entuziasm, le scuturam din varful nucului, care si acum le umbreste curtea. Era o nebunie sa savurezi dulceata aceea, in serile friguroase de iarna, la gura sobei, in timp ce tricotam sau coseam goblen, cantand colinde toate impreuna, in asteptarea Craciunului.
Te astept cu o opinie dupa 5 noiembrie in ceea ce priveste Master Chef vs Top Chef ( Antena 1), dar sa fii obiectiv :)
In anul 2009 am avut ocazia sa parasesc Romania pentru prima data si sa vad faimosul Paris. A fost o experienta foarte frumoasa, am vizitat Turnul Eifel, Arcul de Triumf si multe alte monumente renumite. Am fost cazati la un hotel pe Champ Elise. Referitor la mancarea frantuzeasca vreau sa spun ca dimineata la micul dejun am avut ocazia sa gust din varietatea branzeturilor frantuzesti, painicilor pufoase, cerealelor cu lapte,croasantelor de ciocolata(Pain au chocolat). In afara de mancarea de la hotel am stat o coada infernala pentru niste clatite cu finetti, care au fost delicoase, cele mai bune clatite e care le-am mancat vreodata(scumpicele dar a meritat)Am vazut pe numeroasele terase oameni care mancau fructe de mare,scoici,melci,pui de balta, insa eu nu am avut curiozitatea sa le incerc,in schimb am mancat foie gras,cartofi frantuzesti,cordon bleu,ratatouille,si am mai mancat o tarta pufoasa umpluta cu branza si sunca si lapte de pasare. Sincera sa fiu am fost placut impresionata de bucataria franceza,de servire de gustul intens al preparatelor.As vrea sa mai am ocazia sa revin in Franta intr-o buna zi,si sa pot incerca si alte preparate la fel de gustoase si interasante.
Povestile culinare ne fac viata mai frumoasa, cand povestim despre un preparat gatit de noi, rostim cuvintele cu zambetul pe fata.
Povestea mea incepe intr-o „vacanta” de 3 saptamani in Vienna. Am fost selectionat pentru a face practica in acest oras superb iar in prima zi, seful companiei la care lucrez vorbea de sarmale…
Bun, sarmale, sarmale cu mamaliga (fara diacritice), pana i-am propus ca incerc eu sa fac sarmale. Cand a auzit una ca asta, a zis ca nu se poate, ca eu nu stiu sa fac sarmale… intradevar, nu facusem niciodata… dar am vazut la mama si nu mi s-a parut greu, doar ca nu prea aveam de unde sa fac rost de ingrediente. pana intr-un final cand mi-a zis (seful), sa ii fac o lista cu ingredientele. Dupa ce am auzit ca imi cumpara el tot, am sunat-o pe mami si i-am cerut lista cu ingredientele pentru cca 50 de sarmale, nu a durat 10 minute si am primit un SMS de la ea cu lista.
(1,5kg carne tocata, 4 cepe medii, 100g orez, cimbru, piper boabe, bulion, sare, ceapa murata)
Modul de preparare il stiam. A II-a zi de dimineata, cand am ajuns la munca, seful m-a asteptat cu ingredientele cerute in ziua precedenta si a zis: „astazi nu lucram, astazi mergem la mine acasa si pregarim SARMALE”. Zis si facut! Am ajuns la el acasa, am intrat intr-o bucatarie complet utilata, cu plita electrica si aragaz electric, ceea ce nu mai folosisem pana in acea zi. Dupa ce am despachetat, ne-am pus pe gatit. Lucrul in echipa s-a cunoscut si am terminat repede de preparat si impaturit. Dupa le-am pus intr-un vas de inox si ne-am lasat la „foc” mic, adica la treapta a 6-a. Le-am lasat 4 ore timp in care am jucat Xbox. In tot acest timp stateam cu inima cat un purice nestiind daca or sa iasa bune sau am stricat tot ce cumparase seful.
