Cine nu are bătrâni, să-şi cumpere brânză

Nu pot să zic că am avut cel mai grozav bunic. Nu am fost deloc apropiaţi şi toată lumea spunea despre el că e un om rău şi încăpăţânat, deşi cu mine nu s-a purtat niciodată urât. Vorbea repede, fără să termine cuvintele şi mai toate subiectele îl includeau pe Dumnezeu. Era credincios, habotnic chiar şi deşi avea doar vreo trei clase, cunoştinţele lui de istorie şi geografie mă uimeau de fiecare dată. La fel şi barba lui în care se agăţau mereu resturi de mâncare. Nu pot spune că mi-e dor de el, îmi lipsesc însă brânza şi vinul pe care mi le dădea de fiecare dată când mergeam în vizită.

Avea un beci sub casă în care nu am păşit niciodată. Am reuşit totuşi de câteva ori să arunc o privire în interior, de pe ultima treaptă în timp ce-l aşteptam pe bătrân să-mi dea mult doritul pachet. Avea un miros specific locul ăla, un miros pe care îl simt şi acum când scriu rândurile astea. Maica-mea spunea că tot ce scoate bătrânul de-acolo miroase a mucegai şi avea dreptate femeia, doar că mucegaiul ăsta era unul nobil.

Am gustat prima oară brânză cu mucegai albastru când ea nici nu exista pe vreun raft la noi în ţară. A fost ceva involuntar, o neatenţie, un accident fericit. Trăiam cred acelaşi moment pe care l-a trăit cel care a descoperit roquefort-ul. Mi-era foame şi aveam o bucată de brânză care zăcuse în frigider vreo câteva luni bune. Nu era stricată căci brânza bunului avea sare câtă are Slănicul. Mi-am tăiat câteva felii, o roşie zemoasă cum nu mai sunt şi un colţ de pâine. Aproape terminasem de mâncat când am văzut din întâmplare un fir albastru într-una din felii. M-am speriat, credeam că m-am otrăvit cu mucegai. Mintea mea de copil o luase razna. Am aruncat ce mai rămăsese şi m-am dus la culcare aşteptând să mor în noaptea aia. Fusese însă cel mai bun bluecheese pe aveam să-l gust vreodată. După câţiva ani, am făcut sărăţele dintr-o astfel de brânză şi de atunci sunt obsedat să găsesc ceva care se se apropie măcar la jumătate de gustul pe care l-am simţit atunci.

De fiecare dată când încerc, încep cu 550 de grame de făină albă cernută într-un bol măricel. Tot acolo mai pun şi 400 grame de unt gras tăiat cuburi şi 100 de grame de brânză cu mucegai, împreună cu 400 grame telemea de capră sărată, grasă, veche şi rasă pe ochiurile mici de la răzătoare. Frec ingredientele între degete până se fac frimituri după care adun totul într-o bilă compactă. Acopăr coca cu folie şi o las să doarmă la frigider peste noapte sau dacă mă grăbesc într-un loc mai călduţ vreo patru ore.

Întind apoi o foaie dreptunghiulară, groasă de 5 milimetri pe care o tai cu un tăietor de pizza în fâşii lungi de 15 centrimetri şi late de unu. Le ung cu gălbenuş subţiat cu puţină apă şi le presar cu ce seminţe am la îndemână.

Le coc 15-20 de minute la foc iute (190 de grade de-ale lui Celsius).

Sunt bune şi fierbinţi alături de o bere aburită bine sau reci alături de mai multe.

Text&Foto: Mircea Banu

http://desertologie.blogspot.ro/