S-a petrecut (în) 2015

În fiecare bilanț e și un lanț care te leagă de perioada pentru care ții socoteala. Lucrul acesta, precum și cunoașterea clară a faptului că doar cel ce ține socoteli are de pierdut ori de câștigat, mă fac să ignor cu grație orice tentativă a minții mele de a face bilanțuri. Nu-mi mai vine să-mi fac sărbători din victorii ori din înfrângeri, nu mai pot să țin socoteala lor, nu mai știu să le deosebesc între ele, ceea ce nu-i grav, ba dimpotrivă, simt că-i foarte bine așa. Nu mai simt că mi se întâmplă lucruri, văd în schimb cum se petrec ele și știu că nicio experiență care trebuie să mă încludă nu mai are cum să mă ocolească. Nu mai cred în trenuri pierdute, în ocazii ratate sau posibilități fructificate, nu mai pot investi atașament în planuri, iar asta, toate astea, de fapt, îmi oferă libertatea și bucuria de a participa integral la fiecare moment din minunata asta de viață, fie el dulce ori dureros. Și au fost destule în 2015, și așa, și așa.

Anul a început greu, cu ultima bătălie cu viața a tatălui meu, a continuat dureros cu plecarea lui într-o seară de februarie (muncem atunci pentru un eveniment caritabil, eram în bucătărie, puțin înainte de începerea servirii, am scos mâncare bună, am zâmbit clienților, am stat de vorbă aproape cu fiecare, am luat banii și i-am dat mai departe, am plecat spre Baia Mare a doua zi). Despre martie, aprilie și mai nu-mi amintesc mai nimic și nici nu vreau să încep să caut arhive, știu doar că a fost debutul unei schimbări majore pentru acest blog, respectiv căutarea și găsirea unor colaboratori plătiți care să contribuie cu conținut proaspăt și care să fie răsplătiți pentru asta. I-am găsit și-s foarte mulțumit de felul în care ne-am înțeles, sunt recunoscător pentru ce au oferit blogului și sper că această colaborare a fost cu adevărat bună și pentru ei. Le-aș propune să mai rămână alături de mine un an, dar în același timp vreau să dau șansa de a evolua pe scena adihadean.ro altor trei oameni pasionați de gătit, de fotografie și de scris (trebuie să atingă toate aceste trei capitole), așa că după 10-15 ianuarie va debuta noul proces de selecție pentru internii adihadean.ro.

La începutul verii am reușit să deschidem la Cluj primul atelier Artizan Pizza, finalul anului aducându-l pe al doilea, care-i aprope finalizat și care va fi deschis la începutul anului următor, probabil odată cu cel de-al treilea atelier. În miezul verii am început filmările pentru sezonul doi din Masterchef (doi pentru mine), filmări care au ținut până târziu în toamnă și pe care le-am dus anul ăsta foarte greu. Nu știu de ce, așa a fost. E bine că nu s-a văzut la televizor, că sezonul a fost un succes, că m-am simțit mai lejer în compania colegilor mei, că am avut concurenți foarte buni și mai interesați să facă mâncare decât să fie vedete.

Printre ele am reușit să alerg două maratoane și un semimaraton, să mai alerg câteva mii de kilometri la antrenamente, să mă îngraș opt kilograme și să dau jos zece, să gătesc mult, să adun multă cunoaștere despre mâncare și s-o dau mai departe altora, și pe bani și fără bani, să refuz zeci de campanii doar pentru că nu m-am văzut în ele, să particip la măcar două lucruri bune, campania de conștientizare asupra efectelor fumatului în spațiile în care se mănâncă –#EatThis-respectiv lansarea pilotului Școala de Bucătari în colaborare cu Facultatea de Știința Alimentului și Tehnologie Alimentară din cadrul USAMV Cluj Napoca. Am reușit cumva să fiu mai prezent în viața familiei mele -așa simt-și mai absent în Social Media, deși clasamentele pe bază de vizibilitate și statisticile blogului/paginii de Facebook/Instagram spun fix invers (culmea, tot eu mă ocup de conturile mele, dar e adevărat că la blog am avut ajutoare tot anul).

Am întâlnit oameni frumoși, am înțeles că în exterior n-are cum să fie altfel decât la interior, am simțit din plin iubirea și nu mi-am mai întors inima de la mine. M-am înțeles binișor și cu mintea mea, suntem în continuare în relații bune, dar nu mai cred chiar tot ce-mi spune, adică nu mă mai iau chiar atât de în serios. Nimic nu e chiar atât de serios pe cât ne place nouă prea des să credem, însă toată viața merită trăită și fiecare moment, dulce sau amar, merită recunoștința noastră. Apropo de recunoștință, pentru că o simt, vreau să o comunic și aici, acum, să o transmit și-n felul acesta către toți cei care au ales să-mi dea anul acesta din timpul lor, din viața lor, din bunătatea lor, din înțelepciunea sau din lipsa lor de înțelepciune.

V-aș mai scrie, dar s-a trezit Vladimir și avem de desenat pe pereți. Dacă vă vine să mă întrebați în anul care vine, vă spun doar atăt: stați să ajungem acolo. Între timp, să ne bucurăm de ce avem, adică fix clipa asta. Să fiți sănătoși.