In final, mirosul din bucatarie era de sarmale romanesti. Am scos 2 sarmale din oala, le-am desfacut si le-am pus la racit un minut pentru ca mai mult nu rezistam. Am gustat eu primul si cu un zambet larg pe fata am zis: „are very tasty”, ras seful a gustat in urmatoarea secunda. Colegii au zic acelasi lucru, deci m-am bucurat si ma bucur pentru ca am reusit sa fac in Anglia sarmale ca la mama acasa. Pana s-au mai racit sarmalutele am pus si de o mamaliguta iar masa ca a urmat a fost delicioasa.
Aceasta experienta prin care am trecut a fost si v-a fi unica, placuta si o sa o povestesc poate si nepotilor mei.
Acum am impartasit-o si cu voi, si tin ca va zic ca fiecare litera am scris-o cu sambetul pe fata ca si cum as povesti-o cu voce tare.
Spor La Gatit!!!
Va Multumesc!!! pentru timpul acordat.
Interesante povesti au toti cei care i-ti scriu…foarte frumoase si care dau culoare copilariei,ei bine pentru ca eu ma consider copila la cei 22 de ani care ii implinesc in decembrie nu trebuie sa stau mult sa imi aduc aminte de cele mai frumoase amintiri legate de gatit,am terminat o profesionale unde am invatat sa gatesc desi mama a incercat si incearca sa ma invete sa gatesc adevarata pasiune am invatat-o la scoala am avut cea mai buna maistra iar mama acum i-mi este cea mai buna ,,carte de bucate”(retete unguresti invatate de la bunica mea de altfel minunata si ea in bucatarie) si asa am inceput eu sa gatesc sa invat sa gatesc iar la varsta de 20 de ani am primit cadou de ziua mea un aragaz electric cu promisiunea sa invat sa fac prajiturile ,ei bine nici acum nu stiu o reteta fixa de prajituri dar ma descurc la improvizatii.
Ca vorbeam de improvizatii orice bucatar si nu numai improvizeaza dupa parerea mea pentru ca asta inseamna pasiune si placere.
Cele mai frumoase amintiri le am alaturi de prietenii mei,am invatat retete noi impreuna ca de exemplu: cartofi la cuptor pe gratar (deoarece nu mai cocea cuptorul);friptura de gordon bleu umplut cu de toate(leguma cascaval,sunca etc) legat cu ata cat mai groasa ca sa stea si prajit dupa ce a fost copt deoarece unii i-l vroiau mai crocant;chiftelute picante cat mai picante defapt foarte picante pentru bere;mmm astea i-mi aduc aminte ca merg bine cu un coniac de casa ;aaa cele mai bune sanwich-uri facute din ce ai la indemana ,la cuptor .
Ei bine as fi vrut sa am cate un filmulet pentru fiecare din amintirile avute sa vi le arat si voua sa va amuzati impreuna cu mine pentruca va scriu voua si zambesc cu drag.
Atat am vrut sa scriu si eu nu am precizat ca in Germania am mancat cel mai bun sos de brocoli cu pilaf de orez,paine de toate felurile si multa ciocolata din fiecare sortiment cate putin,m-am ingrasat cu 6 kg din cauza caloriilor si chimicalelor daaar am hapalit din toate doar de curiozitate si am ajuns in ungaria unde am avut placerea sa mananc cel mai bun gulas din viata mea alaturi de un maestru in gatitul gulasului .
Mie mi-a lasat gura apa v-am povestit in mare ma duc sa-mi vizitez frigiderul iar voua va urez numai bine in acest concurs inglobat de muuulta savoare si papilele mele gustative nu mai fac fata asa ca vam pupacit si gatiti pentru voi si pentru cei dragi cu dragoste si jucativa cu imaginatia ca face bine,mai uitati de greutati.Papa
Anul acesta am avut ocazia sa merg in Spania in vacanta – zona Madrid, unde am facut cunostiinta bineinteles cu faimoasa tortilla.Este o mancare simpla, un fel de omleta cu cuburi de cartof – tortilla de patatas – numele original.
Tortilla este de mai multe feluri cu ardei verde, chorizo, dovlecei, vinete, ciuperci, cubulete de sunca – cea mai buna.
Cred ca in toate barurile se serveste.Este o mancare rapida si comoda pe care sa o comanzi intr-un bar ca gustare sau ti se serveste gratuit pe langa o bautura.
Salut tuturor,
Doresc sa particip la cocursul Adi Hădean și Samsung cu urmatoarea istorisere:
Prin 2010 am plecat cu niste prieteni la Viena pentru un scurt sfarsit de saptamana relaxant. In fiecare seara ( din cele „multe” 3 zile :) ) ne opream la un mic restaurant fara pretenti, dar cochet din inima orasului, special pentru a manca snitel vienez. Nu era un meniu complex, nimic iesit din comun, dar fara sa exagerez pot spune ca era excelent! Partea haioasa a povesti este legata indirect de mancare.
Chelnerul care deja ne invatase era turc si ne intelegeam cu el in engleza. Desi toti patru eram vorbitori de limba engleza, nici unul dintre noi nu a reusit sa-si amintesca in doua zile consecutive cum se zice in engleza la scobitoare…noroc cu o prietena care a lucrat ca ghid in Turcia si care a vorbit in turca cu chelnerul pentru a ne traduce in engleza cum se spune :)) Povestit poate nu suna asa haios, dar farmecul momentului si buna dispozitie a facut ca acel moment sa imi ramana intiparit in minte.
Seara buna tuturor, Andreea.
Cea mai buna mancare este supa de pui. Iei si pui zarzavat si sare dupa gust si gata supa… Pofta buna !!! PS. Mai am !!!
Buna Adi, foarte atractiv premiu!
Referitor la impresii culinare din vacanta, desi am vizitat Germania, Franta, Grecia, Turcia, cel mai mult m-a impresionat mancarea gatita de gazda noastra atunci cand am fost in Maramures la Viseu de sus. Cu tot bugetul restrans, tinand cont de faptul ca din cate am inteles, o foarte mica parte din pretul platit a ajuns pentru cazare si masa in buzunarul gazdei noastre, fiecare masa a fost un regal in sine. Din toate bunatatile, gustul gogosilor facute cu faina de malai si iaurt au fost preferatele mele. Nu pot sa nu recunosc ca intr-o saptamana m-am ingrasat 3 kg.
Lasand aceasta experienta culinara deoparte, nu pot sa nu ma gandesc la faptul ca incercam sa plecam in concedii cat mai departe de casa, cand avem o tara atat de frumoasa, dar pe care nu o cunoastem indeajuns.
Expresia „ca la mama acasa” imi este cu mult mai draga acum cand ajung, cum ar spune tatal meu mai in gluma mai in serios „din An in Pasti”, acasa. De loc sunt din judetul Suceava dar dupa cativa ani petrecuti in Timisoara, apoi cativa in Bucuresti, m-am stabilit in Oradea. E drept ajung rar acasa iar atunci cand ajung savurez din plin mancarea pregatita de mama pentru ca stiu, ca oricat as vrea, nu pot reproduce gustul pe care ea il da mancarii. Este o lista lunga de mancaruri pe care teoretic stiu sa le fac dar care practic nu iasa ca la mama acasa dar pentru povestea mea am ales friptura de mistret (in functie de sezon porc sau vitel) cu cartofii prajiti in untura la ceaun si muraturile dulci-acrisoare (castraveti si gogosari) proaspat aduse din beci. Este o mancare pe care mama o pregateste de obicei de Craciun dar cum copiii s-au imprastiat prin tara si prin alte tari, o pregateste acum ori de cate ori mergem acasa, pentru ca la ei atunci e sarbatoare. Aceasta este mancarea la care ma gandesc atunci cand mi se face dor de casa dar care nu pot sa o gatesc „ca la mama acasa”.
Memoria nu m-a dus foarte departe. Am ajuns doar la weekend-ul acesta in care am luat niste prieteni si-am mers la Cabana Motilor la Marisel si am mancat cea mai buna supa de ciuperci. Dupa atatea saptmani petrecute-n oras, mi-era asa de dor de o supa facuta „de la zero” cu ingrediente autentice. Delicios!
Cand eram mica, bunica din partea tatalului facea cele mai bune placinte cu urda si marar din tot Tautii Magheraus si imprejurimi. Imi placeau atat de mult incat doar asta ii ceream sa faca cand mergeam la ea. Timpul a trecut si in facultate asteptam pachetul cu bunatati la gara sau la autogara. Cand mergeam acasa, tot placinte ceream. In dimineata zilei cand urma sa moara bunica, m-a sunat si mi-a dictat reteta placintelor si mi-a spus asa: ” Placinetele astea sunt dragoste, fata bunicii. Sa le faci si tu copiilor tai!”. De fiecare data cand simt miros de placinte, ma gandesc la bunica si la dragostea cu care le facea. Copii mei tot placinte din astea vor manca, pentru ca reprezinta dragostea din familia noastra:)
Nu am idee dacă ceea ce veți găsi la capătul linkului de mai jos se poate înscrie sau nu la concurs, dar povestea pentru mine e prea frumoasă ca să v-o împărtășesc fără imagini! S-aveți Poftă !!!!
http://nordedor.blogspot.ro/2011/04/cu-pofta-haiduceasca.html
Cred că cel mai frumos moment culinar pe care l-am trăit până acum a fost în luna noastră de miere, în Marrakech, în vechea piață Djemaa el Fna, unde mirosul este singurul simț de care ai nevoie ca să fii împăcat. Sunt atât de multe mirosuri în piața din Marrakech că nu știi către ce să te îndrepți inițial. Dacă de tajine, melci sau dulciuri marocane ați auzit majoritatea, ceea ce m-a dat pe mine pe spate a fost altceva.
La câteva dintre mesele ambulante din piață se gătea carne de miel. Și când spun se gătea mă refer că pe aceeași suprafață pe care te dedulceai la miel, bucătarii îl condimentau, îl mărunțeau și îl inundau în sosuri apetisante, chiar lângă tine. Porțiile curgeau în jurul nostru și, cum nu ne era clar ce e mai gustos, am cerut o farfurie cu bucăți variate, însemnând creier, limbă și mușchi. Toate au venit sub forma unui munte format din bucăți micuțe asezonat de, cum altfel?, un alt munte din pastă de măsline. Ca la orice masă elegantă, mâncatul s-a făcut cu prima unealtă a omului, cinstita mână, ceea ce, cred eu, a făcut cel puțin un sfert din experiență. O altă pătrime a însemnat the a la menthe, adică băutura tradițională a Maghrebului, un ceai verde cu mentă, foarte fierbinte și foarte dulce, care mergea grozav cu friptura de miel și care venea din partea casei ori de câte ori îți simțeai gâtul uscat.
La final, ne-am ridicat de la masă cu zâmbete largi pe buze, pentru că descoperisem ce înseamnă frumusețea mâncatului împreună cu alții, fie ei și necunoscuți, cu toții bucurându-ne de apropierea umană în jurul unei mâncări memorabile.
Excursie pescareasca in Delta Dunarii
Pentru mine este unul din cele mai frumoase locuri din univers. Aici se imbina trecutul cu prezentul. Cerul cu apa si oamenii cu natura. Mi-as dorii sa va dau coordonatele GPS, sa ajungeti si voi acolo unde am fost eu insa mi-e frica ca veti lasa urme ale trecerii voastre pe acolo. Totusi, pentru ca ma gandesc ca sunteti iubitori de natura, va voi da un indiciu. Locul mirific despre care vorbesc se afla intre Podisul Dobrogei, Ucraina si Marea Neagra. Il veti gasi usor !
De regula merg la Mila23 iar de acolo, pe canale stiute doar de pescari serpi sau boaste testoase ajung in Rai. In locul cel mai frumos din univers. Locul in care ai vrea sa stai macar cativa ani. Sa iti saturi sufletul de liniste. Obligatoriu sa ai pe langa sculele de pescuit un binoclu performant sau un telescop terestru. Vei admira peisaje pe care nici o poza nu le poate descrie. Pescarusi, piciorongi, starci, lopatari, stancute, vulturi codalbi, soimi dunareni, bufnite, lisite, gainuse, califari, corcodeli iar daca nimeresti sezonul potrivit vei putea privi egrete, rate rosii, lebede, cormorani, pelicani comuni si pelicani creti, rate cu ciuf, berze, cocori, lastuni de mal, gaste cu piept rosu, sitari, rate cu cap negru si inca multe altele necunoscute de mine. Si cele mai multe dintre aceste pasari au ceva in comun cu mine si cu excursia mea din Delta Dunarii. Se hranesc cu pesti. Asa ca „stolul” nostru de 3 pescari amatori, prieteni, colegi si parteneri de migratie s-a stabilit pe unul din multele maluri stufoase. Am intins unditele si am asteptat. Putin. Imediat au inceput sa apara si pestii. Primul peste, un caras de vre-o 7-800 grame, a fost eliberat. Intotdeauna eliberez primul peste prins asa cum inca mai fac batranii pescari din Delta. Dupa ceva vreme a inceput sa muste salaul, semn ca noaptea se apropia rapid. Am facut un recensamant rapid la pestele prins pana atunci. Privind ultimul crap prins, stabilesc impreuna cu partenerii ca pe langa gratarul inmuiat in saramura sa prepar si o minunata ciorba de peste. Las Gratarul in grija celor 2 parteneri si eu ma apuc de ciorba. Reteta lipoveneasca 100% pe care o stiu de la bunicul meu oltean 100% si pe care o prepara bunica mea, ardeleanca 100%. Cu ceapa verde calita in untura de somn, colorata cu rosiile coapte pe gratar si decojite, apoi zdrobite cu dosul furculitei. Cu bors de tarate de la tanti Ana. Cu leustean cules din gradina pensiunii unde eram cazati. Cu mult chef de gateala la ceaun, de la palinca adusa tocmai de la Blaja (Satu Mare). Cu cartofi din Fagaras si ardei grasi de pe valea Oltului.
Aici pe Dunarea Veche, apusul ma gaseste stand pe scaunelul de pescuit langa focul puternic ce inveleste ceaunul cu ciorba clocotinda. Ma aplec putin si ma minunez de soarele rosu care coboara incet-incet in ceaunul negru de fonta. Cred ca este unul din foarte putinele locuri din Romania unde poti admira un apus de soare. Superb. Linia orizontului pare luminata de focul rosu ce se ridica de sub pirostrii. Si gandind la frumusetile naturale ale locului, cazi intr-o melancolie care te face sa uiti complet de ce faceai. Imi revin atunci cand unul din colegi porneste generatorul si lumina artificiala isi face aparitia. Ma ridic si incep sa calculez. Ceapa am pus, borsul l-am pus, ardeiul gras, rosiile, cartofii, un ardei piscacios si rosu de furie, telina, morcov, radacina de patrunjel. Parca lipseste ceva. Gustul este Dumnezeiesc dar totusi ii lipsea ceva. Ma uit lung la ceaun si imi pica fisa. Nu pusesem leusteanul. Il toc rapid ca din topor si il zvarl in zeama fierbinte. Sting focul de sub ceaun si incep sa bat cu polonicul intr-un capac de tabla. Odata ciorba pusa in strachini, ne asezam la masa si servim cate o portie mare si fierbinte de bors pescaresc. Ciocnim cate un paharel de palinca, muscam din ardeiul foarte iute si incepem sa mancam cu o pofta exagerata. Dupa primele 5 minute incepura laudele:
-Cea mai buna ciorba de peste din viata mea;
-Daca era mai buna de atat, se numea homar cu icre negre in zeama de trufe albe; s.a.m.d.
Cand primul golii strachina, se duse la ceaun sa mai serveasca o portie.
Toate bune, numai ca oricat ar fi cautat cu polonicul prin ceaun, peste nu ar fi gasit. De ce ? Pentru ca am uitat sa pun pestele in ciorba.
Dupa ce au aflat toti ce s-a intamplat, am pornit un ras isteric care a durat cred ca vre-o 10 minute.
Asa am gatit eu cea mai gustoasa ciorba „de peste” in inima celui mai frumos loc din Univers !
Se pare ca am rata multe experiente de vis insa in povestea fiecaruia de mai sus am putut sa vad o gramada de locuri ,bineinteles imaginatia ajuta foarte mult.
Cele mai impresionante amintiri sau sa le zic experiente culinare le-am avut cand mergeam cu parintii in vacanta la bunica in Judetul Neamt,aproape de Targu Neamt .Un vis ,peisaje extraorinate,muntii cat vezi cu ochii,Czana lui Nica ,Cetatea impunatoare ne fermeacau mai ales prin povestile pe care ni el spunea bunica .Am ramas profund imprenionata de pastraviorii pe care i prindeam cu minile noastre si pe care nii frigea .De abundenta de ciuperci pe care le transforma intr-o minunatie la borcan ,ghebele cresteau covor peste tot prin padure si la vremea lor erau adevarate comori pentru noi .Apai ne trantea bunica o tocanita zdravana de ghebe si punea peste ele o lingura de smantama luata de deasupra oalei de lut.Punea o mamaliga mare in mijlocul mesei si ne povestea de pe vreamea in care umbla ursul prin sata .Si mai stiu un lucru sigur ,la ei nu era televizor,gaze si nici aragaz. Mai stiu ca era o abundenta de hribi si tot felul de ciuperci colorate pe care ea nu le arunca dupa ce noi cei necunoscatori le caram din padurea cea deasa.Acum vad acest minunat cuptor si ma gandesc ca e musai nevoie de un manual tehnic exact asa cum ai spus tu insa daca m-ar lovi un astfel de noroc as fi King of the world .Imi amintesc aerul curat care ne exploda plamanii,verdeata minunata de peste tot si mirosul fanului proaspat cosit.Multumesc pentru ca m-ai ajutat sa imi aduc aminte toate acestea.
cum ati spus..simplu si gustos.nu se poate spune nimic rau despre aceasta reteta….cu exceptia fainei(pentru mine).eu cred ca se putea inlocui cu putina pasta de fasole.in rest tot respectul pentru ceea ce faceti.sunt mandru ca avem in tara asemenea bucatari si artisti in acelasi timp.va multumesc ca existati!
…..Si acum…ce m-a impresionat in micile mele experiente de suflet ptr gatit…eram intr-o frumoasa vacanta de vara,si frumoasa insemna soarele care ne indemna totdeauna sa ne distram avand natura de partea noastra,noi fiind plecati prin muntii Orientali,mai exact Obcinele Bucovinei,deoarece de acolo ma trag…am ajuns,din greseala la focul unui singuratic,mai mare decat noi,care probabil isi dorea putina intimitate psihica…nah..avand 17 ani…ce stiam noi..respectiv eu.Ce mi-a preluat privirea a fost un calup de cascaval,tinut de dumnealui..langa foc.Din fericire am inteles ideea noului coleg de aventura(bineinteles,fara voia lui..dar..aveam 17 ani:D)si,cautand bine prin idei si prin peisajul ce se arata in fata ochilor…mi-am dat seama ce lipsea…vreo 20 de vinetele(ciuperci extraordinar de gustoase,cunoscute noua,cateva afine,zmeura salbatica si fragi de padure.Nu mi-a luat mai mult de 1 ora sa le gasesc pe toate si…cu ajutorul focului si a unei tigai din rucsac am reusit sa fac ceva ce pentru toti a fost o delicatesa.paine neagra cu cascaval topit la foc si uns pe paine,vinetele sau hulubite(cum le spunem noi in coltul acela de rai) si deasupra am facut o mica compozitie(sa tina ca un sos) formata din fructele de padure cu putina apa de izvor,putina menta salbatica….pana am vazut eu ca nu mai curge ca si paraul care ne lovea in urechi cu un cant mai vechi…chiar prea vechi,ascultat de tata,bunicu,strabunicu…si tot arborele meu genealogic…si am facut un fel de sandwich(nu prea putem scapa de englezisme ..din pacate).Ei!Cine a mancat stie ca a fost extraordinar de bun,mai ales cu ciupercutele alea facute pe bete la foc.Pentru mine a fost cea mai tare experienta culinara.Si daca vreti,eu v-o recomand,merita incercat.Pofta buna!:D
In primul rand as vrea sa te felicit Adi pentru acest blog si pentru toate retetle tale delicioase. As dori sa particip si eu la concurs cu urmatoarea poveste:
As vrea sa va povestesc doua dintre mancarurile care m-au marcat pe mine in mod placut in vacanta. Sa incep cu descrierea locatiei mai intai sau a mancarurilor propriu zise? Cam greu de pronuntat ca ceea ce voi avea de spus aici se leaga inca de cand pasesti pe meleagurile primitoare ale unei tari cu un respect format si o istorie de te indeamna la citit. Vacanta mea am petrecut-o intr-un loc de parca ma simteam in alta lume cu oameni primitori si care te imbie cu mancaruri specific gatite cu pasiune si dragoste si sa nu uit cu multa indemanare. Acesti oameni iti transmit prin ceea ce gatesc un mic indiciu a ceea ce reprezinta Austria. Da despre aceasta tara minunata este vorba. Actiunea, ca sa spun asa se petrece intr-un satuc pe langa Viena, un oras plin de istorie. Am stat la o pensiune foarte primitoare, oameni calzi si buni, mancarea si mai si. Am avut ocazia sa degust din vinurile lor,pe care le si comercializeaza si de nenumeratele feluri de mancare. Nici nu stiu pe care sa vi-l spun primul. Pe mine m-a marcat mult bucataria austriaca, chiar am invatat sa si gatesc in stilul lor. O multitudine de gusturi specifice si multe feluri de mancare marcante. Sa va spun unul dintre ele: nu stiu daca ati auzit de knodel, mai exact Semmelknodel. Stiti cum este traditia la noi in Romania cu mamaliga? Asa este si la ei cu aceasta galusca sa ii spunem, care se prepara din paine. Este o adevarata intrecere intre gospodine, care face galusca mai perfecta, mai pufoasa si mai aratoasa. Eu am mancat si mi-a placut ce mananc, deoarece era preparata de cea mai iscusita gospodina, care are ani grei in spate de cand gateste. Mi-a fost oferita cu un sos specific aromat cu o bucata de friptura de vita. Ei adora vita si au imprumutat si Gulash-ul , doar ca este preparat in alt mod decat il stim noi. Sa revenim la sos: iei furculita cu o bucata de knodel si imbibi in sos , simti mirosul plin de aroma imbietoare inca de cand se apropie de buze si o data gustat iti inunda gura de arome nebanuite.Ca sa va faceti o idee va spun ca sosul are o culoare maro inchis si o consitenta mai groasa, contine si piper boabe, este ca o lava de vulcan de care vi se face frica sa va apropiati, dar nu de frica, ci don cauza ca veti fii fascinate de gust. Inca nu am reusit sa aflu secretul acestui sos, dar va pot spune ca merita incercat o data. Ce m-a mai marcat pe mine a fost o specialitate dulce de data aceasta care poarta denumirea de “Mohr im hemd”, acest desert este ideal pentru toti iubitorii de ciocolata. Blatul are o forma speciala de mini chec rotund cu o gaura in mijloc, gol ce este inundat de un rau furios de ciocolata neagra in combinatie cu unt si lapte care te indeamna sa il degusti deja cu privirea si simti cum pupilele se dilata si doresti sa simti gustul divin al acestei creme de ciocolata. Acest preparat este ideal sa fie servit cu frisca, cel putin eu asa l-am servit si plus de asta se serveste cald. Interesant nu?Cum se zice la noi “mananci un mic si bei o bere”, asa este si cu Mohr im Hemd, combini ciocolata cu frisca pentru o savoare a gustului fermecata. O sa simti ca nu te mai poti opri sa degusti acest preparat, o sa doresti inca unul , desi simti ca ai mancat deja prea mult. Si o sa iti doresti sa revii sa il degusti. Vacanta a fost un vis si sper ca v-am insuflat si voua dorinta de a gusta macar o data din preparatele austriece.Ele sunt multe, eu vi le-am spus decat pe cele care m-au marcat.
O seara frumoasa!